Omilia a cincea
”Fericiți cei milostivi, că aceea se vor milui.” (Mt. 5, 7)
În multe locuri ale dumnezeieștii Scripturi, prin numele de ”milostiv”, bărbații cei sfinți îl numesc pe Dumnezeu: așa, David – în Psalmi, Iona – înprorocia lui, așa numește Moise pe Dumnezeu în multe locuri ale Legii. Dacă, deci numirea de ”milostiv” este cuvenită lui Dumnezeu, oare nu-ți cere ție Cuvântul să te faci dumnezeu, când însușirile lui Dumnezeu se gravează în tine?
Scopul nostru nu este, însă, e a ne lăsa împinși de râvnirea binelui – căci în firea omenească este înnăscutî năzuința spre bine -, ci de a nu rătăci în judecata cu privire la bine. Căci, mai ales în aceasta suntem înșelați în viața noastră: că nu putem înțelege întocmai ce este binele prin fire și ceea ce ne pare bun prin amăgire. Dacă ni s-ar înfățișa în viață răutatea dezvelită, și nu vopsită de o oarecare închipuire a binelui, omul nu s-ar năpusti asupra ei. Drept aceea, avem nevoie de pătrundere pentru înțelegerea spusei de față, ca, învățând să cunoaștem frumusețea adevărată a înețelesului ascuns în ea, să ne formăm după chipul ei. Precum gândul despre Dumnezeu e sădit în chip firesc în toți oamenii, iar înșelarea asupra a ceea ce năzuim vine din necunoașterea Celui ce este cu adevărat Dumnezeu – căci unii se închină dumnezeirii adevărate, cunoascute în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, iar alții s-au rătăcit spre păreri nebunești și, de aceea, puțina abatere de la adevăr a deschis calea necredincioșilor.
Ce este mila, în ce se arată și cum este fericit cel ce primește întocmai ceea ce dăruiește? Căci: ”Fericiți cei milostivi, că aceea se vor milui”. Înțelesul nemijlocit al acestei spuse cheamă pe om la iubirea semenului și la compătimirea lui, din pricina neegalității și a firii schimbătoare a împrejurărilor vieții, care fac ca nu toți să se afle în aceleași stări nici în privința cinstirii, nici a stării trupului, nici a celorlalte înzestrări. Căci, de cele mai multe ori, viața e sfâșiată de cele contrare: prin robie și stăpânire, prin bogăție și sărăcie, prin slavă și necinste, prin slăbiciune și tărie a trupului și prin toate cele asemănătoare. Și, pentru ca sărăcia să ajungă deopotrivă cu bogăția, lipsa să se cumpănească din prisosință, El poruncește mila față de cei nevoiași. Iar dacă mila nu înmoaie sufletul, nu s-ar putea urni cineva spre îngrijirea e nenorocirea aproapelui. Și, precum mila este înțeleasă ca opusul neîndurării, tot cel neîndurat și crud stă ca o fortăreață de neajuns celor ce se apropie, câtă vreme cel împreună-pătimitor și milostiv se amestecă oarecum, prin simțirea sufletului, cu acela aflat în nevoie, făcîndu-se pentru cel necăjit ceea ce îi cere sufletul lui.
Mila este împreună-pătimitoarea iubitoare cu cei chinuiți de dureri. Și, precum cruzimea și sălbăticia își au obârșia în ură, mila odrăslește din iubire, neputându-se ivi decât din aceasta. Și, dacă ar cerceta cineva însușirea milei, va găsi în ea o întărire a simțirii iubitoare, amestecată cu pătimirea întristării. Căci împărtășirea de cele bune este năzuită de toți la fel, atât de dușmani, cât și de prieteni, dar voința de a lua parte la dureri e proprie doar celor stăpâniți de iubire. Se recunoaște, de aceea, că dintre cele ce țin de viața aceasta, iubirea este cea mai tare, iar mila este întărirea iubirii. Fericit în înțelesul cel mai propriu este, așadar, cel ce-și păstrează sufletul în acestă simțire, fiidcă a ajuns la vârful cel mai înalt al virtuții.
Dacă, să presupunem, ar fi proprie tuturor această simțire față de cei mai prejos, nu s-ar mai afla unul mai sus și altul mai jos, viața n-ar mai fi împărțită prin numiri contrare, sărăcia nu l-ar mai întrista pe om, robia nu l-ar mai umuli, necinstea nu l-ar mai supăra. Toate ar fi comune tuturor și ar fi aceeași lege și dreptate în viața oamenilor, cel ce are ceva făcându-se de bunăvoie cu cel lipsit. Iar dacă ar fi așa, n-ar mai fi nicio pricină de dușmănie, pizma ar înceta, ura s-ar stinge, răzbunarea, minciuna, înșelătoria, războiul ar dispărea, căci toate acestea sunt nepoatele poftei de mai mult.
Ce ar putea fi mai fericit decât să trăim astfel, nemaiîncredințând viața noastră lacătelor și a pietrelor, ci încrezându-ne unii în alții?!
Acela Care l-a făcut pe om după chipul Său a sădit în firea celui plăsmuit pornirile către toate bunătățile virtuților, încât nici una din acestea nu este dată din afară, ci ceea ce voim stă în puterea noastră, scoțând binele din firea noastră ca dintr-o vistierie. Căci prin parte suntem învățați despre întreg și anume că nu poate dobândi omul nimic din cele poftite dacă nu-și dăruiește sieși acel bine. De aceea zice Domnul către cei ce Îl ascultă: ”Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc. 17, 21); și ”oricine cere ia, cel ce caută găsește și celui care bate i se va deschide” (Mt. 7, 8); a lua ceea ce dorim, a afla ceea ce căutăm și a dobândi cele dorite atârnă de voia și de hotărârea noastră. La fel trebuie să judecăm și contrariul, anume că nici pornirea spre rău nu ne vine prin vreo silă din afară, ci, îndată ce am ales răul, acesta dobândește existență, închipuindu-se atunci când noi îl alegem. În afară de voința liberă, răul nu se află șexând nicpieri ca ipostas propriu, de sine stătător.
Din aceasta se văește limpede puterea de sine stătătoare și de sine stăpânitoare pe care a sădit-o în firea oamenilor Domnul firii: toate atârnă de libera noastră alegere, fie bune, fie rele. Iar Judecata dumnezeiască, urmând cu hotărâre nepătimitoare și dreaptă, împarte fiecăruia ceea ce însuși și-a dăruit, după cum zice: ”Viață veșnică celor ce, prin stăruință în faptă bună, caută mărire, cinste și nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptății: mânie și furie” (Rom. 2, 7-8) și tot ceea ce este răsplătire întristătoare.
Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu este pe măsura simțirilor noastre și ne dă darul din proprietatea noastră, după cum se găsește acesta la noi. ”Veniți, voi, cei binecuvântați” și ”Duceți-vă, voi, cei blestemați” (Mt. 25, 34, 41). Oare e nevoie de cele din afară pentru a auzi cuvântul dulce cei de la dreapta, iar cei de la stânga pe cel trist? Cei dintâi au găsit milostivire grație faptelor lor, iar cei din urmă și-au făcut pe Dumnezeu nemilosârd pentru că nu au arătat milă față de cei de aceeași fire. Bogatul ce înota în desfătări nu s-a milostivit de săracul ce se chinuia la poarta lui; prin aceasta s-a lipsit singur de milostivire și, când se ruga să fie miluit, nu a fost auzit. Și aceasta nu pentru că s-ar fi pricinuit vreo pagubă în marele izvor al raiului printr-o mică picătură dată lui, ci pentru că picătura milei nu se unește cu neîndurarea. Căci ”ce împrătășie are lumina cu întunericul? (II Cor. 6, 14); și ”ceea ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică” (Gal. 6, 7-8). Sămânța este libera alegere a omului, iar secerișul este răsplata liberei alegeri. Înmulțit este spicul bunătăților pentru cei care au ales o asemenea sămânță și dureros este secerișul de spini celor ce au semănat în viața lor cu astfel de semințe. Căci fiecare trebuie să secere ceea ce a semănat și altfel nu se poate.
Cel ce a sigilat grijuliu cu peceți, cu lacăte și uși de fier, în ascunzători întărite, pe Mamona și a socotit păstrarea materiei îngrămădite în ascunzători ma de preț decât orice poruncă va fi târât cu capul în jos în focul acela întunecat și toți îi vor scoate la arătare învârtoșarea și cruzimea pe care le-a săvârșit în această viață pe pielea lor și-i vor spune: ”Adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta” (Lc. 16, 25), că ai încuiat mila în lăzile bogăției și ai nesocotit pe pământ împreună-pătimirea cu ceilalți. Nu ți-ai agonisit pentru viața de aici iubirea de oameni, nu ai ce nu ai avut, nu afli ce n-ai pus deoparte, nu aduni ce n-ai risipit, nu seceri ce n-ai semănat – secerișul e pe măsura semințelor tale. Ai semănat amărăciune, adună snopii ei; ai iubit nemilostivirea, ia ce ai iubit; n-ai privit cu milă, nu vei fi privit cu milă; ai trecut cu vederea pe cel necăjit, vei fi trecut cu vederea când te vei pierde; ai ocolit mila, mila te va ocoli; te-ai scârbit de cel sărac, și de tine se va scârbi Cel ce a sărăcit pentru tine.
Omilia a șasea
”Fericiți cei curați cu inima, că aceea vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt. 5, 8)
Toate câte înalță cugetarea la ce e mai bun și mai înalt ne dau o cunoaștere a lui Dumnezeu, deoarece orice lumină mai înaltă ne păstrează în vederea lui Dumnezeu. Căci puterea, curăția, statornicia și liberarea de tot ce este potrivnic și toate cele de felul acesta imprimă în suflet chipul unei lumini dumnezeiești și desăvârșite.
Un bun în viața noastră este sănătatea trupului, dar un lucru fericit e nu numai a ști ce înseamnă sănătatea, ci și a viețui sănătos. Dacă cineva ar aduce elogii sănătății, dar s-ar hrăni c mâncăruri nesănătoase și pline de sucuri rele, ce a câștigat din elogiile aduse sănătății de vreme ce se lasă doborât de boală? La fel să înțelegem și cuvântu lde față. Domnul nu zice că fericirea înseamnă a cunoaște ceva despre Dumnezeu, ci a avea pe Dumnezeu în sine. ”Fericiți cei curați cu inima, că aceea vor vedea pe Dumnezeu.” Cuvântul spune și altora în chip mai desăvârșit, zicând: ”Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21). De aici învățăm că cel ce și-a curățit inima de toată zidirea și simțirea pătimașă vede în frumusețea sa proprie chipul firii dumnezeiești.
Astfel, cel ce se privește pe sine vede în sine pe Cel dorit. Și va fi fericit dacă are inima curată, pentru că, privind la curăția sa, vede în chip arhetipul. Tot așa precum cei ce văd soarele în oglindă, chiar când nu-și întorc privirile spre cer, cu nimic nu-l văd mai micșorat în splendoarea sa decât aceia care privesc însuși globul solar. Astfel – zice –, și voi, chiar dacă nu aveți puterea să vedeți lumina, evenind la darul chipului sădit în voi de la început, aveți în voi pe Cel căutat. Căci dumnezeirea este curăție, nepătimire, înstrăinare de orice rău și, dacă tu ai acestea în tine, atunci ai și pe Dumnezeu. Când gândul tău nu va fi amestecat cu niciun rău, ci va fi liber de patimă și despărțit de orice poftă, vei fi fericit pentru vedea ta pătrunzătoare pentru că L-ai văzut pe Cel nevăzut de cei necurați și, după ce ai înaepărtat întunericul material de ochii sufletului, privești în cerul senin al inimii, cu limpezime, priveliștea cea minunată. Dar ce este aceasta? Curăția, simplitatea, toate strălucirile luminoase ale firii omenești prin care este văzut Dumnezeu.
Prin patimă începe intrarea noastră în viața aceasta, întru patimă ne înaontează creșterea și cu pătimire sfârșește viașa noastră. Răul s-a amestecat cu firea, prin cei ce au primit la început patima, însușindu-și boala prin neascultare. Deci păcatul subzistă în oarecare fel cu aceea ce vin la existență, întinzându-se și crescând o dată cu hotarul vieții.
Dar virtutea este greu de însușit pentur noi și abia se poate căpăta prin mii de sudori și încordări, prin osteneală și chin, așa precum ne învață și Sfânta Scriptură, de la care auzim ”că largă este poarta și lată este calea ce duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă calea care duce la viață și puțini sunt care o află” (Mt. 7, 13-14).
Despre felul în care putem să ne curățim, aflăm din aproape toată învățătura evanghelică. Dacă străbatem poruncile pe rând, vom afla lămurit mijlocul de curățirea a inimii. Cuvântul a despărțit în două răutatea: în ceea ce se susține prin fapte și în ceea ce se susține prin gânduri. Mai întâi a fost pedepsită prin Legea Veche nedreptatea vădită prin fapte, iar acum, El așază Legea pentru al doilea fel de păcat: nu mai pedepsește fapta rea, ci cere ca să nu se mai ivească nici începutul. Căci, a îndepărta păcatul din însăși voia de a-l fae înseamnă a face viața cu mult mai străină de faptele rele. Și, având păcatul multe părți și multe feluri, fiecărui fel din cele neîngăduite i-a rânduit, prin Porunci, vindecarea potrivită. Și fiindcă boala mâniei se ivește în viață cel mai repede, începe tămăduirea de la ceea ce ne stăpânește mai mult, legiuind în primul rând nemânierea. De la Legea Veche ai învățat – zice – ”Să nu ucizi!”; acum învață să depărtezi de la suflet însăși mânia împotriva celor de aceeași fire (Mt. 5, 22). Dar nu a orpit orice mânie, căci această pornire a sufletului se poate folosi și spre bine. Porunca a stins mânia deșartă împotriva fratelui: ”tot cel ce se va mânia pe fratele său în zadar”. Adaos ”în zadar” arată, de multe ori, folosirea mâniei nu este fără rost și anume atunci când patima se aprinde pentru pedepsirea păcatului. acest fel de mânie la recunoscut mai întâi cuvântul Scripturii pe seama lui Finees, care a îmblânzit, prin înjunghierea călcătorilor de lege, pornirea lui Dumnezeu împotriva poporului (Num. 25). Și iarăși se folosește de ea ca mijloc de vindecare față de păcatele trupești, smulgând din inimă – prin poruncă – pofta nebunească a preacurviei.
El nu îngăduie să ne stăpânească mâniile nedrepte, oprindu-ne chiar și de la apărare; alungă patima lăcomiei prin porunca de a ne dezbrăca de bunăvoie și de cămașa rămasă în folosul celui ce voiește să ne ia haina. Tămăduiește frica, poruncindu-ne să disprețuim moartea. astfel prin fiecare din porunci vei afla cuvântul plugăresc, smulgând rădăcinile rele ale păcatelor din adâncul inimii noastre și curățindu-ne de rodul spinilor.
Cel ce a auzit de gheena nu se va mai despărți cu durere și osteneală de plăcerile păcatelor, ci-i va fi de ajuns frica sălășluită în gânduri, ca să alunge patimile. Este, însă, mai bine ca omul sp dea la iveală ceea ce este tăinuit, ca să cugete la aceasta și, de aici se va naște în el o dorire mai puternicp. Dacă fericiți sunt cei curați cu inima, nefericiți sunt, fără îndoială, cei cu mintea întinată, pentru că privesc spre fața vrăjmașului. Și, dacă prin virtute, însăși pecete dumnezeiască se întipărește în viața noastră, e vădit că viața în păcat se face chipul feței vrpjmașului.
Omilia a șaptea
”Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9)
Făcătorul de pace este cel care dă pace altuia, însă n-ar putea-o el împărtăși cineva altuia dacă n-ar avea-o el însuși.
Să înțelegem mai întâi ce este pacea. Ce altceva este decât împreuna-pătimire iubitoare îndreptată spre cel de aceași fire? Dar ce este, atunci, ceea ce numim potrivnic păcii? Ura, mânia, iuțimea, pizma, pomenirea răului, fățărnicia, nenoricirea războiului.
Cât de mare este prețul acestui bun, tu însuți poți înțelege, privind la viața celor ce se învrăjbesc și se dușmănesc unii pe alții. Cât de supărătoare sunt întâlnirile lor! Se simt stânjeniți unii de alții: gurile le sunt fără sunet, privirile întoarse, urechea închisă față de cuvântul celui pe care-l urăsc. Oricine e prieten unuia nu e prieten celuilalt și, dimpotrivă, oricine e dușman unuia e plăcut celuilalt.
Să nu creadă nimeni că mînia ar fi cel mai greu dintre rele! Mi se pare că patima pizmei și fățărniciei e cu mult mai grea decât cea amintită și cu adevărat așa este, pentru temeiul că e mult mai de temut ceea ce este ascuns decât ceea ce este pe față. Precum și între câini avem dintre aceia care nu-și trădează mânia prin lătrat și nu atacă în față, ci întăresc neprevederea și negrija noastră într-o înfățișare blândă și liniștită, așa este și patima pizmei și a fățărniciei. Aceia poartă înlăuntrul lor ura ca pe un foc ascuns, iar la vedere se ascund sub acoperământul lingușirii. Dar prcum se întâmplă când focul este ascuns sub paie – la început topește prin ardere cele apropiate, fără să iasă la arătare, dar prin ele străbate doar un fum rău mirositor, împins dinăuntru cu sila; dacă însă vine un curent, se ridică ca o flacără vie și luminoasă -, așa și pizma roade inima înăuntru, ca un foc o grămadă îndesată de paie, și-și ascunde boala din rușine, dar nu se poate ascunde deplin, căci amărăciunea invidiei se vede ca un fum pișcător în trăsăturile feței. Iar dacă i se întâmplă celui pizmuit vreo nenorocire, atunci pizmașul își trădează boala, făcându-și din întristarea aceluia prilej de bucurie și plăcere.
Care este pricina bolii? Faptul că un frate sau o rudă sau un vecin are vreo bucurie. O, nedreptate neauzită, - a socoti vinovat pe cineva pentru că nu e nefericit, a simți durere prin fericirea, a-l osândi pe nedrept nu pentru răul pe care l-am suferit de la el, ci pentru cele prin care acela, nesăvârșind vreo nedreptate, trăiește cu mulțumire! Ia spune, pentru ce te usuci privind cu ochii amărâți la fericirea vecinului? Ce vină îi găsești? Pentru că e sănătos la trup? Pentru că e destoinic în cuvinte frumoase? Pentru că e de neam nobil? Pentru că, rpimind un post de conducere, se arată strălucit în dregătoria sa? Pentru că și-a mărit avuția? Pentru că are greutatea cuvântului lui din pricina înțelepciunii sale? Pentru că e cinstit de mulți pentru facerile sale de bine? Pentru că se bucură de copii? Pentru că se veselește cu soția lui? pentru că se îngrijește cu spor de veniturile casei? Pentru ce inima ta e străpunsă de acestea ca de o săgeată? Tu îți strângi palmele și îți frângi degetele, ești tulburat de gânduri înfricoșătoare, scoți suspinuri adânci și dureroase, n-ai nicio plăcere de bunurile tale, masa îți e amară, vatra îți e tristă, îți apleci de bunovoie urechea spre calomnierea celor fericiți, iar dacă se spune ceva bun despre ei, azul tău e astupat. Și, dacă sufletul tău se află în starea aceasta, de ce acoperi patima cu fățărnicie? De ce te împodobești cu pasca prieteniei și a unei bunăvoințe prefăcute? De ce îl saluți cu vorbe prietenești, spunânu-i să se bucure și să fie sănătos, câtă vreme în străfundul inimii îi dorești cele potrivnice? Așa a făcut Cain, care înfuriat de bunul nume a lui Abel de a fi aflat har înintea lui Dumnezeu, a pus la cale din pizmă uciderea lui, iar prefăcătoria s-a făcut călău.
”Fericiți făcători ide pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Această lucrare ți-o legiuiește și ție: să dezrădăcinezi ura, să desființezi războiul, să nimicești pizma, să îndepărtezi lupta, să stingi pofta de răzbunare, să topești ținerea de minte a răului care mocnind înlăuntrul imimii tale; și să sădești în inima ta, în locu lacestora, tot ceea ce le este contrar. Căci, precum o dată cu trecerea întunericului intră lumina, așa și în locul fiecăreia dintre acestea intră roada Duhului 0 iubirea, pacea, bunătatea, îndelunga-răbdare și întrebul șir de bunătăți numit de Apostol (Gal. 5, 22-23).
Omilia a opta
”Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor.” (Mt. 5, 10)
De undesunt goniți li de către cine sunt prigoniți? Înțelesul nemijlocit ne arată stadionul martorilor (martirilor) și alergarea din credință. Căci gonirea trimite la zelul încordat al alergătorului de curse, ba, mai mult, se arată și biruința în alergare. Cel ce aleargă nu poate birui decât dacă lasă în urma sa pe cel care aleargă împreună cu el. Fiindcă, prin urmare, cel ce aleargă spre cununa chemării de sus și cel gonit pentru cunună de către vrăjmași au în spate la fel: unul – pe cel ce se întoarce cu el, celălalt – pe cel ce-l urmărește, iar aceștia sunt cei ce împlinesc cursa mărturiei în lupta fricii de Dumnezeu. Ei sunt goniți, dar nu ajunși; sfârșitul fericirii rânduite lor prin nădejde și înfățișat în aceste cuvinte din urmă este o cunună a întregii fericiri. Căci adevărata fericire ste a fi gonit pentru Domnul. De ce? Pentru că prigonirea in partea răului se face pricină a stăruirii și înstrăinării de bine. Înstrăinarea de rău (prin această gonire) devine prilej al alipirii de bine. Iar bine și mai presus de orice bine este Domnul, spre Care aleargă (în sus) cel gonit.
Fericit cu adevărat este, deci, cel ce se folosește de vrăjmaș ca de un ajutor în înaintarea spre bine. Întrucât viața omenească stă în punctul de deosebire sintre bine și rău, cel care cade din nădejdea cea bună și desăvârșită ajunge în prăpastie, câtă vreme cel ce s-a depărtat de rău și s-a înstrăinat de stricăciune se întărește în dreptate și nestricăciune. Deci gonirea (prigonirea) martorilor (martirilor) de către tirani este dureroasă simțurilor după chipul ei văzut, însă sfârșitul celor ce li se întâmplă aceasta întrece orice fericire.
Dar ar fi mai bine să scoatem din pilde înțelesul cuvintelor. Cine nu știe cu cât este mai apăsător să fii supus uneltirilor decât să fii iubit! Dar faptul dintâi, care se arată chinurilor, se face multora pricină a fericirii chiar în viața aceasta, precum arată și Scriptura despre Iosif, care, supus uneltirilor fraților și alungat din împreună-viețuirea ce ei, a ajuns împărat peste uneltitorii săi prin însăși vânzarea aceasta a lor. Și, desigur, n-ar fi ajuns la această dregătorie dacă pizma lor nu i-ar fi deschis drumul spre ea. Dacă, însă, cineva i-ar fi prezis că va fi fericit prin suferirea uneltirilor, numeni nu i-ar fi dat crezare, privind la înstrăinarea clipei aceleia, căci nu i s-ar fi părut cu putință ca dintr-un început așa de rău să iasă un sfârșit așa de bun. Tot la fel și prigonirea credincioșilor de către tirani, legată de multe dureri pentru simțuri, nu dă celor mai trupești nicio speranță pentru Împărăția cerurilor, făgăduită lor prin dureri.
Dar Domnul, care cunoaște slăbiciunea firii, vstește de mai înainte care este sfârșitul luptei, ca, prin nădejdea Împărăției, să învingă cu ușurință simțirea trecătoare a durerilor. De aceea Ștefan, atunci când e împroșcat din toate părțile cu pietre, primește cu bucurie ploaia de pietre în trup, ca pe o rouă plăcută, și răsplătește cu binecuvântpri pe vrăjmașii săi, rugându-se să nu îi socotească păcatul, fiindcă auzise promisiunea și era încredințat că speranța sa era în armonie cu ceea ce se întâmpla. Căci, de vreme ce auzise că cei care suferă prigoană pentru Domnul vor ajunge în Împărăția cerurilor, vedea ceea ce aștepta, întrucât era prigonit. Alergând spre mărturisire, i se arată ceea ce nădăjduia, i se deschid cerul și slava dumnezeiască privindu-l din înălțime mai presus de lume, adică Însuși Cel mărturisit de către cel ce rabdă în luptă. Iar arătarea Conducătorului luptei vădește prin ghicitură ajutorul dat de El celui ce se luptă, ca să înțelegem prin aceasta că Același Care rânduiește luptele îi și susține pe luptătorii Săi împotriva vrăjmașului.
Nu e ușor, ba, poate e chiar cu neputință să prețuiască cineva mai mult binele în care nu se văd dulcețile arătate în viața aceasta, încât să voiască să se despartă fără greutate de casă, de soție, de copii, de frați, de părinți, de prieteni, de toate cel dulci ale vieții, dacă nu-l ajută Însuși Domnul pe cel ce a intrat d bunăvoi în lupta pentru bine. ”Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe acești i-a și chemat; și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit” (Rom. 8, 30).
Fiindcă sufletul e amestecat prin simțurile trupești cu cele dulci ale vieții și se desfată prin ochi de culoarea frumoasă a materiei și se pornește prin auz spre cele plăcute auzului și, prin miros și gust și pipăit, se bucură de fiecare din cele înrudite cu ele, prin simțuri fiind țintuit de cele dulci ale vieții ca într-un cui și nu se poate despărți de cele de care este legat , fiindcă este închis în ele ca într-o coajă, asemeni unei broaște-țestoase sau unui melc, și este foarte greoi în astfel de mișcări, târându-se sub toată povara vieții. De aceea, un asemenea suflet e ușor de prins de cei ce-l gonesc amenințăndu-l cu jefuirea de bunuri sau cu păgubirea a ceva din cele năzuite în viața aceasta. El se lasă prins cu ușurință și se supune și devine prieten celui ce-l gonește. Dar când cuvântul cel viu, cel lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, cum zice Apostolul (cf. Evr. 4, 12), ajunge înlăuntrul celui ce primește cu adevărat credința și taie plăcerile lumești ca pe niște umflături rele sau ca pe o povară legată de suflet, atunci, scuturându-și umerii ca un alergător, intră ușor și sprinten în stadionul luptelor, urmântu-L pe Conducătorul luptei ca pe o călăuză în alergarea sa.
Pământul și cerul sunt cel două stihii în care este împărțită zidirea, ca loc de viețuire a creaturilor raționale. Lăcașul celor ce au primit viața în trup este pământul, iar celro fără de trupuri, cerul. Cum viața noastră trebuie numaidecât să se petreacă undeva, dacă nu suntem goniți de pe pământ, rămânem, fără îndoială pe pământ, iar dacă îl părăsim, ne vom strămuta la cer.
Vezi unde te conuce Fericirea, pricinuindu-ți un bine așa de mare printr-o părelnică întristare? Aceasta cunoscând-o și Apostolul, zice: ”Orice mustrare, la început, nupare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați cu ea roada pașnică a dreptății” (Evr. 12, 11).
Floarea fructelor așteptate este acum întristarea. Să primim, deci, de dragul fructului, și floarea. Să fim goniți, ca să alergm, iar alergând, să nu alergăm în zadar, ci să ne fie alergarea spre cununa chemării noastre de sus. ”Să alergăm așa, ca s-o luăm” (cf. I Cor. 9, 24). Ce câștigăm? Care este răsplătirea? Care este cununa? Nimeni altcineva decât Domnul Însuși. El este Conducătorul luptei și cununa celor ce buruiesc. El este Cel ce împarte sorțul și El poruncește să ți se dea partea cea bună. El este Cel ce îmbogățește și El este bogăția, Cel ce-ți arată comoara și Cel ce ți se face comoară, Cel ce-ți trezește dorirea mărgăritarului celui bun și Cel ce ți Se dă ție, celu ice negustprești bine, ca mărgăritarul cumpărat.
Pentru a-L câștiga, să schimbăm, ca latârg, cele ce avem pentru cele ce nu avem. Să nu ne întristăm, deci, că suntem prigoniți, ci ma idgrabă să ne veselim că prin alungarea celor de preț ale pământului alergăm spre binel ceresc, după cuvintele Aceluia Care a făgăduit fericirea celor prigoniți pentru El. Căci a lor este Împărăția cerurilor din harul Domnului nostru Iisus Hristos, că a lui este slava și împărăția în vecii vecilor. Amin.