Nu bănuiam că
se poate spune adio neînsoțit de nicio emoție. Un adio impersonal, sec, formal.
Un adio la un cuprins mutilant, răvășitor. Nu au fost niciun fel de motive să
îndreptățească aceste trăiri, au fost dicolo de capacitatea mea de control.
Acum nici nu mai pot defini ce a fost, mai degrabă o obsesie.
O luptă crâncenă cu mină însămi. Mi-ar fi fost
mai ușor dacă luai o poziție, indiferent din ce parte a baricadei. Ar fi fost o
luptă direcționată, mai puțin istovitoare, cu mai puțină confuzie. Scopurile
noastre au fost diferite, eu am dus o luptă pentru iubire, tu, una pentru
putere. Aveai o plăcere malefică să mă vezi suferindă, și astfel deveneai
puternic, dar nu era decât lașitate, pură lașitate.
Poate o să mai
plâng, dar plânsul meu nu va fi râu, ci rouă.
Poate în calea
mea se vor stinge luminițe, dar într-o zi mi se va descoperi o lumină
nepământească.
Poate o să mai bat la uși zăvorâte, dar nu voi zăbovi
mult, mă voi îndrepta spre cele larg deschise.
Poate o să mă mai
doară, dar durerea mea nu se va face rană.
Poate o să mai
trăiesc apusuri sfâșietoare, dar soarele meu va străluci mai frumos ca oricând.
Poate voi mai
îndura un vifor cumplit, dar care se va sfârși cu cea mai reconfortantă
liniște.
Poate voi mai rătăci prin deșert, dar voi ieși de acolo
printr-o oază de splendori.
Poate o să mai cad, dar atunci și cerul va îngenunchia
din solidaritate.
Poate visele
mele vor rugini, dar în locul lor vor înmuguri speranțele.
Voi trăi la
timpul cuvenit cele proprii timpului.
Astăzi o să
renunț la o iluzie, poate pentru o altă iluzie. Abia aștept să o cunosc.
Text publicat în revista Garbo