E un timp

 

Să nu credeți când spun că totul e bine. Să nu credeți în zâmbetul meu. Să nu credeți în poveștile-mi simple și frumoase. Să nu credeți că nu sufăr când plecați. Să nu credeți că mi-e ușor să plec.

Știu, când mă voi întoarce nimic nu va fi așa cum am lăsat. Căci schimbăm o fericire simplă, familiară, pe una necunoscută, excepțională, dar niciodată la fel de a noastră. Și obosiți de acea presupusă măreție, ne întoarcem. Și vai! Nimic din ce-am lăsat nu e la fel. Netezimea a căpătat cute. Strălucirea – paloare. Prospețimea s-a veștejit. Bucuria, cândva zglobie, nu e decât o tristețe mascată. Un alt decor trist, lamentabil. E un cer pe care l-am pierdut. Și poate vreun obiect încărcat de amintiri ne trezește sentimente vii despre clipe scumpe, dragi. Un timp ce uzează fără cruțare. Îmbrățișăm cu dor, poate nu ceea ce găsim, ci mai degrabă amintirea unor vremuri demult apuse. Și toate revin ca o avalanșă de culori, sunete, mirosuri, senzații. Și le retrăim cu o și mai mare intensitate, și revin aproape dureros împreună cu acel sentiment al raiului pierdut. Eram. Și habar nu aveam de asta.

 Și constatăm că avem un timp plin și un timp pustiu. Unul de trăit și altul pentru amintiri. Un timp în care visele par ușor de atins și un timp în care adunăm resemnări. Un timp pentru zbor și un timp mundan. Un timp în care împletim cununi din flori și altul în care adunăm frunze ruginii. Un timp pentru comuniuni și altul pentru despărțiri. Un timp pentru simfonii și un timp pentru tăceri. Un timp pentru rătăciri și un timp pentru reveniri. Un timp pentru acțiuni și altul pentru reflecții. Un timp în care semănăm și altul în acare culegem. Un timp în care ne înălțăm și altul în care ne smerim. Un timp în care ne îndepărtăm și un timp în care căutăm apropierea. Un timp în care adunăm și altul în care pierdem. Un timp în care avem comoara și unul în care căutăm să o regăsim. Un timp pe care prea puțin știm să-l prețuim.

Text publicat în revista Catchy

Reîntâlnire

Visez la ziua când te voi reîntâlni

și ochii mei vor privi în ochii tăi

și vor găsi acolo adâncuri nebănuite

vom tăcea

căci în privirea ta voi găsi

tot ce ai vrea să-mi spui

și tot ce n-ai putea să-mi spui

și nici n-aș avea puterea să ți-o cer

într-un sfârșit

când privirile noastre se vor pironi în gol

nemaisuportând tot ce au văzut

ne vom vorbi

nimic din acele lucruri importante

le vom ține zăvorâte în noi

ca nu cumva rostindu-le să le zdruncinăm grandoare

le vom păstra pentru o altă zi

ce poate nu va veni niciodată

Tăceri. Iubiri

             Dacă ai dispărea subit într-o zi te-aș aștepta încrezătoare o veșnicie. Oricum ne vom reîntâlni, aici sau dincolo.

         Atâtea scenarii de povești încropesc cu noi. De-ai ști ce evenimente trăim împreună! Dacă îndrăznești să mergi foarte departe, poate ghicești. Nu știu cum de gândul însuși nu se sperie și nu se ascunde de atâta insolență. Și chiar dacă nici unul din ele nu se va înfăptui de-adevăratelea, o să le permit să-mi inunde existența.

          Iubirea mea târzie, timidă și retrasă. Te primesc așa cum ești, deși mă doare orice lipsă de curaj, îndoială. Ți-am dat vreun motiv să fii astfel? Locul ăla tainic păstrat pentru tine e impregnat de îndelungă așteptare și atâta liniște încât auzi cum petalele se risipesc de tristețea privirilor nepăsătoare. Și în ciuda agitației din jur, rămâne nebântuit, încât începe să se clasicizeze. Asemenea oricărui lucru clasic e prețuit, dar păstrat undeva ascuns. Nu suprinde pe nimeni, nu oferă nicio noutate, aproape uitat. Vine ziua în care e scos la lumină, privit admirativ, atins cu atenție și pus cu grijă în cel mai inaccesibil loc pentru un timp nemăsurat.

         Și e prea timpuriu de trăit din amintiri! Deși clipele minunate nu pot fi oprite și dispar asemenea a tot ce e sublim în univers: precum un ultim dans autumnal al frunzelor, precum o cădere princiară de nea, precum fantasticul zbor al florilor de cireș, precum o zi de vară din copilărie.

         Și nu pot decât să trăiesc și să fiu cea care sunt, nimic mai mult. Învăț să trăiesc fiecare moment ca unicul și cu sentimentul că ar fi ultimul și brusc capătă o valoare incomensurabilă și e atâta viață că nu mai încape.

       Sunt momente în care vreau să tac. Prelung. Ceea ce trăiesc e prea mult pentru a fi cuprins în cuvinte. Într-o zi o să-mi fac timp. Acum las liniștea să vorbească.

Text publicat în revista Garbo