Dreptul de a plânge

         Astăzi vreau să plâng, nu să-mi plâng de milă, ci să-mi vărs lacrimile reținute și neplânse de atâta vreme. Astăzi am să fac un potop de lacrimi pe care să nu le vadă nimeni, pentru că nu vreau să fiu consolată, nu vreau să dau explicații, nu vreau să fiu considerată slabă și sensibilă, chiar dacă sunt.

Astăzi vreau să plâng îndelung de parcă aș fi singură în tot universul. Sau de parcă aș fi într-o sală de spectacol când luminile se sting și eu trăiesc drama personajelor de parcă ar fi a mea. Și prin șiroaiele de lacrimi simt o infinită bucurie că nu sunt singură, că nu sunt unica, că trăirile și simțirile noastre sunt atât de comune. Doar că unii știu să le camufleze mai iscusit.

Trăim într-o lume atât de mare, dar în care rămânem atât de singuri, atât de închiși în universurile noastre ermetice, atât de ignoranți și insensibili în hipersensibilitatea noastră. O lume care te învață să lupți, să nu cedezi, să fii puternic, să crezi înverșunat în tine, că de altfel ești doborât, exclus, aruncat pe margine. O lume în care lacrimile au ajuns a fi blamabile, redundante, sclifosite. Acest drept atât de natural se încearcă a fi suspendat.

O lume în care prea des cerem, revendicăm, pretindem, oferim doar în schimbul la ceva, și prea rar dăruim generos și dezinteresat. O lume în care prea des trebuie să te conformezi, să corespunzi, să te resemnezi și prea rar ai dreptul să rămâi tu însuți. O lume zămislită atât de perfect,  dar pe care o pângărim tranformând-o într-un haos în care, uneori, e imposibil să-ți găsești echilibrul.

Astăzi vreau să plâng intermitent de parcă aș deplânge toate dramele acestei lumi, de parcă aș vrea să o vindec de toată durerea. Astăzi vreau să plâng pur și simplu, ca mâine să pot să plâng de bucurie.

Text publicat în revista Garbo

O dorință

Mă încearcă o dorință, care mă urmărește de mulți ani. Tainică. Chinuitoare. Pe care îmi vine greu să (mi-)o recunosc. Pe care o uit pentru o vreme, dar care reapare constant. Una ca o salvare, dar și ca o sentință.

Toate dorințele mi se metamorfozează, asta însă rămâne o permanență. Ea  mă face să mă simt o nenorocită. În fața ei toate celelalte își pierd semnificația. O dorință pe care mi-i greu să (mi-) o spun, pe care nici să o scriu nu pot. E atât de morbidă, hidoasă, neînțeleasă, nici măcar pentru mine. Și în același timp atât de vie, expiatoare, întremătoare.

O dorință ce poate trezi revoltă, ironie, compătimire, alarmă. O dorință ca o (auto) condamnare. Pe care o reprim, dar și prin care simt voluptate.

O dorință ce mă îngrozește, pe care o simt atât de improprie, abominabilă, difamantă. 

Dar care mă și seduce, hipnotizează, pe care o simt atât de firească, întemeiată, pertinentă.

Cert e că nu voi face nimic pentru înfăptirea ei, de altfel s-ar transforma în cu totul altceva.

O dorință ce mă va părăsi (nici) odată.

Text publicat în revista Webcultura

Fă mai mult loc credinței și iubirii în sufletul tău

         I-ai permis îndoielii să-și facă prea mult loc în mintea și sufletul tău. Îndoiala e cea care te macină, te neliniștește, te nenorocește. Cauți explicații, dar le cauți acolo unde nu sunt. Pentru că pornești de la ipoteze false și dovezile pe care le găsești sunt, în consecință, false. Rătăcești prin labirinturi întunecate și fără sfârșit. Iar în întuneric nu ai cum să găsești lumină.

Fă mai mult loc credinței și iubirii în sufletul tău și atunci se vor profila răspunsuri veridice. Iar aceste răspunsuri vor fi o revelație. Pentru că ele vor fi călăuza pentru întreprinderile tale ulterioare, neapărat, inspirate. Pentru că ceea ce izvorăște din iubire nu poate fi altfel.

Te asigur că tot ce am făcut în raport cu tine a pornit dintr-un impuls interior sincer. Am făcut-o așa cum am putut, poate nu destul de convingător, dar complet sincer. Și mă așteptam să-mi răspunzi în consecință. Voiam să pătrund în intimitatea ta sufletească. Să am acces la inima ta. Să mi te încrezi fără suspiciuni. Să mi te arăți în întreaga imperfecține umană. Pentru că te prețuiesc întreg, așa cum ești. Și așteptam să mă tratezi cu aceeași loialitate și îngăduință.

Toți noi, oamenii, avem de dus o luptă cu condiția noastră de ființe decăzute. Primul pas fiind recunoașterea propriei stări decăzute. Dar acest moment înseamnă să fim deja la jumătatea drumului ce-l avem de parcurs. Drum ce presupune epurarea spiritului, renunțarea la defecte de caracter, eliberarea de slăbiciuni morale ce ne fac vulnerabili în fața încercărilor vieții. Decăderea în sine nu este condamnabilă fiind specifică condiției umane. Statornicirea în ea  -  iată ce duce la degenerare.

 E regretabil momentul când lăsăm șanse să treacă pe alături pentru că ne prind cu lecția neînvățată. Dacă ne deșteptăm, începem o viață nouă. Din acea zi, nu importă cu ce infamii ne confruntăm, ele nu ne mai pot atinge. Pentru că am dobândit acea ținută morală ce ne face să fim deasupra la orice fel de josnicii. Acum nimic nu ne mai poate afecta pentru că avem o conștiință proprie de nezdruncinat. Știm care e calea ce o avem de urmat și tot ce părea zid, acum par doar bolovani.

 În acea zi renunțăm la orgoliu, și ne umplem de  iubire. Renunțăm la critică și ură, și ne umplem de înțelegere. Renunțăm la revoltă, și ne umplem de pace. Am obținut biruință în cea mai importantă luptă – cu noi înșine! 

Text publicat în revista Garbo