Mă tem de că într-o zi
când voi avea îndrăzneala să ies în fața voastră
să-mi recit poemul
în care voi fi adunat toată durerea, dorul, speranța
voi o să mă priviți la începul cu o ușoară curiozitate,
apoi privirile vor deveni din ce în ce mai absente,
unii vă veți sprijini bărbia în mâini,
o parte veți verifica ceasurile
amintindu-vă de nu știu ce treabă importantă de făcut,
alții veți căsca discret, neapărat acoperindu-vă gura cu
palma,
unii chiar veți părăsi sala în vârful degetelor, ușor
înclinați.
Iar eu cu o voce din ce în ce mai stinsă
o să-mi recit poemul până la sfârșit,
în care o să se adune din ce în ce mai multă durere, dor
și în care o să rămână din ce în ce mai puțină speranță.
De asta mă tem cel mai mult!