joi, 31 mai 2018

Ultima zi din mai


O femeie migrată în străinătate se întoarce în localitatea de baștină după ce își părăsise de câțiva ani familia constituită dintr-un soț violent și două fiice. Găsește un sat în care se pare că timpul s-a suspendat. Aici oamenii își duc traiul într-o rutină fastidioasă în care activitățile gospodărești par să nu aibă sfârșit.
 Femeia împreună cu actualul ei soț se cazează într-o pensiune. De aici istoria e învăluită în echivoc, dar unul ce intensifică intriga. E acel mister pe care nu-ți dorești să-l dezlegi până la capăt pentru că conferă farmec, fără a compromite povestea.
Femeia rămâne în pensiune, torturată de amintiri dureroase, tensiuni interioare și neliniști. În timp ce soțul acesteia petrece o zi în compania unui localnic ce crește de unul singur două fete. Străinul încearcă să se infiltreze în rutina acestor oameni a căror preocupări sunt foarte diferite de ale lui. El pare o prezență exotică în compania unor oameni tăcuți, simpli și modești în traiul lor nefluctuant, nepretențios și lipsit de diversitate.
            Acțiunea se petrece într-un cadru natural pitoresc. În pofida sărăciei materiale, austerității, traiului lipsit de confort oamenii de aici înfățișează întregime morală, cumințenie proverbială, iar truda lor fizică pare să-i elibereze de tumultul sufletesc comun omului modern.
            Aici viața se petrece așa cum a fost ea concepută, în armonie cu natura, în armonie cu universul. Acești oameni supuși unor munci ce-i vlăguiesc de puteri fizice, au net mai multe posibilități să-și păstreze esența divină, starea pură, nepângărită a sufletului.
Un film ce te face să compari două lumi. Pe de o parte, lumea omului modern preocupat să-și asigure un trai cât mai comod, îndestulat, conform unor standarde impuse din exterior. Prin asta autocondamnîndu-se la un ritm alert de viață, din care evadează periodic, procurându-și scurte momente de relaxare și distracții, ca ulterior, să se întoarcă și să o ia de la capăt. Omul modern acumulează aparent tot pentru a duce o viață lipsită de griji și a fi fericit. Totuși, rămâne un gol neumplut, o foame după ceva ce el însuși nu-și poate defini.
Pe de altă parte, omul care trăiește conform ritmurilor naturii, acolo unde totul e orânduit într-o lentoare lipsită de avânt, unde toate își au timpul lor, se succed într-o logică firească, unde totul se întâmplă fără grabă. În această aparentă plictiseală disperantă acest om nu disperă, el nu a câștigat nimic, dar el nici nu a pierdut nimic. El nu s-a pierdut pe sine, nu l-a pierdut pe Dumnezeu.
Un film trist ca și o ultimă zi de mai, ce ilustreză viața unor oameni care nu cunosc progresul, ascensiunea, măreția, dar nici prăbușirea inerentă acestora. Oameni ce au niște vieți închise în sine, învăluite într-o negură din care străbat suflete luminoase.
Recenzie publicată în revista Webcultura

Partea cea bună rămâne celor ce știu să aștepte


"Nu trebuie să cauți. Trebuie să aștepți.
Am așteptat întotdeauna, fără tulburare
și nu sunt deloc nefericit"

Jean-Baptiste Camille Corot
Solitude

            Mă gândeam că mi-ar fi groază de ziua în care n-aș mai vrea să-ți spun nimic.
Știi, o trăiesc, și chiar are ceva groaznic în ea. Astăzi s-a rupt ceva în mine definitiv, după o stare de agonie ce părea că nu mai are capăt. M-a torturat îndelung încât credeam că-mi va stoarce toată seva, până la neființă.
Sfârșiturile vin neprogramat, neanunțat, subit. Sfârșitul nu sosește când declarăm că s-a încheiat, când ne luăm adio, când nimicim orice mărturie concretă a ce a fost conținut, când închidem uși, când evadăm departe de tot ce ne amintește de acel ceva ce-l dorim arhivat pentru totdeauna. Pentru că acel ceva poate să rămână încă mult timp cu noi, să fie o prezență febrilă, neliniștitoare, acaparatoare, în pofida voinței noastre.
Astăzi trăiesc sfîrșitul după o lungă așteptare ornamentată cu vise idilice.
Așteptarea e, totuși, o stare frumoasă, ea are candoarea, rafinamentul, grația  pe care nu o poate avea vreo împlinire. E acea stare copilărească ce precede un posibil miracol ce ne-ar putea salva de obscuritate. Și când se întâmplă să-l trăim suntem cuprinși, mai curând, de frenezie, exuberanță, efervescență. Firește, stări ce exaltă spiritul dar care nu au nimic comun cu delectarea molcomă, savoarea, reveria specifică așteptării.
Întodeauna avem liberatea să facem din așteptare un preludiu promițător. Ea are prioritatea să fie înaintea începuturilor, și deci, cea mai îndepărtată de cuprinsuri și finaluri. Începuturile sunt prea nesigure, cuprinsurile - prea agitate, iar finalurile – prea triste. Iar așteptările sunt așa cum ni le plăsmuim. În totalitate la discreția noastră, le putem agrementa cu iluziile, emoțiile, fantasmele de care suntem în stare. Existența noastră sură are atâta nevoie de aceste condimente pentru a prinde culoare.
Așteptarea învăluită într-o aparentă pasivitate ar putea avea îndrăzneli nebănuite. Ea poate deveni un puternic mobil în viață. Un teren fertil pentru manifestări prodigioase, acțiuni temerare, realizări eclatante. Așteptarea nu-i echivalentă cu stagnația, ea poate fi o sursă importantă  de energii și impulsuri pentru mari înfăptuiri.
Așteptarea are o puritate inconfundabilă, o uimire fermecătoare și nuanțe ce nu le poți găsi altundeva.
Să nu încetezi să aștepți. Să nu obosești nicicând în așteptare. Partea cea bună rămâne celor ce știu să aștepte.

Text publicat în revista Garbo

luni, 21 mai 2018

A te înălța nu presupune niciodată în raport cu alții

Te depărtezi. Nu spre zări albastre, ci spre bezne în care e ușor să te pierzi. Nu-mi răspunzi chemării, strigătului asurzitor ce străbate spații, mișcă făpturi, pătrunde în zone știute și neștiute. Strigătul ăsta disperat care se extinde ca o molimă ce atinge arbitrar alte ființe, vrea, cumprinzând tot universul, să ajungă la tine. Iar ajungând la tine să se potolească și să se tranforme în șoapte. Semn că m-ai auzit, că vrei să mă asculți. Apoi șoaptele să se transforme în tăceri, semn că mă înțelegi dincolo de cuvinte, așa cum te-nțeleg și eu.
Te depărtezi, asta ai făcut dintodeauna. Ai evadat din propria operă pentru că-ți părea placidă, ordinară, lipsită de aventură și anvergură. Visai la un destin grandios și ai pornit să-l cauți pe Dedal. Te vedeai într-o operă aleasă. O desprindere izbăvitoare de banalitate, trai anost, pustiu existențial. Un zbor continuu spre experiențe glorificatore, triumfuri măgulitoare, bucurii nepământene. Dar nu ai primit decât fărâme insignifiante din toate astea. Așa cum primesc toți avizii de zbor.
Pământenii nu pot trăi decât clipe de zbor într-un trai teribil de prozaic. Momentul aterizării survine tocmai când alte culmi ni se par atât de aproape. Omitem că nu orice înălțimi sunt bune de escaladat, dacă ele nu contribuie deopotrivă la înălțarea spiritului. Sunt înălțimi ce aduc glorii deșarte, ce ne aruncă în grotesc, ne depărtează de adevărata menire. Pentru că a te înălța nu presupune niciodată în raport cu alții, ci exclusiv în raport cu sine. Ne putem bucura pe deplin de zbor, în afara competiției. Un zbor ce ne descătușează de mrejele încâlcite ale existenței derizorii în care am ales să vegetăm. Și din care alegem într-o zi să ne rupem definitiv.
Trăiește din plin senzația zborului indiferent unde ești, indiferent ce faci, indiferent ce deții. Trăiește zborul tău - unic, neasemuit, liber. Acel pe care nu ți-l poate frânge nimeni.

Text publicat în rivista Garbo

marți, 8 mai 2018

Oamenii vin și pleacă din viața noastră în momentul potrivit


           Greșeala noastră e că așteptăm de la ceilalți ceea ce ei nu ne pot oferi. Este greșeala pe care o comit și eu uneori. Și mai fac ceva ce-mi pricinuiește decepții, iau lucrurile prea în serios, dar o fac nepremeditat. Nu te cunosc foarte bine sau poate deloc, rămâi o enigmă de păstrat în amintiri. Sunt atâtea lucruri în viața noastră care ne plac doar pentru că nu le cunoaștem suficient de bine, doar pentru că sunt la distanță de noi. Ele ne fac prezentul suportabil, ne mențin imaginația vie, ne fac să credem în miracole, ne permit să evadăm imaginar într-o lume mai bună.
Tu ai trecutul tău, presupun frumos, în care te retragi de fiecare dată când prezentul nu-i așa cum ți-l dorești. Este un fel de a trăi, în definitiv, neimputabil.
Sunt oameni pe care îi idealizăm din motiv că de ei ne leagă un vis frumos, anumite aspirații, speranțe, idealuri înălțătoare. Ei nu au fost și nici nu vor fi parte din rutina noastră sordidă, alături de ei nu am trăit deziluzii, decepții, neînțelegeri. Vor rămâne un soi de zeități în viața noastră, și doar gândul că am împărțit cu ei câteva momente, fără angajamente, ne va reda acea stare specială reconfortantă. Deși s-ar putea ca noi să nu însemnăm mare lucru pentru ei, să fim doar unii din mulțime. Iar micile atenții îndreptate asupra noastră ar putea fi doar o emanație a nevoii de a-și întări sau reconfirma propria valoare.
Iar aici ar trebui să nu ne pierdem simțul realității, de altfel, riscăm să ne ratăm prezentul. Oamenii vin și pleacă din viața noastră în momentul potrivit. Sunt oameni pe care îi lăsăm să plece fără păreri de rău. Pe alții nu dorim să-i lăsăm așa ușor, facem încercări, uneori la limita disperării, să mai zăbovească. Deși nu ne dăm seama că stricăm o întâlnire magică, că ne sporim nefericirea în încercarea de a o face să dureze mai mult. Risipim vraja de care are atâta nevoie existența noastră monotonă.
A învăța să lași, să nu te atașezi de nimeni și nimic, probabil e una din cele mai importante lecții de învățat în viață. Însușind această lecție putem deveni cu adevărat liberi. Iar aici nu mă refer la apatie, indiferență, blazare, ci la o înțelegere profundă a vieții, a rosturilor existenței. Să poți să trăiești prezentul fără a-l compara cu trecutul, fără a-l transpune în planuri de viitor. Să trăiești prezentul ca fiind unicul timp rezervat nouă, asupra căruia deținem un anumit control, dar nu absolut. Să accepți netulburat întâmplările triste, ca fiind o stare de fapt, o lecție de însușit, o etapă de trecut. În schimb să valorifici, să multiplici, să sporești frumosul, indiferent de forma în care ar apărea în calea noastră. Este o modalitatea de a găsi acea pace interioară într-un lume aflată în tumult, insecuritate, goană interminabilă.
Singurătatea nu e o condamnare, ci e una din stările noastre naturale. Pentru că în singurătate suntem cei mai adevărați. În acele momente măștile cad, nu e nevoie să facem impresie, nu avem grija de a fi conformi convențiilor sociale. În singurătate devenim mult mai conștienți și conectați la sinele propriu, trăirile, gândurile, sentimentele noastre. Singurătatea e prilejul de a ne pune întrebările cele mai importante, de a reflecta asupra aspectelor esențiale nouă, de a realiza dacă suntem bine cu noi înșine. Dacă suntem o companie vie, antrenantă, destinsă pentru sine, vom putea să atingem aceleași stări fiind în relație cu ceilalți. Dacă însă singurătatea e o stare plictisitoare, agasantă, deprimantă, probabil lumea noastră interioară a fost prea mult absorbită de agitația lumii exterioare.
Deseori viața, pe care o dorim activă, intensă, palpitantă, e un soi de fugă de noi înșine. Căutăm fericirea în alte părți. Ni se pare că o atingem, iată, am prins-o!, o avem în mâinile noastre. Avem impresia că e a noastră pentru totdeauna. Uităm că tot ce e în exteriorul nostru nu ne aparține, toate vin și pleacă, toate sunt într-o curgere continuă.
Am să las în urmă tot ce a fost bine pentru mine ieri, dar astăzi nu-mi mai aparține. Mâine o să trăiesc exact ce trebuie. Viața merge mai departe.


Text publicat în revista Garbo

Lauda înțelepciunii