Sunt zile în care e greu să zâmbești

Vine mometul când nu mai crezi în ceea ce nu merita câtuși puțină încredere. Când speranțele se fac țăndări. Când ești pregătiră pentru orice, fie dezastru, fie binecuvântare. Când știi că ceea ce îți aparține e clipa prezentă. O savurezi pe cea de fericire fără să te gândești la persistență, și ești răbdătoare cu cea potrivnică. Pentru că nici una, nici cealaltă nu durează la nesfârșit, se succed haotic.

Înțelegi că multe se perimează, uzează și trec, și foarte puține dăinuie, propășesc, rezistă. Și în asta constă proba valorii.

N-ai fost ferită de încercări, care totuși nu te-au doborât definitiv, deși au putut. Ai trăit ceea ce nu-ți doreai deloc să trăiești. Ai înțeles că nimic nu e atât de îngrozitor cum pare, mai ales după ce trece. Și că poți să suporți multe.

Ai trăit dureri sfâșietoare, în care încerci sentimentul sfârșitului. Dar ai trăit și bucurii pure, adevărate, simple. Și ai înțeles că toate se compensează.

Ai suportat trădări pe care nu le-ai răsplătit la rându-ți cu trădare. Te-a durut, ai iertat, i-ai primit pe aceștia cu înțelegere. În cele din urmă, asta a contat pentru tine, nu pentru ei.

Ai înțeles că orice apropiere aduce cu sine drama. Și asta e parte a relațiilor importante în viață. Dacă e o legătură puternică, se trece peste cu iertare, dacă nu - se destramă.

Ai înțeles că când obții ceva, neapărat pierzi din ceea ce deja îți aparține. Opulența, somptuozitatea, grandoarea presupun, de obicei, renunțare la simplitate, puritate, naturalețe. Și aici trebuie să-ți cântărești bine alegerile.

         Ai înțeles că cele mai grave lucruri se întâmplă molcom, îți răpesc acel genuin din ființă fără să-ți dai seama când anume. Atunci când îți trăiești viața și nu știi că ești fericit. Când lumea îți aparține și nu știi ce să faci cu asta.

         Sunt zile în care e greu să zâmbești dar ești profund recunoscătoare pentru acest dar unic, ales, inestimabil – viața. Și atunci, bucuria ta licărește într-o lacrimă izvorâtă în timp ce înalți o rugă de mulțumire.

Text publicat în revista Garbo

Oamenii care sunt în inima ta, dar pe care vrei din când în când să îi ții de mână

 

Lecții după lecții, situații care mă nedumeresc, care mă înfurie, care mi se par nedrepte, pe care vreau să le trec cu vederea. Iar în acest tumult sufletesc încerc să-mi regăsesc calmul, să trag niște învățăminte. Să înțeleg oamenii. Nu mă grăbesc să trag concluzii, deși sunt tentată să o fac. Totuși, e atât de dureros când e vorba de oameni de calitate, oameni pe care îi admir, prețuiesc, a căror prezență în viața mea valorează mult. Pentru că întâlnirile cu ei, deși rare, sunt foarte semnificative și importante. Pentru că aceștia mă determină să iau decizii riscante, fundamentale și curajoase. Întâlnirile astea au ceva extraordinar și cu rezonanță. 

Cu voi sunt sinceră în exprimarea bucuriei, dar și în stările mai proaste. Știu că mă ascultați, e în definitiv, tot de ce am nevoie. Vă spun ceea ce mi-aș spune mie însumi, cu năzuința că mă veți înțelege, că nu mă veți judeca. 

Citesc o compătimire în ochii voștri pe care o detest, e ceea de ce am nevoie cel mai puțin. Știu, nimeni nu preferă istorii cu animozități, ostilități, traume. Au fost mai puține în viața voastră, au fost din plin în viața mea. Oricum, reapar, nu, nu le retrăiesc, am făcut pace cu ele, dar nu le pot șterge definitiv, apar spontan. Vreau să-mi iertați partea asta din mine, greșeala de a altera involuntar o întâlnire pe care o doriți și mi-o doresc doar pe note pozitive, vesele, optimiste. Poate e prea împovărător, poate e vorba de fragilitatea sufletească, poate e greu de digerat istorii triste, poate vă demoralizează. Un șir infinit de poate. Doar presupuneri și niciun răspuns, pe care nici nu sper să-l primesc direct din partea voastră. Deși, l-aș suporta mai ușor.

Am nevoie cu atât mai mult de îngăduința voastră cu cât greșesc mai tare. Iertați-mi tristețile, eșecurile, neputințele. Iertați-mă că nu strălucesc la fel de frumos ca voi.

Ar fi trebuit să însușit lecția că tristețile se trăiesc în singurătate, că nici cei buni nu au nevoie de ele. Iar întâlnirile sunt pentru a împărtăși istorii fericite, pentru a râde, pentru a ne simți bine.

Astăzi sunteți în negură oamenii mei de lumină. Sunteți pentru totdeauna în inima mea, dar vreau din când în când să vă țin de mână.

Text publicat în revista Garbo

Cupa cu otravă

Îmi întindeți cupa cu otravă

când credeți c-am gustat prea multă miere

astfel că viața mi-ar fi devenit prea dulce

și asta ar încălca legea echilibrului universal

îmi cântăriți doza

ca să nu fie mortală

doar să-mi provoace greaţă, convulsii, amorțeală

ca apoi tot voi să veniți pe post de salvatori

să mă resuscitați

să nu-mi pierd definitiv nădejdea

în intențiile voastre bune

nu vă faceți griji

o să înghit laolaltă

orice-mi veți oferi

pentru că sufăr de sete

o să beau băutura acidă, amară, insipidă

deși asta nu va mântui pe nimeni.

De ce-ai venit în astă lume?

 

 

De ce-ai venit în astă lume?

căci toate parcă-s prea străine

și prea nepăsătoare trec

sorbind din seva ce te ține.

Și ce motiv ai mai găsi să mergi

spre acel ceva atât de îndepărtat,

când înaintând te pomenești

de fapt, la aceeași linie de start.

Şi totuşi o să mergi necontenit,

căci orice zăboveală

te apropie de acel sfârșit

amarnic, nedorit.

N-o iei pe drumul larg și fățuit,

e prea de tot înghesuit

de aspiranți la fericire

grabnică și fără îndatorire.

O iei pe drumul mai îngust,

puțin umblat și greu de străbătut,

călăuzit de un ideal vetust

vrei să-l urmezi neabătut.

E neînțeleasă nebunie,

dar oare nu mai mare ar putea să fie

de cele trecătoare și veșnic schimbătoare

prea inutilă alipire?

Iar într-o zi la capăt de puteri,

cu spini în tălpi și palme-n bătături,

o bucurie la care nu puteai să speri,

te va cuprinde și-ți va rămâne pururi.

Poezie publicată în revista  Altarul Credinţei