Spre deosebire de civilizațiile creștine, unde a existat separarea de fapt a puterii politice de autoritatea spirituală, islamul a căutat în tot cursul istoriei lui o unire a celor două, islamului, întrupată în ideea Califatului, adică a existenței unui ”conducător al credincioșilor”, stăpân peste puterea politică, militară și peste ierarhia religioasă. În urma dislocării și căderii în haos a puterii statale în Irak, apoi în Siria a prins viață în 2006, desprinzându-se de al-Qaida, mișcarea Statului Islamic în Irak și Siria, iar conducătorul ei actual, Abu Bakr al-Baghdadi, pretinde titlul de calif.
Nu putem înțelege acțiunea și influența ISIS – a noului Califat – fără să identificăm caracterul apocaliptic al ideologiei sale. Discipolii cu Abu Bakr al-Baghdadi sunt îndoctrinați în acest sens. Ei cred că vremea noastră reunește condițiile care precedă împlinirea prezicerilor coranice privind sfârșitul lumii: o mare coaliție a necredincioșilor se reunește pentru o luptă hotărâtoare cu oastea lui Allah. Locul în care se va produce înfruntarea finală (un Armaghedon musulman) este o localitate, Dabiq, situată nu departe de Istambul (această localitate există cu adevărat în Siria, la nord de Alep; ea a fost cucerită de ISIS și face acum parte dintr-un teritoriu disputat cu trupele lui Bashar al-Assad). Împlinirea evenimentelor succesive este așteptată: revenirea lui Iisus pe pământ, un Iisus care va fi trecut la credința islamică; apariția unui soi de Anticrist, apoi a unui Mesia musulman (Mahdi), după care se va instaura, cum prevestește și Apocalipsa creștină, un millenium de pace și justiție. Este de înțeles că prezicerile de tip apocalipti exercită o mare influență asupra credincioșilor. Mai ales când evenimentele reale par să fie în acird cu prevestirile. Faptul că anumite preziceri sunt chiar contrare literii cărții poate fi ușor ocolit. Astfel, atitudinea Arabiei Saudite și a celorlalte principate din Golf, dominate de wahabism, este cel puțin ambiguă: pe de o parte, actualul ISIS merge în sensul ideologiei radicale preconizate de aceste state, pe de alta, violența milițiilor lui Abu Bakr riscă să se întoarcă într-o zi împotriva establishmantului din Golf.
Ideologia apocaliptică merge în sensul unei extreme cruzimi a adeptițor ei. Abolirea ricăror drepturi ale femeilor și sclavia sexuală, pedepsele cumplite care-i așteaptă pe renegați, tortura sub toate formele, terorismu lcel mai violent în Lebvant și în Europa fac parte din sistemul de guvernare al unui stat nerecunoascut, dar cu un teritoriu apropiat ca dimensiune cu Polonia și o populație echivalentă cu a Ungariei. Există structuri ierarhice bine definite, un guvern, guvernatori regionali și bani, mulți bani. statul dispunând de resurse proprii (vânzare de petrol la prețuri de dumping către traficanți clandestini, deseori turci), precum și de prăzi de război (tezaurul băncii de stat din Mosul, al doilea oraș al Irakului, cucerit fără rezistență).
Nu neglijabil este argumentul confesional. Regimul irakian lăsat la retragerea trupelor americane din 2012 este dominat de majoritatea șiită, în așa fel încât sunniții s-au simțit persecutați și nedreptățiți. De aici vine reacția unor triburi sunnite de-a fi nu total potrivnice, ba uneori favorabile ”califatului”. Acest argument nu este neglijabil, apartenența religioasă fiind o componentă identitară puternică.
Trebuie observat că islamul radical, în diferitele lui înfățișări, cunoaște atât succesul, cât și eșecul. Islamizarea conștiințelor și a vieții sociale a urmat, în Algeria, distrugerii forțelor islamiste pe plan militar. Același lucru s-a petrecut cu Statul Islamic din Irak, care a trecut printr-un con de umbră începând cu 2009, dar a reînviat, mai puternic, odată cu vidul produs de retragerea trupelor americane în 2012. Cucerirea unui vast treritoriu, autarhia financiară, autoritatea câștigată pe de o parte prin teroare, pe de alta prin complicitatea tribală explică în parte aceste succese. Nu încape îndoială că îndoctrinarea fanatică este cheia întregului sistem. Luptătorii sunt gata de sacrificiul suprem, iar atentatul de tip kamikaze e o strategie curentă. Este extrem de greu să lupți cu un adversar capabil să se arunce în aer după ce s-a strecurat în mijlocul unei mulțimi. Dar metoda prin care sunt creați acești kamikaze nu poate fi înțeleasă fără o privire largă asupra religiozității și nereligiozității moderne. Trebuie să deducem că se formează o anumită configurație psihologică datorită căreia strategia preconizată de islamele radicale are succes.
Recunoscând datele obiective care duc laa succesul islamist, trebuie să încercîm să definim elementul subiectiv care promovează mentalitatea de kamikaze, sălbăticia luptătorului islamist, strategia terorii absolute. Există o scriere a lui Abu Bakr Naji, un fel de manual al luptătorului, care se numește chiar Gestionarea sălbăticiei (The Management of Savagery). Cum se poate ajunge la sălbăticia absolută, unit ăcu disprețul față de viața proprie, iată ce trebuie să înțelegem. În fapt, sălbăticiaa totală, răceala în fața uciderii celuilalt, oricare ar fi el, nu se explică decât prin renunțarea la orice iubire de sine, la disponibilitatea de a muri, în asemenea măsură iubirea de sine și iubirea de celălalt sunt erodate. Sacrificiul absoluit a lui kamikaze este o altă latură a urii față de celălalt. Nu este de mirare că numeroșii tineri care se sinucid făcând să exploadeze bomba cu care se aruncă în mijlocul mulțimii sunt foști răufăcători care își găsesc un argument moral, o formă de răscumpărare pentru a se autodistruge, distrugând în același timp ”păcătoșii”.
Existența omeneasc este marcată de război, de Polemos, iar viața religioasă nu face excepție. Dar azi creștinismul nu ar mai vrea să se angajeze într-un război ”sfânt”. Confesiunile creștine transmit un mesaj de pace. ”Cruciații” de azi, trupele occidentale din Orientul Mijlociu, nu acționează în numele religiei. Confruntarea reală, pe teren, opune o tabără laică uneia fanatic-religioase. Tabăra laică are superioritate tehnologică, tabăra religioasă pe cea psihologică. ”Moralul trupelor” este un factor decisiv. Faptul că nu te angajezi pe teren, teleghidând dronele la mii de kilometri, că nu îți asumi riscuri, iar dacă o faci, te găsești pe un pământ fundamental ostil (râul, ramul) nu ridică moralul trupelor. Dimpotrivă, faptul că islamiștii luptă pe propriul teren, că creierul fiecăruia este colonizat de o idee simplă, a poruncii divine, că își asumă viitorul imediat ca o confruntare finală între două lumi, că acceptă moartea fără ezitare le o oferă o anumită superioritate.
Între Dumnezeul demisionar și cel rău, forța mentală este de partea celui din urmă. Dumnezeu Rău a renunțat, în chiar exercițiul justiției, la însușirea îndurării. El devine pur penal. Acest Dumnezeu este al Califatului, cum îl vedem azi.
Comparativ cu nondivinitatea sau cu un Dumnezeu care a renunțat la latura penală (inclusiv mizericrdie), Dumnezeul Rău posedă o forță incomparabilă.
Avem de a face cu un paradox neașteptat: secolul luminilor a creat l’esprit fort, omul tare, cppruia nu-i este frică de Dumnezeu, capabil să sfideze Divinitatea... dar pentru a o sfida este nevoie să crezi. Don Juan este prototipul spiritului puternic, cel care nu va ceda, nici în perspectiva imediată a focului infernal. Spiritul religios și mai ales fanaticul sunt, în această optică, spirite slabe, sclave ale credinței. Cu totul altceva arată însă confruntarea între spiritele ”tari” și cele ”slabe”. Spiritul-sclav care posedă o referință transcedentală indubitabilă este mai ”tare” decât spiritul ”tare” care se întemeiază numai pe sine. În confruntarea mentală, sclavul lui Dumnezeu îl împinge pe supraom, pe lichidatorul lui Dumnezeu.
Un Demiurg preponderen rău îi garanteazp celui credincios superioritatea mentalului. Acest Demiurg îl terorizează pe luptătorul-rob, în așa măsură încât luptătorul va deveni el însuși purtătorul terorii absolute. Dând altora moartea și totdată acceptând-o pe a sa, robul lui Dumnezeu este, ca individ, de neînvins. ISIS poate fi înfrânt, dar fundamentalismul va reapărea sub alte forme. Totul se petrece ca și cum Demiurgul ”și bun, și rău” s-ar fi ocultat, lăsând întreg câmpul de bătaie în puterea Demirgului rău, stăpânitorul mentalului. Prin această situație, și numai prin ea, ea justifică viziunea cea mai sumbră asupra lui Dumnezeu, așa cum a fixat-o într-un aforism implacabil Sansal: ”Religia te face să-l iubești pe Dumnezeu, dar nimic nu este puternic decât religia pentru a te face să urăști Omul și Umanitate.”
De aici și programul Califatului: chiar atins de hybris, viziunea lui apocaliptică nu apare total absurdă. Extinderea puterii Dumnezeului celui Rău asupra întregii lumi este plauzibilă.
Vocația islamului este universală. Termenii atât de largi care este înțeles Dumnezeu oferă o umbrelă metafizicii întregii religiozități omenești. De aceea nu este de mirare că islamismul recrutează și dincolo de frontierele lumii islamice, cu o energie pe care, probabil, istoria nu a mai cunoscut-o de la Profet încoace. De aici vin conversiunile la violență care deseori nu trec prin faza unei religiozități obișnuite, ci direct la acțiunea extremistă, ca și cum supunerea (islam) Dumnezeului celui Rău ar reprezenta o irezistibilă tentație.
Religiozitatea actuală
Nu ne preocupă trecutul decât în măsura în care ne sugerează ceva despre viitor. Studiul istoriei este o încercare repetat eșuată, dar ispititoare pentru a nu fi mereu făcută, de-a discerne nălucile viitorului din configurația istorică.
(a)Prima ipoteză pe care o luăm în discuție este propagarea epidemică a colonizării conștiințelor. Mentalitatea tehnologică, raționalismul vârstei actuale a oemnii nu se opun cu necesitate acestei evoluții. Este incompatibilă o credință fanatică cu o mentalitate tehnologică avansată? Poți fi un bun tehnician și un fanatic în același timp. Cine este obișnuit cu adevărul științific poate ușor să cadă pradă unei convingeri nestrămutate. Un fanatic poate fi un om de știință. Mintea este organizată pe etaje: unul este al rațiunii științifice, capabilă de cele mai ample dezvoltări. Al doilea satisface o nevoie metafizică pe care știința nu o va satisface: orice descoperire de fizică anexează universului rațional-cogniscibil un nou sector de realitate... granițele transcendenței nu sunt străpunse, ci numai împinse mai departe. Teoretic, fanatismul religios și tehnologia nu sunt incompotabile. Ne ptem imagina un califat dotat cu tehnicele cele mai înaintate, dominând însă lumea prin mentalul puternic al credinței.
Pe de o parte, în domeniul vieții practice, domnia raționalității; pe de alta, în domeniul spiritual, cenzura spiritului investigativ și critic... această atitudine ”schizoidă” a fost modul de existență al umanității în istoria ei. Democrit și Epicur au profesat doctrine minoritare. Într-o epocă în care științele începeau să ocupe un loc în societate, majoritatea gânditorilro se refugiau în mit. Platon la covârșit pe Democrit. Însă în conștiința acelei vremi ambele tendințe, raționalismul și mitologia, erau intricate. Conflictul devine aspru în secolul al XVII-lea, cu afirmarea științelor. În Cugetări, Pascal a imaginat un dialog între un necredincios și un credincios. Cel dintâi îi spune celuilalt că nu poate crede. Celălalt îi răspunde că, pentru a ajunge să creadă, trebuie să practicile ritualurile, sp meargă la slujbă, să ia apă sfințită... ”firește chiar aceste lucrui te vor face să te crezi și te vor prosti” (t'abetira). Pascal, un matematician de geniu, trăise extaze mistice. Pentru el, care gustase cele două izvoare ale vieții mintale, sacrificiul intelectului, prostirea, era un imperativ. Omul este obișnuit să funcționeze la cele două niveluri de inteligență. Unul este al exploatării maxime a rațiunii și duce la ameliorarea aspectului material al vieții omenești. Pe de altă parte, omul suportă greu absența unui plan transcendent. ”Moartea lui Dumnezeu” și corolarul ei, ”Moartea omului”, cu creează un om mai tare, cum a crezut Nietzsche. Nietzsche a celebrat venirea unui om eliberat de transcendență, depășirea condiției umane, ”Supraomul”. Dar omul actual nu este supraomul, nu este figura donjuanească, sfidătoare până la capăt, pe care o aștepta Nietzsche. Omul fără perspectiva transecendentă se dovedește o figură slabă, dependentă de o mulțime de condiții... este mental necălit. ”Bestia blondă” este un uriaș cu picioare de lut. Bestia blondă poate învinge printr-o trecătoare ferocitate cât timp îl înlocuiește pe Dumnezeu cu un Fuhrer, dar impostura se va risipi odată cu dispariția Fuhrerului... În timp ce bestia care care venerează o entitate abstractă și feroce, pe Demiurgul cel Rău, are certitudini, cruzime. O reacție precum ”supunerea” (islam) Demiurgului celui rău este posibilă, previzivilă, dacă nu inevitabilă, și se poate extinde asupra victimelor de azi.
(b)Tiraniile obosesc. Chiar dacă tirania Demiurgului Rău este mai tenace decât tirania liderului carismatic, ea își pierde intensitatea în timp. Pe de altă parte, ființa care este omul oscilează necontenit între nevoia unei securități transcendente și nevoia de libertate.
Putem să ne închipuim că actualul episod religios-apocaliptic este o zvârcolire agonică a omului vechi în fața înaintării inexorabile a postomului: un om numai în parte biopsihopsihologic, dominat de mașină, dar care va introduce mașina în însăși structura funcționării sale. Postomul este o ipoteză mult mai radical diferită de om decât era supraomul. În timp ce supraomul operează cu arhetipuri (v. Zarathustra), lăsându-se uneori covârșit de ele (n. Nebunia lui Nietzsche), postomul este o entitate deosebită, care s-a rupt de rărăcina colectivă și refulează reprezentările venite din inconștient. Ar putea să dispară Omul? O astfel de evoluție este greu de imaginat din rațiuni care țin de psihologia acestei ființe. Economia psihicului uman s-a construit durabil pe baza incontientă. Dimpotrivă, putem accepta ideea unui sistem de refulare aproape perfect: răbugfnirile inconștiente ale Omului vor fi cenzurate de postom cu severitate.
O astfel de tactică este deja pusă pe picioare. O putem examina în ideologia dominantă actualmente în Occident. Doctrina propulsată nu este agnostică, este, mai multe decât atee, antireligioasă. Putem concepe o societate laică fără ipoteza divină? Pe ce se bazeazî o morală laică? Ea are antecesori respectabili de la Aristotel la Lacan, trecând prin Kant. În forma ei ultimă, se reduce la un singur principiu: există o morală fiindcă există Celălalt. Poți să-l zdrobești pe Celălalt, poți să-l respecți sau să-l disprețuiești, dar nu poți să-l ignori. Jocul interpersonal lasă un spațiu, o deschidere (une béance) echivalentă Transcendenței, concept devenit nu numai necesar, dar creând confuzie. Antireligiozitatea modernă își găsește izvorul în preocuparea de a îndepărta acest element de confuzie care este religia.
Arta, religia, știința, crede psihanaliza, sunt forme ale sublimării: arta pe modelul demonstrativ (isteric), religia conform unui model obsesional (ritualuri repetitive), teoria științifică pe modelul paranoic (sistematic).
Au existat civilizații durabil instalate în morala laică? China tradițională, din cele mai vechi timpuri până la revoluția comunistă, este un exemplu. Totuși, China nu era deplin atee. Zeițele existau chiar dacă erau doar formal evocate (în confucianism) sau reduse la un principiu metafizic (în taoism). Dar civilizația chineză se întemeia mai ales pe cultul strămoșilor și pietatea filială. Confucius preconiza practica ritualurilor, ritualul fiind un element de coagulare a vieții sociale. Laicismul contemporan merge mult mai departe, propunând o societate în care familia devine o entitate fluctuantă, deschisă, iar ritualurile sunt eliminate. O tentativă atât de radicală nu a mai fost încercată, așa încât, empiric, resursele ei nu pot fi anticipate.
În această tentativă radicală, nemaivăzută, psihanaliza freudiană joacă un rol, iar întemeietoru lei apare ca unul dintre cei mai importanți profeți ai lumii dezbărate de zei. Civilizația, a spus Freud, este întemeiată pe sublimare. Prin ea se explică întreaga cultură. Aici intervine o dificultate notabilă: conceptul însuși de sublimare este reducționist. În fața unei opere de artă, în fața unei practici religioase, nu putem spune decât că avem de-a face cu forme simbolice, trimițându-ne la viața pulsională. În perspectiva lacaniană, mai subtilă, aceste forme simbolice apar ca în dialog cu Celălalt. Ele nu sunt decât simulacre ale realității, umbre pe tavan.
O astfel de concepție cu poate mobiliza, nu stârnește entuziasmul... este rece, intelectuală. Rezultă triumful une isingure motivații, aceea a valorii materiale. Nu mai trăim sub semnul necesității, ci sub cel al dorinței, adică al insatisfacției cronice. Dar dorința este , în principiu și în fapt, inepuizabilă. Dorința este dechisă consumului nelimitat, este prin definiție ”nesustenabilă”. Actuala societate de consum e în perfect acord cu filosofia dorinței fără limită și, din această pricină, este, la termen, neviabilă. Protezarea totală a omului este un coșmar irealizabil.
Războiul actual, fără fronturi, dar nu mai puțin război mondial, se petrece între Demiurgul rău și Demiurgul absent. Amble tabere se revendică de la o filosofie a disperării, una pricinuită de penurii și resentimente, cealaltă provenind din abundența care nu-și găsește rostul. Inventivitatea omului a produs cea ma ibogată și mai echitabilă societate din istorie, iar inegalitățile, deși rămân, se reduc pretutindeni. Și totuși, societatea globală este instabilă și pândit de primejdii. Resentimentele nu sunt stinse de ameliorarea condițiilor de viață; pe măsură ce oamenii sunt mai liberi să gândească, resentimentele cresc, iar lumea care profită cel mai mult de prosperitate trăiește insipiditatea conștiinței care a abandonat miracolul, primejdia pedepsei divine, mângâierea și mântuirea.
Lumea arhetipurilor
”Frumusețea va mântui lumea”. Cuvintele lui Dostoievski, care au avut un îndelung ecou, se îmbogățesc cu o semnificație. Oare sentimentul Frumosului provine dintr-un act de percepere a arhetipurilor, așa cum se manifestă în cultură? Sensul ultim al propoziței dostoievsskiene acesta este: sentimentul de a avea în fața Frumosuluo e semnul unei întâlniri cu Arhetipul. Findcă suntem în fața configurării sensibile a unui arhetip, avem sentimentul entuziast al Frumosului. Prin confruntarea cu Frumosul ne apropiem de fervoarea Credinței.
”Intima convingere” care este credința e capacitatea conștiinței noastre de către emergența arhetipurilor. Omul care se confruntă cu frumusețea Lumii adânci insistă la epifania arhetipală. În felul acesta, omițând miracolul, salvăm esențialul. Și chiar în fața aspectului cumplit al unor arhetipuri care ne umplu de teroare simțim frumusețea Teribilului.
Nu întâmplător religia este de neconceput în afara actelor rituale: riturile, ceremoniile sunt puerile în secenă ale frumuseți iarhetipale. Nu putem renunța la rituri.
Dar este pregătită omenirea să aceeadă la acest stadiu suprem, entuziasmul, prin slăvirea arhetipurilor, prin icoanele ei, operele de artă? Sunt semne că nu e capabilă și că o postumanitate care va pierde semnificația Frumuseții este pe cale să se impună. Totuși, nu putem spune că alternativa mântuirii prin frumusețe este lipsită de șanse. Arhetipurile sunt adânc înrădăcinate în ceea ce face definiția însăși a Umanului. Ar putea să nu fie dezrădăcinate? Omul poate pierde credința, dar în străfundul lui sunt zidite arhetipurile. Arhetipurile umplu existența umană, îi dau consistență și bogăție. Atâta timp cât acceptăm că viitorul ne rezervă o astfel de șansă, Omul vechi va putea supra viețui.
Supraomul a eșuat, Postomul este un robot, un cybor... Omul arhetipal e o șansă a diversității și vieții. Șansa omului este Cultura. Epocii noastre i se diminuează interesul pesntru cultură. Cu toate acestea, niciodată nu au existat atâtea mijloace pentru a propaga artele, literatura, științele umane. Niciodată competiția între universități nu a fost mai intensă. Există elementul obiectiv care să decidă propagarea culturii. O operație de salvare a culturii trebuie pusă în mișcare. Folosirea fondului simbolic comun ca sursă de inspirație originală, capabilă să sporească entuziasmul, să redea încrederea este șansa Omului. Omul trebuie să se regăsească în viața simbolică, să se cultive estetic, să iasă din cercul strâmt al vieții tehnice. Fără să respingă tehnica, omul trebuie să capete conștiința că ceva îl depășește. Acest ceva este propria lui aptitudine simbolică. Ea nu poate fi lăsată la o parte decât cu prețul pierderii umanității.