Filosofia ca act creator
Prin natura și scopurile ei știința cunoaște întodeauna lumea sub aspectul necesității și categoria necesității este categoria fundamentală a reflecției șriințifice înțelese ca adaptare orientativă la starea dată a existenței. Știința nu are revelația libertății în lume. Știința nu cunoaște misterele ultime, pentru că știința este o cunoaștere lipsită de primejdii. De aceea știința nu cunoaște Adevărul, ci doar adevăruri. Adevărul științei are importanță doar pentru stări particulare ale existentului și pentru orientări particulare în existent. Știința își creează propria realitate. Filosofia și religia, însă, creează cu totul alte realități.
Pentru menținearea vieții în această lume filosofia nu a fost niciodată indispensabilă, așa cum este știința – ea a fost indispensabilă pentru ieșirea dincolo de limitele lumii date. Știința părăsește omul în nonsensul lumii date a necesității, dar furnizează instrumentul de apărare în această lume lipsită de sens. Filosofia aspiră întodeauna la înțelegerea sensului lumii, se opune întodeauna lipsei de sens a necesității universale.
Filosofii vor să determine filosofia să devină științifică și general-obligatorie pentru că adevărul trebuie să aibă obligativitate generală, iar caracterul științific le pare a fi unica formă a acestei obligativități. Dar o filosfie în aparență subiectivă și neștiințifică poate fi in mult mai mare măsură o filosofie adevărată, care a săvârșit saltul către sensul lumii, decât o filosofie în aparență obiectivă și cvasiștiințifică. Adevărul ultim n-are nicio legătură cu valabilitatea generală a științei. Adevărul poate fi atins prin ruptura cu ceea ce este general-valabil, prin renunțarea la caracterul cvasiștiințific. Căci trebuie recunoscut că adevărul se poate dezvălui prin arta lui Dante și a lui Dostoievski, sau prin mistica gnostică a lui Jocob Bohme într-o măsură mult mai mare decât prin Cohen sau Husserl. În Dante și Bohme este conținută a altă valabilitate generală, nu mai puțin imortantă decât a lui Cohen. Adevărul se dezvăluie prin înțelepciune. Valabilitatea generală științifică a conștiinței contemporane este valabilitatea generală a unui spirit îngust, sărăcit; este o ruptură a comuniunii spirituale și o reducție a ei la absolut minimum, la fel de exterior pe cât este de exterioară comunicarea în drept. În valabilitatea generală a științei există o analogie cu valabilitatea generală juridică. Aceasta este formalismul unei omeniri interior divizate, spiritual dezbbinate. Totul s-a redus la comuncarea științifică și jurudică, în asemenea măsură sunt oamenii alienați unii de ceilalți. Valabilitatea generală a științei înseamnă, ca și cea juridică, obligația reciprocă a adversarilor de a aaccepta un adevăr minimalcare menține unitatea speciei umane. Filosofia științifică este o filosofie juridică, apărută prin pierderea libertății în comunicare, printr-o comunicare a cărei temei nu este decât amara necesitate. Înăuntrul unei comunicări în libratate ceea ce este mai adevărat este și mai general-valabil. În intuișia creatoare se află adevărul universal, dobândit prin liberatate. Dar recunoașterea filosofiei general-valabile ca artă creatoare presupune un stadiu mult mai înalt al comunicării între oameni și o tensiune mai mare a spiritului decât recunoașterea filosofiei general-valabile științifice. Astfel, valabilitatea generală morală presupune deja un grad mai înalt de comunicare decât valabilitatea general juridică, iar valabilitatea general religioasă un grad încă și mai înalt. Iată de ce filosofia ca artă este mai sobornicească decât filosofia ca știință. Problema valabilității generale nu este o problemă de logică – ea este o problemă a comunicării spirituale, problema spiritului sobornicesc, a spiritului în comuniune. Pentru cei divizați sunt obligatorii adevărurile matematicii și fizicii și neobligatorii adevărurile privind liberatea și sensul lumii. Cei străini trebuie să-și dovedească unii altora orice adevăr. Valabilitatea generală a științei ca adaptare la starea dată a lumii exprimă o formă inferioară, știrbită de comunicare pe temeiul necesității universale. Valabilitatea generală a filosofiei presupune o formă superioară de comunicare, căci în creația filosofică se petrece o depășire eroică a necesității universale, accesibilă unui număr mai mic de oameni. Intuiția filosofului se verifică prin spirit sobornicesc.
În toate timpurile filosofii și-au apărat în feluri diferite independența și împotrivirea față de datul universal, afirmând că țelul cunoașterii lor este libertatea, iar nu natura; spiritul, iar nu materia; valoarea, iar nu realitatea; sensul, iar nu necesitatea; esența, iar nu fenomenul. Ca orice act creator, filosofia este întoarsă spre transcendent, spre transgresarea graanițelor datului universal. Filosofia nu crede că lumea este așa cum ne este ea impusă prin necesitate.
Lucrul ultim în filosofie este intuiția, iar logica – penultimul. Intuiția filosofului conține propria sa justificare și sancționare și nimic cognitiv prealabil lor nu este presupus. Aceasta este ieșirea din infinitatea rea de ordin logic. Primordială fiind, intuiția filosofică premerge oricărei logici și oricărei doctrine a categoriilor și ea utilizează logica doar în calitate de instrument subordonat al său. Iar asta înseamnă că filosofia nu cere i nu admite nici o fundamentare și legitimare științifică, logică. Știința, cu logica ei, se află întodeauna mai jos de filosofie și după ea. Logica nu e decât o scară pe care filosofia intuitivă coboară către datul universal, ea nu este decât un istrument. Filosofia trebuie să explice logica, iar logica nu este capabilă să explice filosofia. Percepția lumii ca valoare sau ca sens nu este, în esență, o percepție științifică a lumii: este un act creator, nu o adaptare la necesitate.
Cunoașterea filosofică nu se confruntă cu existența ca ceva opus ei și aflat în afara ei. Aceasta este o rătăcire a raționalismului abstract. Cunoașterea filosofică se află în existența însăși, căci în existența însăși se află cel care cunoaște, ea este o calitate aparte a existenței și o funcție aparte a vieții universale.
Filosofia presupune comunicarea pe terenul intuițiilor prime și ultime, iar nu pe cel al demonstrațiilor de mijloc ale gândirii discursive. Demonstrația nu este o tehnică a aparatului logic și ea nu are nicio relație cu adevărul. Adevărul cunoașterii filosofice poate fi înețeles și primit doar atunci când sunt prezente vlăstarele acelei intuiții ale existenței ajunsă la cea mai înaltă expresie a sa în actul cognitiv creator al filosofului. Comunicarea în cunoașterea filosofică presupune un anume maximum al comunicării vitale, unitate, spirit sobornicesc al iubirii care alege. Ultimul criteriu al adevărului intuiției filosofice poate fi doar spiritul sobornicesc universal. Sobornicitatea conștiinței este o unică iubire care cunoaște. Unei conștiințe sobornicești nu-i sânt necesare demonstrațiile. Demonstrațiile sunt necesare numai celor care iubesc diversul, care au intuiții diverse. Demonstrațiile se fac doar adversarilor adevărului iubit, nu prietenilor lui.
Scopul filosofie nu este elaborarea unui sistem, ci actul cognitiv creator în lume. Filosofia nici nu trebuie să fie sistematică. Caracterul sistematic presupune întodeauna o adaptare economică la necesitate, caracterul sistematic este opus intuiției creatoare. Sinteza nu trebuie identificată cu sistemul. Hrana filosofiei este vital-religioasă. Filosofia poate fi ”orientată” de revelația religioasă. Dar filosofia nu este religie și nu poate fi exterior subordonată religiei, cu atât mai puțin teologiei. Subordonarea filosofiei față de teologie a generat o scolastică, subordonarea filosofie față de știință a generat o alta. Filosofia trebuie să fie liberă de orice autoritate aflată în afara ei și de orice metode cognitive aflate afara ei. Ea trebuie să fie cu mult mai liberă decât admite filosofia crtitică, științifică actuală. Dar filosofia nu poate fi ruptă, desprinsă de cele mai profunde izvoare ale ființei, de seva vital-religioasă extrasă de omul care filosofează din microcosmosul său.
Religia este viața deplină. Adevărul religiei este deavăluit omului e către Divinitate. Filosofia este cunoaștere. Adevărul filosofiei este descoperit de om. Revelația religioasă înseamnă pentru filosfie intuiția filosofului. Binefăcătorul ajutor al Domnului în cunoașterea filosofică, fără de care nu poate fi atins adevărul între și ultim, nu poate fi metoda filosofie – el nu poate fi decât un dar, trimis drept răsplată pentru fapa eroică a cunoașterii. Dar filosofia trebuie să restaureze adevărul originar al caractrerului mitologic al cunoașterii umane. Filosofia însăși va admite liber că lumea este cognoscibilă doar mitologic.
Omul. Microcosmos și macrocosmos
Omul se cunoaște pe sine înainte și mai bine decât cunoaște lumea după și prin sine. Filosofia este tocmai este tocmai cunoașterea exterioară a lumii în afara omului. În om se dezvăluie existența absolută, în afara lui – doar cea relativă.
Suprema conștiință de sine a omului este inexplicabilă pornind de la lumea naturală și rămâne o taină pentru această lume. Lumea naturală n-ar fi în stare să se depășească pe sine în suprema conștiință de sine a omului; în forțele naturale ale ”acestei lumi” nu este sădită nicio posibilitate a unei atare conștiințe de sine. Superiorul n use poate naște din inferior. Omul prezint documente justificative ale provenienței sale aristocratice. Omul nu este doar al acestei lumi, ci și al alteia, el nu este doar al necesității, ci și al libertății, nu este doar al naturii, ci și al lui Dumnezeu. Omul se poate cunoaște pe sine ca parte indinspensabilă a naturii și poate fi copleșit de această conștiință. Dar cunoașterea sa ca parte a naturi ieste un factor secundar al conștiinței umane; în mod primar omul își este dat sie și se trăiește pe sine ca fapt în afara naturii, în afara lumii. Omul este mai profund ți mai originar decât psihologicul și biologicul din el. Omul, omul total, purtătorul umanității absolute, care a dobândit conștiința după torpoarea sa în lumea naturii, după căderea sa în necesitatea naturală, devine conștient de natura sa infinită, care nu poate fi satisfăcută și îndestulată prin împliniri trecătare. Totul e pieritor în lumea omului, totul neagă veșnicia. Dualitatea naturii umane este atât de frapantă, încât sânt pline de forță învățăturile despre om ale naturaliștilor și pozitiviștilor și nu mai puțin pline de forță cele ale supranaturaliștilor și misticilor. Faptul existenței omului și faptul conștiinței de sine a omului este dezmințirea puternică și unică a acelui aparent adevăr conform căruia lumea naturală este unică și definitivă. Prin natura sa omul reprezintă o ruptură în lumea naturală, el nu-și află loc în ea. Învățații raționaliști sânt nevoiți să se oprească cu nedumerire în fața faptului conștiinței de sine a lui Hristos, în fața caracterului inexplicabil al acestei conștiințe divine. Tot astfel învățații raționaliști trebuie să se oprească în fața faptului conștiinței de sine a omului, căci această conștiință de sine este transcendentă în raport cu lumea naturală și nu este explicabilă prin ea. Există o analogie profundă și bogată în semnificații între conștiința de sine a lui Hristos și conștiința de sine a omului. Natura revelației despre Hristos să cheia pentru dezvăluirea tainei conștiinței de sine a omului. Suprema conștiință de sine a omului este limita absolută a oricărei cunoașteri științifice. Știința cunoaște cu deplin drept omul doar ca parte a lumii naturale și se confruntă cu dualitatea conștiințe ide sine umane ca limită a sa. Dar și filosofia supremei conștiințe de sine a omului este posibilă doar atunci când ea este conștient ”orientată” de revelația religioasă despre om. Filosofia antropologică adoptă această revelație religioasă ca pe o intuiție liberă a sa și nu ca pe o autoritate dogmatică. Filosofia antropologică are de a aface cu omul nu ca obiect al cunoașterii științifice (fie ea biologică, psihologică sau socilogică), ci cu omul ca obiect al supremei conștiințe de sine, în afara naturii și în afara lumii. De aceea această filosofie identifică natura omului ca imagine și asemănare a existenței absolute, ca microcosmos, ca centru suprem al existenței și aruncă lumină asupra dualității tainice a naturii umane.
Filosofia raționlă oficială, filosofia recunoascută ca general-valabilă nu a descoperit niciodată antropologia autentică – învățătura despre om ca microcosmos. Această filosofie a fost copleșită, într-o măsură mai mare sau mai mică, de situația dependentă a omului în lumea naturală. Suprema contiință de sine și face drum cu timiditate și teamă în filosofie, și amorțește complet în filosofia științifică. Și doar un mic mare mare, în ascuțirea conștiinței de sine antrolopologice, este importanța filosofiei înflăcărat-ateiste a lui L. Feuerbach. Geniala sa lucrare Esența creștinismului este un adevăr răsturnat al antropologiei religioase. Pentru Feuerbach misterul omului rămâne un mister religios.
Numai în filosofia mistică și ocultă, pe care filosofii oficiali și general-obligatorii tot mai refuză să o cunoască, i s-a dezvăluit omului taina despre sine însuși. În mistică omul e eliberează de opresiunea lumii naturale. Latura cea mai puternică aunei mari părți a învățăturilor oculte este învățătura despre cosmicitatea omului, cunoașterea omului mare. Numai misticii înțelegeau bine că tot ce se petrece în om are o semnificație universală și își pune pecetea asupra cosmosului. Ei știau că stihiile spirituale ale aomului sunt cosmice, că în om pot fi descoperite toate stratificările lumii, întreaga ei alcătuire. Mistica a fost întodeauna profund opusă acelui psihologism care vede în om o ființă individuală închisă, o frațiune a lumii. Omul nu este o fracțiune a universului, un ciob al său, ci un întreg mic univers, incluzând în sine toate calitățile universului mare, punându-și pecetea asupra lui și purtându-i pecetea. Psihologia misticilor este întodeauna cosmică. De exemplu, mânia nu este pentru ea doar o stihie a sufletului uman, ci și o stihie a cosmosului.
Geniale viziuni antropologice, care își depășesc epoca, se descoperă la cel mai mare dintre misticii gnostici ai tuturor timpurilor, Jacob Böhme. Pentru Böhme este inextricabil legată de hristologie. Învățătura despre Adam nu poate fi desprinsă de învățătura despre Hristos. Böhme apropie în mod genial-temerar pe Hristos de Adam. Primul Adam a lui Böhme este același Adam Celest al al Cabalei. Cabala vorbește despre Adam Celest. ”Omul – se spune în Zohar – este în același timp concluzia și punctul culminat al creațiunii. De aceea este el creat în a șaptea zi. De îndată ce a apărut omul totul a fost desăvârșit, lumea de sus și lumea de jos, căci totul este cuprins în om, el reunește toate formele. El nu este doar chipul lumii, ființa universală incluzând și Ființa absolută: el este de asemenea, el este în primul rând chipul lui Dumnezeu, luat în totalitatea atributelor sale. El este prezența divină pe pământ; el este Adam Celest care, apărând în bezna supremă și primordială, îl crează pe acest Adam terestru. În interior se află taina omului celest. Așa cum omul este terestru, adam celest este interior și totul se săvârșește jos, ca și sus.”
Întreaga Naturphilosofie a lui Böhme, zguduitoare, deși nu până la capăt înțeleasă de noi, presupune că omul este microcosmos și că tot ce se săvârșește în om e săvârșește în cosmos. Sufletul și natura sunt una. Böhme trebuie să pătrundă în viața noastră spirituală ca element veșnic, căci niociodată până la el gnosa umană nu s-a ridicat până la atare înălțimi supraumane. ”nu am trebuință nici de metodele și procedeele voastre, nici de formele voastre, căci nu de la voi am învățat aceasta: eu am un alt maestru și acest maestru este Natura întreagă. Nu de la om sau prin om, ci de la natura însăși am învățat eu filosofia mea, astrologia mea și teologia mea.” Și această proveniență supranaturală, natural-divină a cunoașterii lui Böhme se face simțită. ”prin propriile mele forte sunt la fel de orb ca orișicare alt om și la fel de neputincios, dar în spiritual lui Dumnezeu vede spiritual me uînăscut prin tot, nu însă întodeauna, ci doar atunci când spiritul Iubirii lui Dumnezeu pătrunde prin spiritual meu, și atunci natura animal și Divinitatea devin o unică Ființă, o unică rațiune și o unică lumină. Și nu numai eu sunt așa, ci așa sunt toți oamenii.”
Ce este frapant la Böhme este apropierea mistică dintre cer și pământ, dintre Dumnezeu și om, dintre Hristos și Adam. ”Dumnezeu trebuie să devină om, omul – Dumnezeu, cerul trebuie să devină una cu pământul, pământul trebuie să devină cer.” ”Adam a fost creat din Cuvântul lui Dumnezeu, dar a căzut din Cuvântul Divin al Iubirii în cuvântul Divin al Mâniei: atunci, din plinătatea bunătății sale, Dumnezeu a trezit din nou Cuvântul său preaiubit cel de adânc smerenie, iubire și milostenie în chipul de mânie a lui Adam și a introdus măreața ființă (ens) a iubirii în ființa (ens) mâniei trezite și l-a transfigurat întru Hristos pe Adam mânios în sfânt. ”Astfel Hristos a devenit Dumnezeu-Om, iar Adam și Avraam întru Hristos a devenit Dumnezeu-Om; Dumnezeu și omul sunt de aici înainte un Chip unic și indivizibil după toate cel trei principii (și din toate cele trei), în veșnicie și în timp, în carne și potrivit sufletului, potrivit întregii naturi a omului și întregii naturi divine, excluzând doar din afară pecetluita asupra lui Adam și de le primita natură șerpească, pe care n-ar fi trebuit s-o primească în sine. Dar ființa (ens) – înțeleg ființa umană (ens) – în care diavolul și-a semănat sămânța, pe aceasta trebuie să o primească și să șteargă în ea capul diavolului și al șarpelui, să spargă în ea cătușele morții care țin întemnițată ființa celestă (ens) și să înflorească, așa cum prevestește ciomagul lui Aaron, care a înflorit cu flori de migdal.” ”Adam a fost și el fiul natural a lui Dumnezeu, creat de El din natura Sa, dar el a pierdut filiația și a pierdut moștenirea, a fost izgonit și împreună cu el toți fiii săi.” ”Căci Hrtistos a murit pentru sinele uman în mânia Tatălui și cu voința sinelui a fost îngropat în veșnică moarte, dar a înviat în voința Tatălui și trăiește și domnește în veșnicie în voința Tatălui său.” Iată cuvintele esențiale ale lui Böhme despre Hristos și Adam: ”Să înțelegeți că natura omului trebuie păstrată și că Dumnezeu nu o respinge pe toată pentru ca un om nou și străin să apară din cel vechi; el trebuie să apară din natura și însușirile lui Adam și din natura și însușirile lui Dumnezeu în Hristos, pentru ca omul să devină Adam-Hristos, iar Hristos – Hristos Adam, Om-Dumnezeu și Dumnezeu-Om.” ”Și iată a devenit Adam în natura sa și Hristos în natura divină un unic Chip, un unic copac.” Iată ceea ce se numește nașterea Omului în Dumnezeu, creșterea lui în viața Divină. Hristos este chiar Omul Absolut, Omul Celest, Omu născut în Dumnezeu, ca Ipostază Divină. ”Astfel omul adamic, care urma să devină apostol sau Hristos, a fost născut încă înainte ca Hristos să sufere în el; dar trebuie mai întâi ca Hristos să reînvie în el, iar Iuda ca voință șerpească să se gâtuie și să moară în moartea lui Hristos cu voința sa rea – doar atunci omul-Adam va deveni Hristos. Omul neistoric, încă pe când Iuda mai trăiește sub purpura lui Hristos, va deveni, prin harul primit, Hristos – așa doar se desfată Babilonul sub vălul feciorelnicei sale fiice Dina, pentru ca preafrumoasa fiică să se poată desfrâna fără piedică și să doarmă dulce lângă ibovnicul său Iuda.” Cursul gândirii lui Böhme este cu desăvârșire irațional, nondiscursiv, și doar printr-un auz special este el perceptibil ca armonie a sferelor celeste.
La Böhme există o excepțională precumpănire a filosofiei naturii; la Baader găsim o filosofie a istoriei și o filosofie socială. Filosofia istoriei e legată de istorie. Pe noi ne interesează aici antropologia lui Baader. ”Omul este un mediator între Dumnezeu și lume, ca urmare, el nu este nici creatură a lumii, nici proces încheiat al creației. Numai în om Dumnezeu se dezvăluie în integritatea sa; de aceea în creațiune Dumnezeu nu poate sărbători sâmbăta, până nu a fost creat omul. Omul este entitatea care desăvârșeșete întreaga creațiune și de aceea se află mai presus de îngeri. Dumnezeu este și pentru diavol Dumnezeu; El este Creatorul oricărei făpturi. Dar numai în om este El Tată sau în om dorește El să fie Tată. Dumnezeu a devenit nu înger, ci om, pentru a mântui omul de cădere. El a trimis inima sa – pe Iisus – oamenilor, pentru a le întinde mâna, ca ei să fie părtași la calitatea de fiu. Numai prin Hristos este dată omului forța de a realiza adevărata sa menire de culme a întregii creații.
Reinstaurarea omului în demnitatea sa nu se putea produce decât prin apariția în lume a omului absolut – a Fiului Domnului – prin întruparea dumnezeiască. Omul nu este mai presus de toate treptele ierarhice ale naturii, el este mia presus de îngeri. Căci îngerii nu sunt decât podoaba slavei Domnului. Natura îngerilor este statică. Omul este dinamic. Omul, și nu îngerul a devenit Fiul Domnului și omul este chemat la un rol regesc și creator în lume, la continuarea creației. Îngerii sunt alaiul ierarhic al organismului divin și păzitorii omului ca transmițători ai energiei divine. Îngerul care a dorit să fie rege al universului a devenit diavol. Omul a fost făcut ca centru dinamic, creator al universului, dar în manifestarea liberății sale el l-a urmat pe îngerul căzut, care a dorit să devină entrul lumii; și-a pierdut astfel rolul său regesc, și-a împuținat forța creatoare și a căzut într-o stare animală. Omul, în loc să se determine pe sine, cu temeritate, ca liber creator, s-a supus îngerului căzut. Diavolul e privat de forță creatoare, dinamică, pentru că nici îngerul căzut nu posedă și nu are această vocație. Îngerul căzut trăiește prin minciună și înșelăciune, ascunzându-și neputința. Dar amul, chiar căzut, nu-și pierde definitiv forța creatoare. Apostazia și căderea înseamnă tocmai înlocuirea ierarhiei divin-umane prin cea angelic-animală. Angelicul înlocuiește divinul, animalicul înlocuiește umanul. Acea cnștiință vetustă conform căreia conform căreia omul trebuie să fie doar o podoabă statică a slavei Domnului, o ființă pasivă și privată de cunoaștere, oglindea în om copleșirea sa de către îngerul căzut, care a avut înfumurarea să se creadă regele cosmosului. Omul, însă, e chemat să-l slăvească pe Creator prin dinamica sa creatoare în cosmos. El trebuie să iasă din repaos. Adam, renăscut în Hristos ca om nou în spirit, nu mai este un orb pasiv, copleșit, ci un creator dăruit cu vedere, este Fiul Domnului continuând opera Tatălui.
Caracterul nedezvăluit al adevărului antropologic în creștinism a dus la apariția antropologiei umaniste, elaborate de voința arbitrară a omului însuși, ca reacție formală împotriva conștiinței religioase a Evului Mediu. Conștiința antropologică a umanismului apare în epoca Renașterii și se dezvoltă în epoca modernă până în secolul al XX-lea, când își atingea culmea și își evidențiază limitele. Umanismul a pus problema antropologică și a deschis drum omului și forțelor lui. dar în epoca Renașterii microcosmicitatea omului a fost înețeasă doar de mistici, asemenea lui Pico de Mirandola, care spunea: ”Omul este veriga de legătură a întregii naturi și ca o esență, formată din toate sevele ei. De aceea cel care se cunoaște pe sine, cunoaște în sine totul.” Conștiința umanistă, precumpănitoare și victorioasă, elibera și afirma omul natural, care își pierduse microcosmicitatea și regalitatea. Umanismul afirmă un antropocentrism subiectiv-psihologic, iar nu unul obiectiv-cosmic. Umanismul se desprinde treptat e orice conștiință a divinului și divinizează omul și umanul. Dar umanismul nu cunoaște omul ca imagine și asemănare a lui Dumnezeu, căci nu vrea să știe de Dumnezeu, nu cunoaște omul ca spirit liber, căci este sub dominația necesității naturale. De aceea umanismul este capabil să divinizeze doar omul natural, doar omul ca fapt empiric, ca picătură în marea naturii, care s-a propus pe sine sieși subiecctiv ca scop. Umanismul nu cunoaște pe Adam Celest, Omul Absolut, și de aceea nu poate cunoaște adevărata demnitate a omului. Umanismului îi rămân necunoascute taina naturii umane și antropologia umanismului este, la rădăcina ei, o falsă antropologie. Umanismul cunoaște omul ca pe un obiect natural și nu cunoaște omul ca subiect supranatural. Cunoașterea umanistă este copleșită de descoperirea lui Copernic. Încât ea deplasează antrolocentrismul către stările subiectiv-arbitrare ale omului, afirmă un antropologism psihologic. Omul este de sorginte inferioară și n uare o destinație. Dar el se ridică prin forțele proprii pe treptele lumii naturale și se pune singur pe sine drept scop. Umanismul duce cu fatală inevitabilitate în secolul al XIX-lea la pozitivism, la silnica introducere a omului pe teritoriul mărginit al lumii natura date. Pozitivismul umanist vrea să pună capăt conștiinței apartenenței omului la două lumi. Nu există altă lume, omul aparține în întregime acestei lumi unice și în ea trebuie să-și caute fericirea. Dar în această lume, omul este robul necesității, el este o infirmă parte a imensului mecanism al naturii. Naturalismul ți pozitivismul înjosesc definitiv omul, îl neagă, căci un mănunchi de percepții, un schimb de senzații, o fracțiune din vârteșul naturii nu înseamnă omul. În pozotovosm dispare acel adevăr al umanismului Renașterii care fusese legat de renașterea antichității ca valoare umană. Umanismul degenerează în anti-umanism, el neagă omul. Omul autentic, omul-microcosmos, regele naturii nu există făr Dumnezeu și fără Dumnezeu-Om. Fie omul este chipul și asemănarea Exitenței Divine Absolute, și atunci el este un spirit liber, rege și centru al cosmosului; fie el este chipul și asemănarea lumii naturale date și atunci nu există om, există doar unul dintre trecătoarele fenomene ale naturii. Trebuie ales: fie libertatea omului în Dumnezeu, fie necesitatea fenomenului trecător în lumea naturală. Umanismul, în limitele sale pozitiviste, a ales a doua posibilitatea și a comis în gând o omucidere; el a respins conștiința superioară a omului, transcendentă lumii naturale date și s-a dezis astfel de calitatea de primogenitură a omului, a trădat omul în numele adaptării la lumea naturală dată și a bunăstării în această lume. Oarta umanismului este marea tragedie a omului în căutarea revelației antorpologice.
În secolul al XIX-lea umanismul a dobândit forma unei religii a omenirii. Antroplogismul lui L. Feuerbach și pozitivismul lui A. Comte sânt culmile filosofice ale conștiinței umaniste. Stilul umanismului din epoca Renașterii se asemănă mult prea puțin cu stilul umanismului din secolul al XIX-lea, dar primul conține deja germenele celui de-al doilea. Umanismul Renașterii este încă dualist, în el încă mai trăiesc două suflete. Umanismul secolului al XIX-lea este în mult mai mare măsură monist, în el învinge definitiv spiritul rațional și pozitivist. Patosul oricărui umanism este afirmarea omului ca superior și ultim, ca zeu, respingerea supraomenescului. De îndată ce Dumnezeu este respins și omul divinizat, omul cade mai jos de uman, căci omul se află la înălțime doar ca imagine și asemănare a ființei divine supreme, el nu este în mod autentic om decât ca fiu al lui Dumnezeu. Omul nu poate fi doar tată, tată al copiilor săi, al viitoarelor generații umane, el trebuie să fie și fiu, trebuie să aibă o proveniență, trebuie să dețină rădăcinile propriei sale naturi, care se pierd în existența absolută și în eternitate.. umanismul a respins filiația omului – s-a dezis de proveniența lui; el a respins libertatea omului și culpa lui – s-a dezis de demnitatea omului. Umanismul a vrut să anuleze tot ce este dificil, problematic și tragic în om, pentru a-l instala mai bine pe pământ, pentru a-l face fericit. Dar bunăstarea și prosperitatea omului în lume, care întoarce spatele tragismului de nedezrădăcinat al vieții umane, înseamnă negarea omului ca ființă aparținând ambelor lumi, ca părtaș nu doar la regatul natural al necesității, ci și la regatul natural al libertății.
Abia a apucat L. Feuerbach să proclame religia umanității, că Marx a dus umanismul, prin socialismul său materialist, la negarea definitivă a omului, la înrobirea finală a omului faț ăde necesitate, la transformarea omului în instrument al forțelor de producție materiale. Marx neagă definitiv valoarea intrinsecă a personalității umane, el vede în om doar o funcție a procesului material social, subordonează și sacrifică fiecare om, fiecare generație umană idolului iminentuluo Zakunftstaat în care proletariatul va cunoaște beatitudinea. Aici antropologia umanistă intră în criză, omul divinizat este distrus în numele a ceva fantomatic supra omenesc, în numele ideii socialismului și proletariatului. Proletariatul este mai presus de om, el nu este pur și simplu suma oamenilor, ci un nou zeu. Astfel supraomenescul se înalță inevitabil pe ruinele umanismului. Marxismul este una din emanațiile extreme ale conștiinței antropologice a umanismului, care distruge umanismul, care ucide definitiv omul. Pozitivismul în teorie și socialismul în practică sunt ultimele roade ale umanismului, care dezvăluie minciuna antorpologiei umaniste. Căci este falsă acea antropologiecare ucide omul, care nu corespunde naturii infinite a omului, care nu cunoaște taina naturii umane – cheia pentru taina existenței. Și totuși omul trebuie să treacă prin conștiința umanistă pentru a ajunge la revelația despre om. Nu era posibilă oprirea pe treapta atinsă de conștiința sfinților părinți. Prin umanism se naște în chinuri spiritul activ al aomului, procedând de jos în sus și nu de sus în jos.
Criza antropologiei umaniste s-a încheiat cu Fr. Nietzsche, fenomenul major al noii istorii. Nietzsche este jertfa ispășitoare pentru păcatele timpurilor noi, jertfa conștiinței umaniste. După Nietzsche, după opera și soarta sa, umanismul nu mai este posibil, el este pe veci depășit. Zarathustra este cea mai măreață carte a umanității private de har. Ceea ce este superior lui Zarathustra îi este superior prin har divin. Zarathustra este opera omului părăsit, lăsat în voia sa. Și niciodată omul lăsat în voia propriilor sale forțe nu s-a ridicat mai sus. La limita sa ultimă, criza umanismului criza umanismului trebuia să ducă la ideea supraomului, la depășirea omului și umanului. Pentru Nietzsche valoarea ultimă nu este umană, ci supraumană, ceea ce înseamnă că el depășește umanismul. Omul este pentru el rușine și durere, omul trebuie depășit, omul trebuie să ajungă la ceea ce este mai înalt decât omul, la ceea ce este, deja, supraom. Prin Nietzsche omul este înfrânt nu de sus, prin har, ci de jos, prin propriile forțe ale omului, și acesta este marele act eroic al lui Nietzsche. Nietzche este un profet instinctiv, încă privat de Logos, al renaterii religioase a Apusului. Ura lui Zarathustra față de ultimul om care a dobândit fericirea este sfântă ură față de minciuna înjositoare a umanismului. Zarathustra propovăduiește creația, iar nu fericirea, el cheamă la ascensiunea pe munte, nu la fericirea la șes. Umanismul este șesul, el nu suportă piscurile. Nietzsche a presimți, așa precum nimeni altul n-a făcut-o vreodată în decursul întregii istorii, vocația creatoare a omului, a cărei conștiință nu a avut-o nici antropologia patristică, nici antropologia umanistă. El i-a blestemat pe cei buni și drepți pentru că îi urăsc pe creatori. Trebuie să împărtășim chinul lui Nietzsche, căci este un chin în întregime religios. Și trebuie să luăm asupra noastră răspunderea pentru soarta lui. prin Nietzsche se înfiripă o npuă revelație antropologică în lume, care trebuie să devină, în conștientizarea ei ultimă, în Logosul ei, o hristologie a omului.
Alături de Nietzsche poate fi așezat doar atât de deosebitul de el și atât de asemănătorul Dostoievski. În antropologismul lui Dostoievski ceva nou s-a dezvăluit lumii. Prin Dostoievski simțirea de sine omului, problema omului a atins o acuitate deosebită. Dostoievski nu este interesat decât de om. După Nietzsche și Dostoievski nu mai este posibilă întoarcerea în trecut, nici la vechea antropologie creștină, nici la vechea antropologie umanistă. Începe o nouă eră și ies la iveală limitele și capetele. Tot ce este trecător și tranzitriu se apropie de capăt. Ideile conștiente ale lui Nietzsche sânt neputiincioase și trebuie respinse. Nietzche nu cunoaște calea către supraom și a pierit în tragica neputință. Soarta sa după moarte este și mai tragică, deoarece el a generat nietzschenismul, jalnic și de nimic. Dar importantă nu este conștiința lui Nietzsche, uneori aproape banală, important este el însuși, cauza vieții lui, chinul căutării lui, presimțirea lui. în el există cu adevărat ceva profetic, nu în sens biblic, ci în cel mai nou al termenului. După Nietzsche, ca și după Dostoievski, omul trebuie să dobândească o nouă conștiință de sine și să-și justifice vocația, să-și dezvăluie natura creatoare. ”Ultimul om” este o rușine care trebuie depășită. Dar această rușine a ”ultimului om” nu poate fi depășită prin creștinismul sfinților părinți. Și numai adevărul care s-a dezvăluit câte unui mistic izlat poate fi de ajutor în această depășire.
La Nietzche și Dostoievski s-a produs o extremă încordare și ascuțire a simțirii de sine a omului, a conștiinței antropologice. Acest lucru s-a exprimat și în faptul că prin ei s-a întredeschis pentru lumea creștină problema sfârșitului omenirii – problema antihristului. Imaginea antihristului apropiindu-se amenințător va obliga lumea creștină la un efort creator în vederea dezvăluirii unei atropologii autentice, hristologice. Suprema conștiință de sine a omului, conștiința antropologică, trebuie dezvăluită și pentru că omul este amenințat de căderea sub dominația antihristologiei omului, a unei antropologii false, distructive pentru om. Omul este pus în fațța unei dileme: fie să se cunoască pe sine hristologic, fie să se cunoască antihristologic, să vadă Omul Absolut fie ăn Hristos, fie în antihrist. , Umanismul, în evoluția sa fără Dumnezeu și fără de spirit, amenință să ducă la o conțtiință antihristologică. Antihristul este tocmai distrugerea definitivă a omului ca imagine și asemănare a existenței divine, ca microcosmos, ca părtaș la taina Treimii prin Omul Absolut – Fiul Domnului. Antropologia antihristologică face din om sclavul îngerului căzut, care a dorit să aibă pe pământ propria sa întrupare, opus ăcelei hristice. Omul care se divinizează pe sine și își pierde filiația divină devine un sclav nevolnic al necesității naturale, în care a mai fost aruncat o dată prin păcatul său originar. Omul pătruns de spiritul antihristic se desprinde de taina mântuirii, care restaurează și înalță natura umană căzută. Spiritul antihristic promite omului fericirea în lumea necesității prin lepădarea de natura sa asemănătoare lui Dumnezeu. Dar spiritul antihristic se recunoaște nu după conștiința superficială, nu după conștiința dogmatică, nu după păcat și nici măcar după hulirea Fiului Domnului, ci după starea tainică a adâncimilor inimii umane, care urăște cu o ură neîmpăcată pe Hristos și pe Tatăl Său. În fața spiritului antihristic simțirea și conștiința de sine a omului trebuie să atingă o încordare supremă și definitivă. Iar epoca noastră se află sub semnul unui excepținal antropologism. Ne aflăm în jurul unei revelații antropologice. Neputința creștinismului în fața tragediei contemporane a omului este înrădăcinată tocmai în caracterul nedezvăluit al antropologiei creștine. Noua antropologie hristologică trebuie să dezvăluie taina vocației creatoare a omului și să confere astfel un sens religios suprem elanurilor creatoare ale omului. Slăbiciunea conștiinței de sine hristologice a omului întărește conștiința de sine antihristologică. Aici se află marea pimejdie, pentru epoca noastră, a resturării creștinismului patristic, care nu conține o antropologie autentică. Această restaurare poate servi spiritului antihristic. Când conștiința religioasă lasă locul gol, acesta este umplut de spiritul antihristic. Răsturnarea antropologică religioasă în lume este o cotitură în cosmos de la necesitatea naturală la libertatea umană.
Revelația antropologică este legată de conștiința relației dintre misterul creaâiei și misterul mântuirii.