”Scrie!”- îmi spune un glas dinăuntru.
”Scrie!” – îmi spun prietenii și mai puțin prietenii.
”Scrie!” - mă îndeamnă cei care așteptă poeme
în care să se scufude ca într-o apă
de botez,
ieșind de acolo mai întregi, mai ei înșiși, mai reconstituiți,
aflând despre ceea ce nu bănuiau că sunt.
Același îndemn se strecoară atunci
când sunt întrebată de nu sunt eu
cea
care și-a anunțat lansarea cărții?
Răspund - ”nu” - cu un zâmbet
involuntar și plin de speranță.
Dar știți voi ce înseamnă să te apropii de hârtie
Cu emoția unui nevrednic care încearcă să se apropie de cele sfinte?
Cu emoția ce planează în aer după ce o mișcare nechibzuită a sfărâmat o
capodoperă?
Cu sentimentul pe care îl are un copil căruia tocmai i-a fost furat un vis?
Cu teama de a plasa un cuvânt nepotrivit ce ar putea pângări Creația?
Cu teama de a încropi un poem ce vrând să deschidă porți în suflete,
ar umili frumusețea, perfecțiunea, măreția?
E prea ireal să te aștepți ca un poem
să dezmorțească suflete,
să coase răni,
să nască speranțe și vise,
să renască vieți,
să trezească conștiințe.
E prea de tot!
Dar poate, poate.
