miercuri, 26 februarie 2020

De ce-ai venit în astă lume?


Country road at dusk 
 


De ce-ai venit în astă lume?
căci toate parcă-s prea străine
și prea nepăsătoare trec
sorbind din seva ce te ține.

Și ce motiv ai mai găsi să mergi
spre acel ceva atât de îndepărtat,
când înaintând te pomenești
de fapt, la aceeași linie de start.

Şi totuşi o să mergi necontenit,
căci orice zăboveală
te apropie de acel sfârșit
amarnic, nedorit.

N-o iei pe drumul larg și fățuit,
e prea de tot înghesuit
de aspiranți la fericire
grabnică și fără îndatorire.

O iei pe drumul mai îngust,
puțin umblat și greu de străbătut,
călăuzit de un ideal vetust
vrei să-l urmezi neabătut.

E neînțeleasă nebunie,
dar oare nu mai mare ar putea să fie
de cele trecătoare și veșnic schimbătoare
prea inutilă alipire?

Iar într-o zi la capăt de puteri,
cu spini în tălpi și palme-n bătături,
o bucurie la care nu puteai să speri,
te va cuprinde și-ți va rămâne pururi.

Poezie publicată în revista  Altarul Credinţei

marți, 11 februarie 2020

Dor tăcut


If you are able to be media free for periods of time, and you disengage yourself from the frequency of chaos and anxiety and stress and hustle-bustle and temptations of all kinds that you don’t need, you begin to get clear. You begin to listen to...
Purtăm în noi doruri tăcute, cuvinte nerostite, lacrimi înăbușite, regrete târzii, iubiri suferinde. Nu e decât beznă prin care rătăcim în neștire și cu o dorință imensă, nu de a le uita, anihila sau risipi, ci de a descoperi ceva. Înalt, mult mai înalt. Și într-un sfârșit descoperim. Nu acolo unde căutam. Dar drumul, bezna, rătăcirea nu au fost zadarnice. Fără ele nu ajungeam la acel tainic loc situat chiar în dreptul inimii.
Îmi doresc să te revăd și în același timp mi-e teamă de această reîntâlnire. Teama de a risipi un vis. Iar eu am atât de mare nevoie de un vis de care să mă agăț în clipele pustii. În care să experimentez emoții - până la paroxism. În care să exploreaz spații - necunoscute. În care să ating abisuri sufletești - imposibile.
Nu, de fapt, doresc să nu-mi pierd speranța la o bucurie simplă. O bucurie atât de necomplicată, încât pare incompatibilă cu mine. Pentru că orice bucurie se plătește cu așteptare, răbdare, trudă, lacrimi, singurătate. Multă.
N-aș vrea să-mi risipesc visul și totodată n-aș vrea să-și zdruncin speranțele, visurile și sentimentele tale. Pentru că prea te prețuiesc, pentru că prea țin la tine, pentru că prea îmi ești drag.
Mi-e teamă că tristețile mele vor umbri seninătatea ta firească. Mi-e teamă că tăcerile vor fi prost înțelese. Mi-e teamă că n-o să-ți pot menține entuziasmul, atunci când nu vei putea să o faci tu însuți. Că n-o să pot să fiu acel motiv de furtună creatoare, de inspirație, de avânt.
Și ce poate face iubirea din noi?! Când un cuvânt ne dă credința că putem muta munți. Când o privire ne face să ne simțim cel mai iubit om de pe pământ. Când într-un simplu gest simțin o dăruire incomensurabilă. Și atunci descoperim că iubirea e bucurie. Și atunci înțelegem ce ne-a lipsit, ce am căutat cu disperare în tot acest timp. Și ne eliberăm de zbateri inutile, de strădanii întrepatate greșit. Iar lumea noastră dărâmată, pentru reconstruirea căreia plănuiam un secol de trudă, renaște într-o clipă!

sâmbătă, 25 ianuarie 2020

Atât de...


Atât de gol, deși loc nu mai ai,
Atât de întreg, deși zdrobit în bucăți,
Atât de plin, deși n-ai cui să dai,
Atât de aici, deși prin alte părți,
Atât de al său, deși negru străin,
Atât de celest, deși aici pe pământ,
Atât de peren, deși slab și infim,
Atât înțeles, deși fără cuvânt.
                                                2014

De ce-ai venit în astă lume?