Cele șapte duhuri

 

Temerea de Dumnezeu în înfrânare se arată.

Prin împlinirea poruncilor, tăria ți-e dată.

Duhul sfatului e dreapta judecată.

În deprinderea virtuților știința e inserată.

Cunoștința pe raționalizarea poruncilor e întemeiată.

            Când sufletul omului de poruncile Domnului se desfată,

            rațiunea de duhul înțelegerii e luminată.

Iar pe contemplarea adevărului din lucrarea toată

însuși înțelepciunea Domnului e întemeiată.

Omilii la Fericiri (I-IV) de Sfântul Grigorie de Nyssa

 

Omilia întâi

”Iar văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte și, așezându-Se, ucenicii Lui au venit la el. Și deschizându-Și gura, îi învăța zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” (Mt. 5, 1-3)

Deci, ce înseamnă a fi sărac cu duhul, ca să putem dobândi Împărăția cerurilor? Din Sfânta Scriptură cunoaștem douî feluri de bogății: una vrednică de dorit, alta vrednică de osândit. E vrednică de dorit bogăția virtuților, e osândită cea materială și pământească, pentru că prima este o avuție a sufletului, iar a doua e făcută pentru amăgirea simțurilor. De aceea Domnul nu îngăduie agonisirea ei, ca una ce primejduită de viermi și de furi, ci ne poruncește să râvnim spre îmbogățirea celor înalte, pe care nu le poate atinge puterea nimicitoare. Prin vierme și fur a arătat Domnul pe jefuitorul comorilor sufletului.

Opusul sărăciei este bogăția. După cum Sfânta Scriptură desemnează două feluri de bogății, tot așa există și două sărăcii: una vrednică de lepădat și una care ne fericește. Cel ce e sărăcit de neînfrânare, cel sărac în averea cinstită a dreptății sau în înțelepciune ori în cumințenie, cel ce se află sărac și lipsit de orice alt preț este nefericit din pricina însetoșării sale și nenorocit din pricina lipsirii de cele prețioase.

Dar cel ce de bunăvoie se sărăcește pe sine de cugetările rele și nu agonisește în visteriile lui nimic din giuvaerurile diavolești, ci arde cu duhul și prin aceasta își adună sărăcirea în păcate, este cel pe care Cuvântul îl fericește pentru sărăcia lui, al cărei rod este Împărăția cerurilor.

Într-o oarecare măsură, ținta vieții întru virtute este asemănarea cu Dumnezeu. Dar nepătimirea și neîntinarea scapă cu desăvârșire posibilității de imitare a oamenilor, căci este cu neputință vieții pătimitoare să se asemene firii nepătimitoare. Dacă, însă, numai Dumnezeu este fericit, cum Îl numește Apostolul (cf. I Tim. 6, 15), iar împărtășirea oamenilor de fericire are loc doar prin asemănarea cu Dumnezeu, dacă asemănarea este cu neputință, atunci fericirea nu poate fi atinsă de viața oemenească. Dar unele din cele ale lui Dumnezeu se fac cu putință de imitat de către cei care o voiesc.

Care sunt cele ce se fac cu putință de imitat? Cuvântul a numit prin ”sărăcia cu duhul” smerita cugetare de bunăvoie. Iar ca pildă pentru aceasta, Apostolul ne arată sărăcia lui Dumnezeu, Care, ”fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogățim cu sărăcia Lui” (II Cor. 8, 9). Toate celelalte câte se văd în jurul firii dumnezeiești depășesc măsura firii omenești, dar smerenia Lui este înrudită nouă, celor ce umblăm pe jos și avem alcătuire de pământ și curgem spre pământ. Dar să nu creadă cineva că virtutea smeritei cugetări se dobândește cu ușurință și fără osteneală. Dimpotrivă, dintre toate virtuțile, aceasta este cea mai anevoioasă.

Cum patima înălțării de sine s-a sădit aproape în fiecare dintre cei părtași naturi omenești, tcmai de aici Domnul începe Fericirile, ca să smulgă din deprinderile noastre mândria ca pe cele vrednice de uitare și de îngropare în tăcere. Nu roșești tu, bulgăre de pământ, tu, care peste puțină vreme vei fi praf, bășică de aer, care ai în tine răsuflare de o clipă, umflându-te de mândrie și lărgindu-ți mintea cu un gând deșert? Nu vezi cele două margini ale vieții oemnești, cum începe și cum se sfârșește aceasta? Te mândrești cu tinerețea și privești la floarea vârstei și te încânți de primăvara chipului, de forța mâinilor în lucrare, de picioare srintene la sărituri, de fluturarea buclelor în vânt, de barba care îți împodobește obrajii rotunzi, de haina ta care strălucrește în culoarea purpurei și de veșmintele tale de mătase pe care sunt în-chipuite cu meșteșug războaie  sau animale sau cine știe ce istorii de altădată? Sau, poate, te uiți la sandalele tale care scânteiază de lustruite ce sunt, iar privirea-ți se bucură de suplețea liniilor lor? Te uiți la acestea și nu te uiți la tine?

N-ai înțeles din mormintele de obște tainele firii noastre? N-ai văzut cum stau oasele îngrămădite unele asupra altora, cum căpățânile despuiate de carne ne fixează așa de înspăimântător și tulburător de orbitele lor goale? Ai văzut tu cum rânjește gura și cum stau împrăștiate celelalte mădulare ale trupului? Dacă ai văzut toate acestea, pe tine însuți te-ai văzut. Unde sunt semnele flori ide acum? Unde este culoarea obrajilor? Unde floarea buzelor? Unde frumusețea ochilor care strălucea de sub sprâncene? Unde, nasul graâios, așezat între obrajii frumoși?, unde, pletele ce cădeau în valuri pe spate și buclele fluturătoare diprejurul tâmplelor? Unde sunt mâinile care aruncau săgeata? Unde, picioarele care împinteneau calul? Purpura? Vizonul? Mantaua? Cingătoarea? Sandalele? Unde, calul? Unde, alegarea sa? Unde curajul tău, unde, în fine, toate prin care se înalță mândria ta?

Unde este acea fantomă subțire și nestătătoare care scapă oricărei atingeri?, ca visul tinereâii care se arată o clipă și trece îndată?

Acestea le spun celor nebuni în tinerețea lor, lipsiți de înțelepciune din pricina vârstei necapte. Dar ce să mai spun de cei statorniciți în maturitatea vârstei, dar nestatornici în purtările lor, care cresc încă în boala mândriei și care dau acestei boli numele de înțelepciune de viață?

Posturile de conducere și stăpânire peste alții se fac cel mai adesea prilejuri de mândrie, căci fie posturile înalte devin pricină de mândrie, fie mândria împinge spre aceste locuri înalte, fie discuțiile despre însemnătatea conducerii, chiar pentru cei ce nu o au, înviorează adesea această boală? Cine ar putea convinge pe cei stăpâniți de această mândrie că nu se deosebesc întru nimic de cei ce se fălesc pe scena teatrului cu marea lor pompă? De fapt, artiștii, chiar dacă și-au pus pe chip o mască strălucitoare și s-au îmbrăcat într-o haină aurită și sunt purtaț cu fală în care triumfale, nu se îmbolnăvesc pentru aceasta de boala mândriei și păstrează și pe scenă cugetul pe care l-au avut înainte de a intra în rol și nu se întristează când coboară din car și-și dau masca jos. Aceia, însă care se îngâmfează pe scena vieții, în pozițiile lor înalte, nu se gândesc la ce erau cu puțin timp în urmă, nici la ceea ce li se va întâmpla în scurtă vreme. Asemenea unei bășici umflate de vânt se umflă ei de vorbele mari ale lingușitorului și, așezându-și pe chip măști străine, își schimbă înfățișarea naturală a feței într-una întunecată și teribilă și-și potrivesc o voce aspră, sălbăticită, spre înspăimântarea celor ce o aud. Ei nu se mai socotesc în granițele omenești, ci se vâd ca unii care au puterea și stăpânirea dumnezeiască. Și se închipuie stăpâni peste viață și peste moarte, fiindcă unora din cei pe care îi judecă le dau sentință spre viață, altpra spre moarte și nu înțeleg cine este cu adevărat stăpânul vieții omenești, cine hotărăște începutul și sfârșitul existenței: le-ar fi deajuns să vadă cum sunt răpiți de pe tronuri și duși la morminte mulți dintre cei ce stăpânesc pe scena lumii. Acolo, tânguirea ia locul glasurilor de lingușitori.

Deci cum poate fi stăpân pe vieți străine cel ce nu e stăpân nici pe viața sa?

Dar să nu respingi, frate, nici celălalt înțeles al sărăciei, care se face pricină a bogăției din cer. ”Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Mt. 19, 21). Și mi se pare că această sărăcie coincide cu sărăcia socotită fericită. ”Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție”, zice ucenicul către Stăpânul. ”Cu noi oare cum va fi?” (Mt. 19, 27). Și care e răspunsul? ”Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”. Vrei să știi cine este cel sărac cu duhul? Cel care schimbă bogăția trupească pentru bogăția sufletului, cel ce s-a scuturat ca de o povară de bogăția pământească și a sărăcit pentru duh, a devenit ușor și aerian și e răpit la cele de sus, cum zice Apostolul: ”vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tes. 4, 17).

Aurul este un lucru greu și, la fel, orice materie din cele căutate pentru îmbăgățire. Virtutea este un lucru ușor, ce tinde în sus. Iar cee ce este greu și ceea ce este ușor își sunt potrivinice. Deci, e cu neputință să se facă cineva ușor dacă s-a lipit de greutatea materiei. Să ne sărăcim de cele ce ne trag în jos, ca să ne înălțăm la cele de sus. Și în ce chip putem face aceasta, ne spune Psalmistul: ”Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului. Puterea lui se va înălța întru slavă” (Ps. 111, 8-9). Cel ce se unește cu săracul se așază pe sine în partea Celui ce s-a făcut sărac pentru noi. Domnul a fost sărac. Nu te teme, deci, de sărăcie. Cel ce S-a făcut sărac pentru noi, împărățește, însă, peste toată zidirea. De aceea, dacă te sărăcești pe tine și vei fi sărac împreună cu Cel ce S-a făcut sărac, vei și împărăți împreună cu Cel ce împărățește. Căci ”fericiți ce isăraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor”, de care să ne învrednicim și noi în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. 

 

Omilia a doua

”Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Mt. 5, 5)

Asta a prevăzut-o și marele David – despre care Sfânta Scriptură mărturisește că era mai bând și mai răbdător decât toți care au trăit această viață și că a dobândit prin credință ceea ce nădăjduia – prin descoperirea Duhului Sfânt, zicând: ”Cred că voi vedea bunătățile Domnului în pământul celor vii” (Ps. 26, 19). Căci nu socotesc că proorocul a numit pământ al celor vii pământul acesta din care naște tot ceea ce este muritor  și care desface în țărâna sa tot ce crește din ea; ci a cunoscut pământul celor vii în care nu a intrat moartea, pe care păcătoșii nu și-au făcut niciodată cale și cre n-a primit în el urmă de răutate, pe care nu l-a bărzdat cu plugul vicleniei cel ce seamănă neghină, pământul care nu rodește spini și mărăcini, ci cel în care se află apa odihnei și locul de verdeață și îzvorul împătrit împărțit și via lucrată de Dumnezeul tuturor și toate celelalte câte le auzim în pilde din învățătura insuflată de Dumnezeu.

Voinața fiecăruia are în față o mișcare îndoită, care pornește liber încotro voiește, fie spre neprihănire, fie spre desfrânare. Iar ceea ce s-a spus despre chipul virtuții și ala păcatului este degat de fiecare om în care se pot întrupa aceste chipuri. Voința firii omenești se împarte în porniri opuse două câte două: mânia, care se împotrivește bunăvoinței, trufia, care se împotrivește smereniei, dușmănia, care se împotrivește prieteniei iubitoare și pașnice. Aceasta pentru că viața omenească se petrece în trup de materie, iar trebuințele trupești pot trezi patimile. Fiecare patimă este iute și greu de stăpânit în pornirea spre împlinirea voii ei tocmai pentru că trupul materialnic este greoi și inert. De aceea fericește Dumnezeu pe care care viețuiesc în afara patimilor, căci este cu neputință de a împlini în existența materialnică o viață cu totul nematerialnică și lipsită de patimi, ci pe aceia care se ridică până la hotarul cu putință de atins prin virtute în această viață trupească, hotar pe care îl numește blândețe. Și spune că această blândețe este de ajuns pentru a te face fericit.

 El nu cere firii omenești desăvârșita despătimire, fiindcă numi un legiuitor nedrept ar putea porunci cele ce sunt cu neputință firii. Asta ca și cum s-ar cere unui animal de apă să-și ducă viața în aer sau, invers, unul care trăiește în văzduh să fie mutat în apă. Se cuvine, dar, ca legea să fie potrivită puterii proprii și naturale a celor pentru care este dată. De aceea Fericirea cere cumpătare și blândețe, nu lipsa desăvârșită de patimi. Cea din urmă este în afara firii, cea dintâi este o biruință a firii prin virtute. Dacă  Fericirea ar cere desăvârșita nemișcare a oricărei pofte, atunci binecuvântarea făgăduită ar fi fost fără rost și nu s-ar împărtăși vieții, fiindcă nimeni din cei plăsmuiți în trup și sânge n-ar dobândi-o. Dar El nu osândește pe acela care este prins întâmplător în dorul vreunei pofte, ci pe acela care se osândește cu premeditare să și-o împlinească, pentru că ivirea vreunei astfel de mișcări e pricinuită adeseori, chiar fără voie, de slăbiciunea amestecată adeseori în fire. Dar a nu te lăsa târât de pornirea patimii ca de un torent ce se rostogolește la vale, ci a te împotrivi bărbătește acestei mișcări și a respinge patima prin gânduri, aceasta este fapta virtuții.

Cuvântul așază blândețea după smerita cugetare, findcă e una legată de cealaltă, iar trăirea smeritei cugetări e ca o maică a deprinderii blândeții. Dacă alungi din purtarea ta îngâmfarea, atunci patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Pricina acestei boli este ocărârea și batjocorirea, dar sentimentul dezonoarei nu-l atinge pe cel ce s-a deprins pe sine cu smerita cugetare. Acela și-a curățit dândul de deșetăciunea omenească și a învățat care este începutul firii celei de nimic pe care o partă în sine și spre ce sfârșit se îndrepată viața nastră cea scurtă și repede trecătoare; cel ce vede întinăciunea legat ăde trup și sărmana neputință a firii, căreia nu-i este în putere să se susțină prin ea însăși dacă nu și-ar întregi lipsa  prin ceea ce folosește de la omulțime de animale; cel ce privește pe lângă acestea, la supărările, la jalea, la nenorocirile  și feluritele chipuri ale bolilor la care este supusă firea omenească și de care nu e nimeni liber și neîmpovărat; cel ce privește toate acestea cu ochiul curat al sufletului, așadar, nu se supără ușor de lipsa onorurilor. Dimpotrivă, va socoti cinstirea ce-i vine de la aproapele pentru vreun lucru oarecare, de vreme ce în firea noastră nu se află nimic vrednic de cinstire în afarp de suflet, iar cinstirea sufletului nu-i vine de la cele pe care le caută în lume. A te îngâmfa cu bpgpția, a te lăuda cu neamul, a căuta să dobândești renume sau a te socoti mai presus de aproapele tău – lucruri în care oamenii văd cinstea lor -, toate astea dezbracă sufletul de cinste și-i pregătesc osânda. De aceea, nici un om înțelept nu va căuta să-și păteze curăția sufletului cu ceva de felul acesta. Iar a fi așa nu înseamnă nimic altceva decât a stărui în deprinderea unei adânci smeriri a inimii, după a cărei dobândire mânia nu va mai avea nici o intrare ăn suflet. Iar unde nu este mânie, a biruit viața pașnică și liniștită, care nu e altceva decât blândețea, a cărei cunună este fericirea și moștenirea pământului ceresc întru Hristos Iisus, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

 Omilia a treia

”Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” (Mt. 5, 4)

Cel mai la îndemână ne este plânsul care se naște pentru greșeli și păcate, potrivit învățăturii despre întristare a Sfântului Pavel, care zice că nu există doar un singur fel de întristare, ci unul proconuit de lume, iar altul de Dumnezeu. Întristarea lumii aduce moarte, iar cealaltă lucrează mântuire prin pocăință celor ce plâng (cf. II Cor. 7, 10). Căci, de fapt, o asemenea simțire a sufletului stă în firescul fericirii, atunci când sufletul își cunoaște răutatea și își deplânge viața de păcat.

Să căutăm în viața omenească, pentru a vedea ce este plânsul și din ce motive se naște. Tuturor le este cunoscut că plânsul este o simțire tristă a sufletului, pricinuită de plipsa celor dorite, și care nu se naște în cei ce viețuiesc în veselie. De pildă, cineva e fericit în viață când toate lucrurile îi merg ca pe sfoară spre plăcerea lui, când se veselește cu soția, se bucură de copii, când e apărat prin unirea cu frații săi, e lăudat de oameni, e cinstit de stăpânitori, temut de dușmani, nedisprețuit de supuși, fălindu-se cu bogăția, înotând în plăceri, fără griji, puternic cu trupul și având toate câte se socotesc de cinste în lumea aceasta.

Dacă se întâmplă, însă, o schimbare a acestei fericiri sau dacă întâmplarea nenorocită aduce despărțire de prietenii cei dragi sau pierderea averii sau știrbirea sănătății trupești, atunci, lipsindu-se de toate cele  ce-l veseleau, se naște în el o stare potrivnică pe care o numim plâns. Deci este adevărat cuvântul de mai înainte, că plânsul e o simțire dureroasă a lipsirii de cele ce ne veselesc.

Urmează acum să cercetăm care este acea lumină care ne luminează peștera firii omenești în această viață. Sau, oare nu năăzuiește dorirea noastră spre ceea ce nu poate nici atinge, nici înțelege?

Cu cât socotim că binele este prin fire mai înalt decât cunoștința noastră, cu atât mai mult ne abandonăm întristării, fiindcă binele de care suntem despărțiți este de așa fel și așa de mare, încât nu putem cuprinde nici măcar cunoștința lui.

Dar odinioară, noi, oamenii, am fost părtași acestui Bine care întrece orice putere de cuprindere. Și acel Bine era în firea noastră atât de mare și mai presus de orice înțelegere, că oemnirea ceea, creată după chipul prototipului în asemănarea cea mai deplină cu El, părea să fie alta.

Căci toate cele ce la cugetăm acum despre Acela, prin presupuner, erau legate de om, prin nestricăciunea și fericirea lui: avea stăpânirea de sine și nesupunerea sub vreo stăpânire, neîntristarea și nu suferea de oboselile vieții și petrecea în cele dumnezeiești; avea înțelegerea liberă și curată de orice acoperământ și privirea ațintită spre bine.

Toate le înțlegem din Scriptură, în cele spuse despre Facerea  lumii, anume că omul a fost plăsmuit după chipul lui Dumnezeu și trăia în rai și se desfăta de pomii sădiți acolo. Iar fructul acestor pomi era viața și cunoștința și cele asemenea acestora. Iar dacă toatea acestea erau în noi, cum nu va suspina ca un nenorocit cel ce-și va compara ticăloșia de acum cu fericirea de atunci? Cel aflat la înălțime a fost în-josit; cel plăsmuit după chipul Celui ceresc a lua chipul pământului; cel rânduit să împărățească s-a robit; cel zidit spre nemurire a fost desfăcut de moarte; cel ce petrecea îndesfătarea raiului a fost strămutat în acest loc a lbolilor și al durerilor; cel dăruit cu nepătimirea și-a însușit viața pătimașă și întinată; cel nestăpânit de nimic și stăpân pe sine e stăpânit acum de atâtea rele, încât nu e ușor acum să-i numărăm pe tiranii noștri. Fiindcă fiecare din patimile din noi se face un despot al celui robit și cucerește precum un tiran cetatea sufletului, torturează pe cel ce l-a supus, chiar prin supușii de odinioară ai acestuia, folosindu-se după plăcerea lui de gândurile noastre. Așa este mânia, frica, lașitatea, aroganța, patima întristării și a plăcerii, ura, vrajba, neîndurarea, cruzimea, pizma, lingușirea, nepăsarea și toate patimile potrivnice pe care le vedem luptându-se în noi – sunt un șir de tirani și stăpânitori care supun sufletul puterii lor, ca pe un prizonier de război, iar dacă ar socoti cineva și nenorocirile trupești împletite cu firea noastră și sădite în ea – adică bolile de multe feluri, pe care la început omul nu le cunoștea -, lacrimile vor spori și mai mult, văzând în locul celor bune pe cele de întristare și punând față în față relele de care suferă cu bunătățile pe care le-a pierdut.

Acesta pare a fi învățătura tainică a Aceluia Care fericește plânsul: faptul că sufletul, privind spre binele adevărat, nu se lasă înecat în amăgirea vieții de acum. Căci nu poate trăi fără lacrimi cel ce înțelege adevărul lucrurilor, nici fără întristare cel ce se rostogolește în voluptățile vieții. Îndulcirea cu cele de aici ne depărtează de la căutarea celor mai bune.

De aceea Cuvântul fericește plânsul? Nu pentru că-l socotește fericit prin el însuși, ci pentru ceea ce izvorăște prin el. Chiar în împrecherea cuvintelor se arată că plânsul este fericit, pentru că este urmat de mângâiere. Căci zicând: ”Fericiți cei ce plâng”, nu a încheiat cuvântul, ci a adăugat: ”că aceia se vor mângâia”. De aceea marele David, deși se vedea ridicat la cea mai înaltă măsură a fericrii omenești, adică la treapta împărătească, a adăugat amărăciuni din belșug vieții sale, suspinând și plângând și tânguindu-se pentru prelungirea întristării în trup. Și, mistuit de dorul pentru cele mai mari, zice: ”Vai mie, cp pribegia mea s-a prelungit” (Ps. 119, 5). Iar în alt loc, privind țintă la frumusețea sălașurilor dumnezeiești, zice că se topește de dorirea lor și se socotește mai bucuros să fie așezat acolo între cei din urmă, decât să fie aici între cei din față: ”Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine decât a lui în locașurile păcătoșilor” (Ps. 83, 11).

 Dacă voiește cineva să cunoască și mai bine înțelesul acestei întristări fericite de Domnul, să se gândească la istria despre Lazăr și bogatul, în care această învățătură ni se înfățișează și mai dezvăluit. ”Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte cp ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cel rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuiești” (Lc. 16, 25).

 

Omilia a patra

”Fericiți cei ce flămnzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura”. (Mt. 5, 6)

 

Cel ce  primit să aibă comune cu noi toate cele ale noastre afară de păcat și S-a împărtășit de pătimirile noastre n-a socotit foamea ca păcat, nici n-a respins de la Sine pătimirea ei, ci a primit pornirea poftitoare a firii îndreptată către mâncare, pentru că, după ce a stăruit 40 de zile în nemâncare, a flămânzit, căci a dat firii, când a voit, timp să lucreze cele ale ei.  Dar născocitorul ispitelor, când a cunoscut că stăpânirea foamei  s-a ivit și în El, L-a sfătuit să-și împlinească pofta cu pietre. Iar aceasta înseamnă schimbarea poftei de la hrana cea după fire la cele din afara firii. Căci spune: ”Zi ca pietrele acestea să se transforme în pâini!” Dar ce nedreptate a săvârșit lucrarea pământului? De ce să fie disprețuită sămânța, iar hrana care se face din ea să fie rușinată? De ce să fie nesocotită înețelepciunea Ziditorului, ca și cum n-ar hrăni cum se cuvine prin semințe neamul omenesc? Dacă piatra e arătată mai potrivită spre hrană, fără îndoială că înțelepciunea lui Dumnezeu a greșit în rânduirea hranei trebuitoare a vieții omenești. ”Zi ca pietrele acestea să se facă  pâini!” Dacă pofta iese din trebuința pusă la granițele firii, ce altceva face decât să asculte de sfatul diavolului, care leapădă hrana cea din semințe și stârnește pofta spre cele din afara ale firii? Cei ce-și pun înainte pofta lăcomiei mănâncă din piatră – cei ce-și gătesc mese costisitoare și încărcate, cei ce-și împodobesc cina cu o pompă născocită spre uimirea altora, în afara celor trebuitoare vieții. Căci, ce are comun cu trebuința firii argintăria , care nu se poate gusta și care este atât de grea și împovărătoare la cântar?!

Ce este pătimirea  foamei? Oare nu pofta după ceea ce ne lipsește? Astfel, dacă Iisus aflămânzit, e un lucru fericit a flămânzi, când aceasta se lucrează și în noi după pilda Lui. când vom cunoaște, însă, după ce a flămânzit Domnul, vom înțelege, fără îndoială, înețelesul fericirii rânduite nouă. Care este, deci, mâncarea de a cărei poftire nu Se rușinează Iisus? După convorbirea cu samarineanca, zice către ucenici: ”Mâncarea mea este să fac voia Tatălui Meu” (cf. In. 4, 34), iar voia Tatălui este ”ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Deci, dacă dorirea Aceluia este ca noi să ne mântuim și hrana Sa este viața noastră, am aflta pentru ce are nevoie de  astfel de stare a sufletului nostru.

Ce înseamnă deci aceasta? Să flămânzim după mântuirea noastră, să însetăm după voia lui Dumnezeu, Care vrea să ne mântuim. Căci acela care dorește dreptatea lui Dumnezeu a flat ce este cu adevărat de dorit. Dorire pe care El n-a săturat-o numai într-un singur chip, pentru că n-a căutat împărtălirea de dreptate numai cu mâncare; dorirea care s-ar opri numai la această stare de suflet ar fi jumătate de dorire. El a făcut binele acesta și bun de băut, ca să arate căldura și înfocarea poftirii și prin pătimirea setei: căci atunci când ne uscăm și ne înăbușim de sete, luîm băutura cu plăcere, ca pe o tămăduire a acestei simțiri.

În ființa ei, dorința de mâncare și băutură este una, dar simțirea care caută pe fiecare din acestea este deosebită cuvântul ne arată culmea poftirii binelui, fericind pe cei ce pătimesc după dreptate prin amândouă – prin foame și prin sete -, întrucât Cel dorit e în stare să împlinească poftirea arătată prin amândouă, făcându-Se hrană tare celui ce flămânzește și băutură celui ce-și atrage cu sete harul.

”Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceea se vor sătura”. Dar oare numai cel ce dorește dreptatea este fericit, iar pe cel ce dorește neprihănirea sau înțelepciunea sau chibzuința sau altfel de virtute nu-l fericește Cuvântul? Acesta este oare înțelesul a ceea ce se spune?

Aici, când se spune că le este rânduită fericita săturare celor ce flămânzesc după dreptate, Cuvântul dă să se înțeleagă prin această virtute, încât  la fel de fericit este și cel ce flămânzește după dreapta socoteală, după vitejie, după neprihănire sau după orice altceva s-ar înțelege prin numele de virtute. Căci nu este cu putință ca un chip al virtuțiii, desfăcut de celelalte, să fie el însuși, de sine, virtutea desăvârșită. Dacă  îi lipsește cuiva ceva din cele ce sunt cugetate ca bune, atunci neapărt se află în el contrariul binelui.

Astfel, dacă s-ar cugeta toate virtuțile împreună cu dreptatea, ar fi cu neputință să fie bun ceea ce este lipsit de acelea. Nu s-ar putea vorbi de dreptate nebună sau obraznică sau desfrânată sau de una unită cu oricare dintre cele cugetate ca rele. Iar dacă înțelesul dreptății nu este amestecat cu nici un rău, el cuprinde în sine neapărat tot binele. Iar binele este tot ce e văzut ca virtute. Aici se arată toată virtutea sub numele de dreptate. Pe cei ce flămânzesc și însetoșează de această reptate îi fericește Cuvântul, făgăduindu-le săturarea celor dorite.

”Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura.” Iar ceea ce se spune mi se pare că are următorul înțeles: nimic din cele năzuite în viață spre împlinirea poftelor simțurilor nu le aduce săturar celor ce o râvnesc, ci se petrece, precum zice într-un loc Cartea Înțelepciunii lui Solomon: ”Butoi spart este silința după plăceri.” Cei ce-l umplu mereu cu sârguință se ostenesc fără sfârșit și zadarnic, vărsând mereu câte ceva în adâncul poftei, dar orice ar arunca în ea pentru plăcere, nu le va aduce vreodată săturarea pofetei. Cine dintre iubitorii de arginți a pus vreodată frâu iubirii de arginți după dobândirea a ceea ce năzuia? Cine a ajuns la stingerea poftei nebune de slavă prin dobândirea slavei năzuite?

Această învățătură înaltă ne-a împărtășit-o Domnul: singură osteneala întru virtute, sădită în noi, este ceva statornic și întemeiat. Cel ce a dobândit ceva din cele înalte – fie neprihănirea, fie cumpătarea, fie evlavia către Dumnezeu, fie altceva din învățăturie înalte și evanghelice – nu are în aceasta bucurie trecătoare și nestatornică, ce se întinde pe toată durata vieții. Pentru ce? Pentru că acestea se pot lucra mereu și nu este nicio clipă în tot răstimpul vieții în care cineva să fie sătul de lucrarea binelui. Căci neprihănirea și curăția și statornicia în orice bine și nepărtășia de rău se lucrează mereu, câtă vreme privește cineva spre virtute și gustă neîntrerupt bucuria care e unită cu lucrarea. Dar cei revărsați în pofte fără rost, chiar dacă sufletul lor privește mereu spre neînfrânare, nu se poate îndulci mereu de ele: plăcerea de a mânca este oprită de săturare și plăcerea băutorului se stinge odată cu setea și, înacelași fel, celelalte plăceri au nevoie de oarecare răstimp și de întreruperi că să se învioreze din nou plăcerea adormită de săturare. Dar avuția virtuții, îndată ce a prins rădăcini în cineva, nu cunoaște nici limitare în timp, nici nu e hotărâtă de vreo săturare, ci în cei ce viețuiesc potrivit ei, păstrează întoeauna simțirea întreagă, nouă și viguroasă a bunătăților ei. De aceea Dumnezeu Cuvântul le făgăduiește săturarea celor ce  flămânzesc după ea – o săturare ce aprinde dorința prin împlinirea ei deplină și nu o tocește.

Fericit este, așaar cel ce flămânzește de neprihănire, căci se umple de curăție, iar săturarea, cum s-a spus, nu pricinuiește oprirea dorinței; ci amânouă cresc  deopotrivă, una prin alta. Căci dorirea virtuții cuprinde în sine ceea ce dorește și binele sălășluit înăuntru aduce cu sine o bucurie neîncetată în suflet. Stă în natura acestui bine să îndulcească numai pentru un moment pe cel ce-l gustă, ci să dăruiască o veselie lucrătoare în toate părțile trupului.

Aceasta este adevărata virtute: binele neamestecat cu răul, în care se cuprinde tot înțelesul celor cugetate ca bune, este Dumnezeu Cuvântul, virtutea ”care acoperă cerurile”, cum zice Avacum (3, 3). Pentru aceea, cu dreptate au fost fericiți cei ce flămânzesc după această dreptate a lui Dumnezeu. Căci, în adevăr, se va sătura cel care, cum spune Psalmistul, ”a gustat pe Domnul” (Ps. 33, 8), adică cel ce aprimit în sine pe Dumnezeu și se umple de Cel după Care a însetat și flămânzit, după făgăduința Aceluia Care a zis: ”Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face sălaș în el (In. 14, 23), sălășluindu-se mai întâi Duhul Sfânt. Socotesc că și marel Pavel, care a gustat fructe tainice ale raiului și umplându-se de cele ce a gustat, era flămând mereu. De fapt, el mărturisește că s-a umplut de Cel dorit, zicând: ”în mine viază Hristos” (Gal. 2, 20). Și ca unul care era flămând, eăși înrepta mereu pofta în viitor: ”Nu (zic) că am dobândit îndreptarea ori că sunt desăvârșit; dar o urmpresc, că doar o voi prinde” (Filip. 3, 12).

Cuvântări teologice - Sf. Grigorie de Nazianz

Nu este în puterea oricui să filosofeze despre Dumnezeu, fiindă lucrul acesta pot să-l facă doar cei care s-au cercetat cu amănuntul și care au intrat pas cu pas pe calea contemplației și care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățit și sufletul și trupul, sau cel puțin se silesc să se curețe.

Ce lucruri se cade a fi cercetate privitor la Dumnezeu și în ce măsură?

Se cade a fi cercetate acelea la care putem ajunge noi cu mintea și în măsura în care poate să ajungă la ele firea sau puterea ascultătorului, ca nu cumva, după cum vocile și mâncările peste măsură vatămă auzul sau corpurile, sau, de vrei, după cum poverile peste măsură vatămă pe cei care merg sub ele, sau după cum ploile năprasnice vatămă pământul, tot așa și aceștia, apăsați și îngreunați de povara argumentelor să nu fie vătămați și în puterea lor de înțelegere de mai înainte.

Se cade de a vorbi tainic despre cele tainice și cu sfințenie despre cele sfinte și să nu aruncăm învățăturile neîngăduite în auzuri nelegiuite, și să nu-i facem mai religioși decât noi pe închinătorii la demoni și pe adoratorii miturilor și lucrurilor rușinoase, care ar da mai degrabă din sângele lor la cei neinițiați în aceleași mistere cu ei, decât să le dea din învățătura lor. Ci să știm că, precum este o măsură cuviincioasă în îmbrăcăminte și în hrană și în râs și în mers, la fel este o măsură cuviincioasă și în vorbire și în tăcere, fiindcă, pe lângă celelalte denumiri și puteri ale lui Dumnezeu, noi Îl cinstim și cu denumirea de Cuvântul.

Din ce cauză nu poate fi cuprinsă Dumnezeirea cu minte?

Este evident, că de am putea cuprinde cu mintea pe Dumnezeu în ființa lui pură, El ar fi astfel mărginit, fiindcă domeniul rațiunii este limitat la cele create.

Este cu neputință celor care sunt în corpuri să se unească în mod desăvârșit cu cele cugetate de minte, fără intermediul celor corporale. Căci întodeauna se va strecura în cugetare ceva din cele ale noastre corporale, chiar dacă spiritul, îndepărtându-se de cele văzute cât mai mult și concentrându-se în sine-și, își va propune să se ocupe cu lucruri înrudite cu el și năvăzute.

Ce este Dumnezeu, după natura și ființa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om și, desigur, nu este cu putință să descopere. Dar, dacă va descoperi cândva cineva ce este Dumnezeu, să cerceteze și să filosofeze despre aceasta cei care vor. Ce este Dumnezeu va descoperi însă cineva atunci când această facultate asemenea Lui și dumnezeiască, mintea și rațiunea noastră, se va uni cu Acela cu care este înrudită din natură, și când chipul va fi ajuns la chipul, la modelul lui, de a cărui fierbinte dorință este stăpânit acum. Vom cunoaște și noi cândva, precum am fost cunoscuți și noi. (I Corinteni, 13: 12) Dar că în timpul de față, tot ceea ce ajunge la noi este o mică emanație a Dumnezeirii și un fel de mică licărire a unei mari lumini. Astfel că, chiar dacă cineva a cunoscut pe Dumnezeu, sau a mărturisit că L-a cunoscut, într-atât L-a cunoscut, încât să pară că este mai asemănător luminii decât altul care nu este deopotrivă de luminos cu el. Și această întrecere în a cunoaște pe Dumnezeu a fost socotită de unii cunoaștere desăvârșităa Lui, dar nu a fost o cunoaștere în realitate, ci în comparație cu puterea de cunoaștere a propriilor semeni.

Prin urmare este posibilă cunoașterea rațională a lui Dumnezeu, rațiunea noastră sau ”tipul” având proprietatea naturală de a se ridica la ”arhetipul” ei, chiar dacă încercăm să cuprindem cu mintea pe Dumnezeu în timp ce ne stau piedică în calea rațiunii simțurile și întunericul carnal, întocmai ca cineva care cu un istrument mic încearcă să facă un lucru mare.

Căci Acesta, pe care-L disprețuiești tu acum, era cândva și era mai presus de tine; cel care acum este om, era și necompus; ceea ce era, a rămas mai departe, iar ceea ce nu era, a luat asupra Sa. La început era necauzat, căci care ar fi cauza lui Dumnezeu? Dar mai pe urmă s-a făcut dintr-o cauză. Iar această cauză era să te mântuiască pe tine, batjocoritorul Lui, care pentru aceasta cercetezi cu dispreț Dumnezeirea, fiindcă a luat asupră-și grosimea ta carnală, unindu-se cu carnea prin mijlocirea minții și Dumnezeu făcându-se omul de jos, după ce omul s-a amestecat cu Dumnezeu și s-a făcut una, biruind natura mai tare, pentru ca eu să mă fac într-atât Dumnezeu, cât s-a făcut el om. S-a născut, dar se și născuse; din femeie, dar și din Fecioară. Lucrul acesta este omenesc, acela este dumnezeiesc. Fără tată de aici, fără mamă de acolo. Tot acest fapt aparține Dumnezeirii. A fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut de profetul; care și el era purtat în pântece și care a tresăltat în fața Cuvântului, din pricina căruia s-a născut. A fost înfășat în scutece, dar desface giulgiurile înmormântării atunci când înviază. A fost culcat în iesle, dar a fost slăvit de îngeri și vestit de stea și adorat de Magi. Cum te poticnești de ceea ce se vede cu ochii, neintuind ceea ce poate fi cuprins cu mintea? A fugit în Egipt, e drept, dar a pus pe fugă erorile egiptenilor. Nu a avut chip, nici frumusețe la Iudei, dar pentru David era la frumusețe ca nimen altul între ai oamenilor, dar pe munte la lumina fulgerului și se face mai strălucitor decât soarele, făcându-se al strălucirii din lumea viitoare.

 

A fost botezat ca om, dar a dezlegat păcatele ca un Dumnezeu, nu pentru că avea nevoie de curățire El însuși și pentru ca să sfințească apele. A fost ispitit ca om, dar a biruit ca un Dumnezeu, dar a poruncit să avem curaj, ca unul care a biruit lumea. A flămânzit, dar a hrănit mii de oameni, dar este pâine vie și cerească. A însetat, dar a strigat: ”Dacă cineva însetează, să vină la mine și să bea”, dar a făgăduit că va face izvoare de apă pe cei care cred în El. A obosit, dar El este odihna celor obosiți și împovărați. A fost îngreuiat de somn, dar merge cu ușurință pe mare, dar ceartă vânturile, dar ușurează pe Petru care se scufundă. Dă dăjdie, dar o dă din pește, și împrte celor care o cer de la El. Aude că e numit samarinean și îndrăcit, numai că El salvează pe cel care cobora de la Ierihon și care căzuse între tâlhari, numai că este cunoscut de draci și alungă draci și aruncă în adâncurile mării legiuni de duhuri și ca un fulger vede căzând pe căpetenia dracilor. Este lovit cu pietre, dar nu este prins. Se roagă, dar aude pe alții când se roagă. Plânge, dar face să înceteze lacrima. Întreabă unde este Lazăr, căci om era, dar înviază pe Lazăr, căci era Dumnezeu. Este vândut, și cu un preț foarte mic; căci a fost vândut cu 30 de arginți, dar răscumpără lumea, și cu preț mare, căci o răscumpără cu propriul Lui sânge.

 Ca o oaie spre junghiere era dus, dar păstorește pe Israel, iar acum și pe toată lumea. Ca un miel fără glas este, dar El este Cuvântul, vestit de glasul celui care strigă în pustie. A simțit neputință, a fost rănit, dar vindecă toaată boala și toată neputința. Este urcat pe lemn (cruce), este răstignit, dar prin lemnul vieții ne readuce la starea de început, mântuind și pe tâlharul răstingnit împreună cu El, deși întunecă tot lucrul văzut. Este adăpat cu oțet; este hrănit cu fiere. Cine? El preface apa în vin, care împrăștie gustarea amară. El dulceața și întreaga dorire. Își dă sufletul în mâinile Tatălui, dar are puterea să și-L reia, rupând totodată în două catapeteasma, căci cele de sus se arată, dar pietrele se despică și morții înviază. Moare dar dă viață și dezleagă cu moartea pe moarte. Este îngropat, dar înviază. Coboară în iad, dar aduce sus suflete, dar le urcă la ceruri, dar va veni să judece și morții și să probeze astfel de cuvinte.

Cei mântuiți sunt cei care au atins nepătimirea și care au dobândit sfințenia. Iar sfințenia este posibilă pentru toți oamenii și nicidecum rezervată unei anumite categorii de indivizi prin predestinare. De aceea și pasajul din Psalmii 81: 6 spune că, la nivel potențial, toți oamneii sunt ”dumnezei și toți fii ai celui Preaînalt”. Desigur, drumul sfințeniei este anevoios, iar cei ce se nevoiesc pe calea desăvârșirii sunt înfruntați de ispite și necazuri din toate părțile: din reminiscențele propriului egoism înrădăcinat în firea umană căzută, din predispoziția către anumite obiceiuri nocive sau patimi moștenite pe cale ereditară, din poftele trupului care trag mintea în jos, din posibila ostilitate a mediului natural și social, din vrăjmășiile oamenilor care instigă la ripostă, răzbunare și ură, din uneltirile diavolilor etc. Tot acest preliplu al sfințeniei presupune o cruce de purtat în fiecare zi, iar prin suportarea acestei  cruci dobândim sfințenia deoarece ne asemănăm lui Hristos care a purtat până la moarte crucea păcatelor întregii lumi.

 

Decând există lumea, 2 au fost schimbările de viață însemnate, care sunt chemate și 2 Testamente și cutremure de pământ, din cauza nemaipomenirii faptului: una, trecerea de la idoli la lege, alta, trecerea de la lege la Evanghelie. Și mai vestim un al treilea cutremur de pământ: trecerea din viața de aici la cea de dincolo, care nu mai este mișcată și nici clătinată.

Același lucru l-au suferit însă cele două Testamente. Care este acest lucru? El nu s-a mutat așa deodată ca prin mișcare a întreprinderii. Din care cauză? Pentru ca noi oamenii să nu fim forțați, ci convinși, căci ceea ce nu este în libera voință, este mai trainic și mai temeinic. Un fel de schimbare este propriu celui care forțează, iar altul ne este propriu nouă, unul este propriu bunătății și blândeții lui Dumnezeu, iar altul propriu stăpânirii tiranice.

Primul cutremur de pământ a fost când s-a dat Legea pe muntele Sinai lui Moise (Ieșirea 19:8), al doilea la moartea lui Hristos, și al treilea și ultimul va avea loc la sfârșitul lumii (Evrei 12: 26-28).

 

Eu mă cutremur de spaimă când mă gândesc la bogăția numirilor și contra câtor denumiri se poartă cu nerușinare cei care se năpustesc asupra Duhului. Scriptura Îl numește ”Duh al lui Dumnezeu”, ”Duh al lui Hristos”, ”mintea lui Hristos”, ”Duh al Domnului”, ”Domnul însuși”, ”Duh al înfierii”, ”al Adevărului”, ”al sfatului”, ”al tăriei”, ”al cunoașterii”, ”al cucerniciei”, ”al temerii de Dumnezeu”, căci și este făcătorul al acestor toate, umplându-le pe toate cu ființa Lui, pe toate ținându-le, umplând lumea după ființă, neîncăput în lume după putere, bun călăuzitor, sfințind prin natura Lui, nu prin autoritatea altuia, măsurând, nu măsurat, împărțitor, nu părtaș, umplând, nu umplut, ținând, nu ținut, moștenit, slăvit, împreună numărat, amenințându-se cu El, deget al lui Dumnezeu, foc ca Dumnezeu, spre arătarea deoființimei cred eu; Duh care a clădit, care reclădește pe om prin botez, prin înviere, Duh care cunoaște toate, care învață, care suflă unde vrea și cât vrea, care călăuzește, care vorbește, care mână, care separă, care se aprinde de mânie, care se ispitește, descoperitor, luminător, dătător de viață, însăși lumina și viața, făcător de temple, îndumnezeitor, desăvârșitor, încât să premeargă botezului și să fie cerut după botez, care lucrează cele câte lucrează Dumnezeu, care este împărțit în limbi de foc, care împarte harismele, care face apostoli, profeți, evangheliști, păstori și învățători, cugetător în multe chipuri, limpede, clar, neîntinat, neîmpiedicat, cu alte cuvinte foarte înțelept și în multe chipuri și lucrări și lămuritor al tuturor și limpezitor și liber de sine dispunător și neschimbător -, atotputernic, atoatescrutător prin toate duhurile cugetătoare pătrunzător, duhuri curate, delicate, precum și prin duhurile profetice și apostolice, în același timp și nu în aceleași locuri (de vreme ce unii erau risipiți în alte părți), prin care  fapt se arată că El este nemângâiat.