Astăzi am să te iert ca să pot merge mai departe. Am să dau uitării toate
momentele în care m-am simțit penibilă, nepotrivită, neînsemnată.
Știu că ești un om bun care își pune masca aroganței ca să-și ascundă
stângăcia, sensibilitatea, rănile nevindecate. Și cât mi-aș dori să ți le
tămăduiesc! Dar orice apropiere de tine face ca rănile mele să se redeschidă din
nou. Cum aș putea plăguită și neîntremată să te pansez pe tine? Nu mi te-ai
încredința. Nu mi-aș permite această necugetare.
Am ales să fiu la distanță pentru că pe măsură ce mă depărtez lucrurile se
văd altfel. Am să cern toate momentele legate de tine și am să le las doar pe
cele frumoase. Ele or să-mi însenineze clipele de singurătate, dor, pustiu.
Ne-am vorbit rar, ne-am văzut și mai rar, și totuși, ne-am spus atâtea. Mai
mult decât s-ar fi cuvenit, decât ne-am fi dorit, decât am putut suporta. Ne-am
spus multe, mai ales, prin tăceri. Tăceri prelungite până la insuportabil, indolență,
marasm.
Am ales tăceri în loc de adevăruri ascunse, grele, dureroase. Am preferat
să ocolim întrebări ce ar fi atins punctul nevralgic, mărturisiri ce ar fi
risipit iluzii, vise, idealuri. Fiecare s-a retras cu gândul că celălalt a
greșit mai mult, celălalt e rătăcitul ce merită postura penitentului.
Am ales să rătăcim pe căi diferite, dar cu același gând ascuns, aproape
negat, al reîntâlnirii. O zi în care doi oameni obosiți de atâta drum în
neștire, căutări zadarnice, țeluri confuze se vor privi îndelung într-un moment de ezitare, cu subînțeles. Vom fi alții.
Text publicat în revista Catchy