Omilii la Fericiri (V-VIII) e Sfântul Grigorie de Nyssa

 

Omilia a cincea

”Fericiți cei milostivi, că aceea se vor milui.” (Mt. 5, 7)

În multe locuri ale dumnezeieștii Scripturi, prin numele de ”milostiv”, bărbații cei sfinți îl numesc pe Dumnezeu: așa, David – în Psalmi, Iona – înprorocia lui, așa numește Moise pe Dumnezeu în multe locuri ale Legii. Dacă, deci numirea de ”milostiv” este cuvenită lui Dumnezeu, oare nu-ți cere ție Cuvântul să te faci dumnezeu, când însușirile lui Dumnezeu se gravează în tine?

Scopul nostru nu este, însă, e a ne lăsa împinși de râvnirea binelui – căci în firea omenească este înnăscutî năzuința spre bine -, ci de a nu rătăci în judecata cu privire la bine. Căci, mai ales în aceasta suntem înșelați în viața noastră: că nu putem înțelege întocmai ce este binele prin fire și ceea ce ne pare bun prin amăgire. Dacă ni s-ar înfățișa în viață răutatea dezvelită, și nu vopsită de o oarecare închipuire a binelui, omul nu s-ar năpusti asupra ei. Drept aceea, avem nevoie de pătrundere pentru înțelegerea spusei de față, ca, învățând să cunoaștem frumusețea adevărată a înețelesului ascuns în ea, să ne formăm după chipul ei. Precum gândul despre Dumnezeu e sădit în chip firesc în toți oamenii, iar înșelarea asupra a ceea ce năzuim vine din necunoașterea Celui ce este cu adevărat Dumnezeu – căci unii se închină dumnezeirii adevărate, cunoascute în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, iar alții s-au rătăcit spre păreri nebunești și, de aceea, puțina abatere de la adevăr a deschis calea necredincioșilor.

Ce este mila, în ce se arată și cum este fericit cel ce primește întocmai ceea ce dăruiește? Căci: ”Fericiți cei milostivi, că aceea se vor milui”. Înțelesul nemijlocit al acestei spuse cheamă pe om la iubirea semenului și la compătimirea lui, din pricina neegalității și a firii schimbătoare a împrejurărilor vieții, care fac ca nu toți să se afle în aceleași stări nici în privința cinstirii, nici a stării trupului, nici a celorlalte înzestrări. Căci, de cele mai multe ori, viața e sfâșiată de cele contrare: prin robie și stăpânire, prin bogăție și sărăcie, prin slavă și necinste, prin slăbiciune și tărie a trupului și prin toate cele asemănătoare.  Și, pentru ca sărăcia să ajungă deopotrivă cu bogăția, lipsa să se cumpănească din prisosință, El poruncește mila față de cei nevoiași. Iar dacă mila nu înmoaie sufletul, nu s-ar putea urni cineva spre îngrijirea e nenorocirea aproapelui. Și, precum mila este înțeleasă ca opusul neîndurării, tot cel neîndurat și crud stă ca o fortăreață de neajuns celor ce se apropie, câtă vreme cel împreună-pătimitor și milostiv se amestecă oarecum, prin simțirea sufletului, cu acela aflat în nevoie, făcîndu-se pentru cel necăjit ceea ce îi cere sufletul lui.

Mila este împreună-pătimitoarea iubitoare cu cei chinuiți de dureri. Și, precum cruzimea și sălbăticia își au obârșia în ură, mila odrăslește din iubire, neputându-se ivi decât din aceasta. Și, dacă ar cerceta cineva însușirea milei, va găsi în ea o întărire a simțirii iubitoare, amestecată cu pătimirea întristării. Căci împărtășirea de cele bune este năzuită de toți la fel, atât de dușmani, cât și de prieteni, dar voința de a lua parte la dureri e proprie doar celor stăpâniți de iubire. Se recunoaște, de aceea, că dintre cele ce țin de viața aceasta, iubirea este cea mai tare, iar mila este întărirea iubirii. Fericit în înțelesul cel mai propriu este, așadar,  cel ce-și păstrează sufletul în acestă simțire, fiidcă a ajuns la vârful cel mai înalt al virtuții.

Dacă, să presupunem, ar fi proprie tuturor această simțire față de cei mai prejos, nu s-ar mai afla unul mai sus și altul mai jos, viața n-ar mai fi împărțită prin numiri contrare, sărăcia nu l-ar mai întrista pe om, robia nu l-ar mai umuli, necinstea nu l-ar mai supăra. Toate ar fi comune tuturor și ar fi aceeași lege și dreptate în viața oamenilor,  cel ce are ceva făcându-se de bunăvoie cu cel lipsit. Iar dacă ar fi așa, n-ar mai fi nicio pricină de dușmănie, pizma ar înceta, ura s-ar stinge, răzbunarea, minciuna, înșelătoria, războiul ar dispărea, căci toate acestea sunt nepoatele poftei de mai mult.

Ce ar putea fi mai fericit decât să trăim astfel, nemaiîncredințând viața noastră lacătelor și a pietrelor, ci încrezându-ne unii în alții?!

Acela Care l-a făcut pe om după chipul Său a sădit în firea celui plăsmuit pornirile către toate bunătățile virtuților, încât nici una din acestea nu este dată din afară, ci ceea ce voim stă în puterea noastră, scoțând binele din firea noastră ca dintr-o vistierie. Căci prin parte suntem învățați despre întreg și anume că nu poate dobândi omul nimic din cele poftite dacă nu-și dăruiește sieși acel bine. De aceea zice Domnul către cei ce Îl ascultă: ”Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc. 17, 21); și ”oricine cere ia, cel ce caută găsește și celui care bate i se va deschide” (Mt. 7, 8); a lua ceea ce dorim, a afla ceea ce căutăm și a dobândi cele dorite atârnă de voia și de hotărârea noastră. La fel trebuie să judecăm și contrariul, anume că nici pornirea spre rău nu ne vine prin vreo silă din afară, ci, îndată ce am ales răul, acesta dobândește existență, închipuindu-se atunci când noi îl alegem. În afară de voința liberă, răul nu se află șexând nicpieri ca ipostas propriu, de sine stătător.

Din aceasta se văește limpede puterea de sine stătătoare și de sine stăpânitoare pe care a sădit-o în firea oamenilor Domnul firii: toate atârnă de libera noastră alegere, fie bune, fie rele. Iar Judecata dumnezeiască, urmând cu hotărâre nepătimitoare și dreaptă, împarte fiecăruia ceea ce însuși și-a dăruit, după cum zice: ”Viață veșnică celor ce, prin stăruință în faptă bună, caută mărire, cinste și nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptății: mânie și furie” (Rom. 2, 7-8) și tot ceea ce este răsplătire întristătoare.

Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu este pe măsura simțirilor noastre și ne dă darul din proprietatea noastră, după cum se găsește acesta la noi. ”Veniți, voi, cei binecuvântați” și ”Duceți-vă, voi, cei blestemați” (Mt. 25, 34, 41). Oare e nevoie de cele din afară pentru a auzi cuvântul dulce cei de la dreapta, iar cei de la stânga pe cel trist? Cei dintâi au găsit milostivire grație faptelor lor, iar cei din urmă și-au făcut pe Dumnezeu nemilosârd pentru că nu au arătat milă față de cei de aceeași fire. Bogatul ce înota în desfătări nu s-a milostivit de săracul ce se chinuia la poarta lui; prin aceasta s-a lipsit singur de milostivire și, când se ruga să fie miluit, nu a fost auzit. Și aceasta nu pentru că s-ar fi pricinuit vreo pagubă în marele izvor al raiului printr-o mică picătură dată lui, ci pentru că picătura milei nu se unește cu neîndurarea. Căci ”ce împrătășie are lumina cu întunericul? (II Cor. 6, 14); și ”ceea ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică” (Gal. 6, 7-8). Sămânța este libera alegere a omului, iar secerișul este răsplata liberei alegeri. Înmulțit este spicul bunătăților pentru cei care au ales o asemenea sămânță și dureros este secerișul de spini celor ce au semănat în viața lor cu astfel de semințe. Căci fiecare trebuie să secere ceea ce a semănat și altfel nu se poate.

Cel ce a sigilat grijuliu cu peceți, cu lacăte și uși de fier, în ascunzători întărite, pe Mamona și a socotit păstrarea materiei  îngrămădite în ascunzători ma de preț decât orice poruncă va fi târât cu capul în jos în focul acela întunecat și toți îi vor scoate la arătare învârtoșarea  și cruzimea pe care le-a săvârșit în această viață pe pielea lor și-i vor spune: ”Adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta” (Lc. 16, 25), că ai încuiat mila în lăzile bogăției și ai nesocotit pe pământ împreună-pătimirea cu ceilalți. Nu ți-ai agonisit pentru viața de aici iubirea de oameni, nu ai ce nu ai avut, nu afli ce n-ai pus deoparte, nu aduni ce n-ai risipit, nu seceri ce n-ai semănat – secerișul e pe măsura semințelor tale. Ai semănat amărăciune, adună snopii ei; ai iubit nemilostivirea, ia ce ai iubit; n-ai privit cu milă, nu vei fi privit cu milă; ai trecut cu vederea pe cel necăjit, vei fi trecut cu vederea când te vei pierde; ai ocolit mila, mila te va ocoli; te-ai scârbit de cel sărac, și de tine se va scârbi Cel ce a sărăcit pentru tine.

 

Omilia a șasea

”Fericiți cei curați cu inima, că aceea vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt. 5, 8)

Toate câte înalță cugetarea la ce e mai bun și mai înalt ne dau o cunoaștere  a lui Dumnezeu, deoarece orice lumină mai înaltă ne păstrează în vederea lui Dumnezeu. Căci puterea, curăția, statornicia și liberarea de tot ce este potrivnic și toate cele de felul acesta imprimă în suflet chipul unei lumini dumnezeiești și desăvârșite.

Un bun în viața noastră este sănătatea  trupului, dar un lucru fericit e nu numai a ști ce înseamnă sănătatea, ci și a viețui sănătos. Dacă cineva ar aduce elogii sănătății, dar s-ar hrăni c mâncăruri nesănătoase și pline de sucuri rele, ce a câștigat din elogiile aduse sănătății de vreme ce se lasă doborât de boală? La fel să înțelegem și cuvântu lde față. Domnul nu zice că fericirea înseamnă a cunoaște ceva despre Dumnezeu, ci a avea pe Dumnezeu în sine. ”Fericiți cei curați cu inima, că aceea vor vedea pe Dumnezeu.” Cuvântul spune și altora în chip mai desăvârșit, zicând: ”Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21). De aici învățăm că cel ce și-a curățit inima de toată zidirea și simțirea pătimașă vede în frumusețea sa proprie chipul firii dumnezeiești.

Astfel, cel ce se privește pe sine vede în sine pe Cel dorit. Și va fi fericit dacă are inima curată, pentru că, privind la curăția sa, vede în chip arhetipul. Tot așa precum cei ce văd soarele în oglindă, chiar când nu-și întorc privirile spre cer, cu nimic nu-l văd mai micșorat în splendoarea sa decât aceia care privesc însuși globul solar. Astfel – zice –, și voi, chiar dacă nu aveți puterea să vedeți lumina, evenind la darul chipului sădit în voi de la început, aveți în voi pe Cel căutat. Căci dumnezeirea este curăție, nepătimire, înstrăinare de orice rău și, dacă tu ai acestea în tine, atunci ai și pe Dumnezeu. Când gândul tău nu va fi amestecat cu niciun rău, ci va fi liber de patimă și despărțit de orice poftă, vei fi fericit pentru vedea ta pătrunzătoare pentru că L-ai văzut pe Cel nevăzut de cei necurați și, după ce ai înaepărtat întunericul material de ochii sufletului, privești în cerul senin al inimii, cu limpezime, priveliștea cea minunată. Dar ce este aceasta? Curăția, simplitatea, toate strălucirile luminoase ale firii omenești prin care este văzut Dumnezeu.

Prin patimă începe intrarea noastră în viața aceasta, întru patimă ne înaontează creșterea și cu pătimire sfârșește viașa noastră. Răul s-a amestecat cu firea, prin cei ce au primit la început patima, însușindu-și boala prin neascultare. Deci păcatul subzistă în oarecare fel cu aceea ce vin la existență, întinzându-se și crescând o dată  cu hotarul vieții.

Dar virtutea este greu de însușit pentur noi și abia se poate căpăta prin mii de sudori  și încordări, prin osteneală și chin, așa precum ne învață și Sfânta Scriptură, de la care auzim ”că largă este poarta și lată este calea ce duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă calea care duce la viață și puțini sunt care o află” (Mt. 7, 13-14).

Despre felul în care putem să ne curățim, aflăm din aproape toată învățătura evanghelică. Dacă străbatem poruncile pe rând, vom afla lămurit mijlocul de curățirea a inimii. Cuvântul a despărțit în două răutatea: în ceea ce se susține prin fapte și în ceea ce se susține prin gânduri. Mai întâi a fost pedepsită prin Legea Veche nedreptatea vădită prin fapte, iar acum, El așază Legea pentru al doilea fel de păcat: nu mai pedepsește fapta rea, ci cere ca să nu se mai ivească nici începutul. Căci, a îndepărta păcatul din însăși voia de a-l fae înseamnă a face viața cu mult mai străină de faptele rele. Și, având păcatul multe părți și multe feluri, fiecărui fel din cele neîngăduite i-a rânduit, prin Porunci, vindecarea potrivită.  Și fiindcă boala mâniei se ivește  în viață cel mai repede, începe tămăduirea de la ceea ce ne stăpânește mai mult, legiuind în primul rând nemânierea. De la Legea Veche ai învățat – zice – ”Să nu ucizi!”; acum învață să depărtezi de la suflet însăși mânia împotriva celor de aceeași fire (Mt. 5, 22). Dar nu a orpit orice mânie, căci această pornire a sufletului se poate folosi și spre bine. Porunca a stins mânia deșartă împotriva fratelui: ”tot cel ce se va mânia pe fratele său în zadar”. Adaos ”în zadar” arată, de multe ori, folosirea mâniei nu este fără rost și anume atunci când patima se aprinde pentru pedepsirea păcatului. acest fel de mânie la recunoscut mai întâi cuvântul Scripturii pe seama lui Finees, care a îmblânzit, prin înjunghierea călcătorilor de lege, pornirea lui Dumnezeu împotriva poporului (Num. 25). Și iarăși se folosește de ea ca mijloc de vindecare față de păcatele trupești, smulgând din inimă – prin poruncă – pofta nebunească a preacurviei.

El nu îngăduie să ne stăpânească mâniile nedrepte, oprindu-ne chiar și de la apărare; alungă patima lăcomiei prin porunca de a ne dezbrăca de bunăvoie și de cămașa rămasă în folosul celui ce voiește să ne ia haina. Tămăduiește frica, poruncindu-ne să disprețuim moartea. astfel prin fiecare din porunci  vei afla cuvântul plugăresc, smulgând rădăcinile rele ale păcatelor din adâncul inimii noastre și curățindu-ne de rodul spinilor.

Cel ce a auzit de gheena nu se va mai despărți cu durere și osteneală de plăcerile păcatelor, ci-i va fi de ajuns frica sălășluită în gânduri, ca să alunge patimile. Este, însă, mai bine ca omul sp dea la iveală ceea ce este tăinuit, ca să cugete la aceasta și, de aici se va naște în el o dorire mai puternicp. Dacă fericiți sunt cei curați cu inima, nefericiți sunt, fără îndoială, cei cu mintea întinată, pentru că privesc spre fața vrăjmașului. Și, dacă prin virtute, însăși pecete dumnezeiască se întipărește în viața noastră, e vădit că viața în păcat se face chipul feței vrpjmașului.

 

Omilia a șaptea

”Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9)

Făcătorul de pace este cel care dă pace altuia, însă n-ar  putea-o el împărtăși cineva altuia dacă n-ar avea-o el însuși.

Să înțelegem mai întâi ce este pacea. Ce altceva este decât împreuna-pătimire iubitoare îndreptată spre cel de aceași fire? Dar ce este, atunci, ceea ce numim potrivnic păcii? Ura, mânia, iuțimea, pizma, pomenirea răului, fățărnicia, nenoricirea războiului.

Cât de mare este prețul acestui bun, tu însuți poți înțelege, privind la viața celor ce se învrăjbesc și se dușmănesc unii pe alții. Cât de supărătoare sunt întâlnirile lor! Se simt stânjeniți unii de alții: gurile le sunt fără sunet, privirile întoarse, urechea închisă față de cuvântul celui pe care-l urăsc. Oricine e prieten unuia nu e prieten celuilalt și, dimpotrivă, oricine e dușman unuia e plăcut celuilalt.

Să nu creadă nimeni că mînia ar fi cel mai greu dintre rele! Mi se pare că patima pizmei și fățărniciei e cu mult mai grea decât cea amintită și cu adevărat așa este, pentru temeiul că e mult mai de temut ceea ce este ascuns decât ceea ce este pe față. Precum și între câini avem dintre aceia care nu-și trădează mânia prin lătrat și nu atacă în față, ci întăresc neprevederea și negrija noastră într-o înfățișare blândă și liniștită, așa este și patima pizmei și a fățărniciei. Aceia poartă înlăuntrul lor ura ca pe un foc ascuns, iar la vedere se ascund sub acoperământul lingușirii. Dar prcum se întâmplă când focul este ascuns sub paie – la început topește prin ardere cele apropiate, fără să iasă la arătare, dar prin ele străbate doar un fum rău mirositor, împins dinăuntru cu sila; dacă însă vine un curent, se ridică ca o flacără vie și luminoasă -, așa și pizma roade inima înăuntru, ca un foc o grămadă îndesată de paie, și-și ascunde boala din rușine, dar nu se poate ascunde deplin, căci amărăciunea invidiei se vede ca un fum pișcător în trăsăturile feței. Iar dacă i se întâmplă celui pizmuit vreo nenorocire, atunci pizmașul își trădează boala, făcându-și din întristarea aceluia prilej de bucurie și plăcere.

Care este pricina bolii? Faptul că un frate sau o rudă sau un vecin are vreo bucurie. O, nedreptate neauzită, - a socoti vinovat pe cineva pentru că nu e nefericit, a simți durere prin fericirea, a-l osândi pe nedrept nu pentru răul pe care l-am suferit de la el, ci pentru cele prin care acela, nesăvârșind vreo nedreptate, trăiește cu mulțumire! Ia spune, pentru ce te usuci privind cu ochii amărâți la fericirea vecinului? Ce vină îi găsești? Pentru că e sănătos la trup? Pentru că e destoinic în cuvinte frumoase? Pentru că e de neam nobil? Pentru că, rpimind un post de conducere, se arată strălucit în dregătoria sa? Pentru că și-a mărit avuția? Pentru că are greutatea cuvântului lui  din pricina înțelepciunii sale? Pentru că e cinstit de mulți pentru facerile sale de bine? Pentru că se bucură de copii? Pentru că se veselește cu soția lui? pentru că se îngrijește cu spor de veniturile casei? Pentru ce inima ta e străpunsă de acestea ca de o săgeată? Tu îți strângi palmele și îți frângi degetele, ești tulburat de gânduri înfricoșătoare, scoți suspinuri adânci și dureroase, n-ai nicio plăcere de bunurile tale, masa îți e amară, vatra îți e tristă, îți apleci de bunovoie urechea spre calomnierea celor fericiți, iar dacă se spune ceva bun despre ei, azul tău e astupat. Și, dacă sufletul tău se află în starea aceasta, de ce acoperi patima cu fățărnicie? De ce te împodobești cu pasca prieteniei și a unei bunăvoințe prefăcute? De ce îl saluți cu vorbe prietenești, spunânu-i să se bucure și să fie sănătos, câtă vreme în străfundul inimii îi dorești cele potrivnice? Așa a făcut Cain, care înfuriat de bunul nume a lui Abel de a fi aflat har înintea lui Dumnezeu, a pus la cale din pizmă uciderea lui, iar prefăcătoria s-a făcut călău.

”Fericiți făcători ide pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Această lucrare ți-o legiuiește și ție: să dezrădăcinezi ura, să desființezi războiul, să nimicești pizma, să îndepărtezi lupta, să stingi pofta de răzbunare, să topești ținerea de minte a răului care mocnind înlăuntrul imimii tale; și să sădești în inima ta, în locu lacestora, tot ceea ce le este contrar. Căci, precum o dată cu trecerea întunericului intră lumina, așa și în locul fiecăreia dintre acestea intră roada Duhului 0 iubirea, pacea, bunătatea, îndelunga-răbdare și întrebul șir de bunătăți numit de Apostol (Gal. 5, 22-23).

 

 

Omilia a opta

”Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor.” (Mt. 5, 10)

De undesunt goniți li de către cine sunt prigoniți? Înțelesul nemijlocit ne arată stadionul martorilor (martirilor) și alergarea din credință. Căci gonirea trimite la zelul încordat al alergătorului de curse, ba, mai mult, se arată și biruința în alergare. Cel ce aleargă nu poate birui decât dacă lasă în urma sa pe cel care aleargă împreună cu el. Fiindcă, prin urmare, cel ce aleargă spre cununa chemării de sus și cel gonit pentru cunună de către vrăjmași au în spate la fel: unul – pe cel ce se întoarce cu el, celălalt – pe cel ce-l urmărește, iar aceștia sunt cei ce împlinesc cursa mărturiei în lupta fricii de Dumnezeu. Ei sunt goniți, dar nu ajunși; sfârșitul fericirii rânduite lor prin nădejde și înfățișat în aceste cuvinte din urmă este o cunună a întregii fericiri. Căci adevărata fericire ste a fi gonit pentru Domnul. De ce? Pentru că prigonirea in partea răului se face pricină a stăruirii și înstrăinării de bine. Înstrăinarea de rău (prin această gonire) devine prilej al alipirii de bine. Iar bine și mai presus de orice bine este Domnul, spre Care aleargă (în sus) cel gonit.

Fericit cu adevărat este, deci, cel ce se folosește de vrăjmaș ca de un ajutor în înaintarea spre bine. Întrucât viața omenească stă în punctul de deosebire sintre bine și rău, cel care cade din nădejdea cea bună și desăvârșită ajunge în prăpastie, câtă vreme cel ce s-a depărtat de rău și s-a înstrăinat de stricăciune se întărește în dreptate și nestricăciune. Deci gonirea (prigonirea) martorilor (martirilor) de către tirani este dureroasă simțurilor după chipul ei văzut, însă sfârșitul celor ce li se întâmplă aceasta întrece orice fericire.

Dar ar fi mai bine să scoatem din pilde înțelesul cuvintelor. Cine nu știe cu cât este mai apăsător să fii supus uneltirilor decât să fii iubit! Dar faptul dintâi, care se arată chinurilor, se face multora pricină a fericirii chiar în viața aceasta, precum arată și Scriptura despre Iosif, care, supus uneltirilor fraților și alungat din împreună-viețuirea ce ei, a ajuns împărat  peste uneltitorii săi prin însăși vânzarea aceasta a lor. Și, desigur, n-ar fi ajuns la această dregătorie dacă pizma lor nu i-ar fi deschis drumul spre ea. Dacă, însă, cineva i-ar fi prezis că va fi fericit prin suferirea uneltirilor, numeni nu i-ar fi dat crezare, privind la înstrăinarea clipei aceleia, căci nu i s-ar fi părut cu putință ca dintr-un început așa de rău să iasă un sfârșit așa de bun. Tot la fel și prigonirea credincioșilor de către tirani, legată de multe dureri pentru simțuri, nu dă celor mai trupești nicio speranță pentru Împărăția cerurilor, făgăduită lor prin dureri.

Dar Domnul, care cunoaște slăbiciunea firii, vstește de mai înainte care este sfârșitul luptei, ca, prin nădejdea Împărăției, să învingă cu ușurință simțirea trecătoare a durerilor. De aceea Ștefan, atunci când e împroșcat din toate părțile cu pietre, primește cu bucurie ploaia de pietre în trup, ca pe o rouă plăcută, și răsplătește cu binecuvântpri pe vrăjmașii săi, rugându-se să nu îi socotească păcatul, fiindcă auzise promisiunea și era încredințat că speranța sa era în armonie cu ceea ce se întâmpla. Căci, de vreme ce auzise că cei care suferă prigoană pentru Domnul vor ajunge în Împărăția cerurilor, vedea ceea ce aștepta, întrucât era prigonit. Alergând spre mărturisire, i se arată ceea ce nădăjduia, i se deschid cerul și slava dumnezeiască privindu-l din înălțime mai presus de lume, adică Însuși Cel mărturisit de către cel ce rabdă în luptă. Iar arătarea Conducătorului luptei vădește prin ghicitură ajutorul dat de El celui ce se luptă, ca să înțelegem prin aceasta că Același Care rânduiește luptele îi și susține pe luptătorii Săi împotriva vrăjmașului.

Nu e ușor, ba, poate e chiar cu neputință să prețuiască cineva mai mult binele în care nu se văd dulcețile arătate în viața aceasta, încât să voiască să se despartă fără greutate de casă, de soție, de copii, de frați, de părinți, de prieteni, de toate cel dulci ale vieții, dacă nu-l ajută Însuși Domnul pe cel ce a intrat d bunăvoi în lupta pentru bine. ”Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe acești i-a și chemat; și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit” (Rom. 8, 30).

Fiindcă sufletul e amestecat prin simțurile trupești cu cele dulci ale vieții și se desfată prin ochi de culoarea frumoasă a materiei și se pornește prin auz spre cele plăcute auzului și, prin miros și gust și pipăit, se bucură de fiecare din cele înrudite cu ele, prin simțuri fiind țintuit de cele dulci ale vieții ca într-un cui și nu se poate despărți de cele de care este legat , fiindcă este închis în ele ca într-o coajă, asemeni unei broaște-țestoase sau unui melc, și este foarte greoi în astfel de mișcări, târându-se sub toată povara vieții. De aceea, un asemenea suflet e ușor de prins de cei ce-l gonesc amenințăndu-l cu jefuirea de bunuri sau cu păgubirea a ceva din cele năzuite în viața aceasta. El se lasă prins cu ușurință și se supune și devine prieten celui ce-l gonește. Dar când cuvântul cel viu, cel lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, cum zice Apostolul (cf. Evr. 4, 12), ajunge înlăuntrul celui ce primește cu adevărat credința și taie plăcerile lumești ca pe niște umflături rele sau ca pe o povară legată de suflet, atunci, scuturându-și umerii ca un alergător, intră ușor și sprinten în stadionul luptelor, urmântu-L pe Conducătorul luptei ca pe o călăuză în alergarea sa.

Pământul și cerul sunt cel două stihii în care este împărțită zidirea, ca loc de viețuire a creaturilor raționale. Lăcașul celor ce au primit viața în trup este pământul, iar celro fără de trupuri, cerul. Cum viața noastră trebuie numaidecât să se petreacă undeva, dacă nu suntem goniți de pe pământ, rămânem, fără îndoială pe pământ, iar dacă îl părăsim, ne vom strămuta la cer.

Vezi unde te conuce Fericirea, pricinuindu-ți un bine așa de mare printr-o părelnică întristare? Aceasta cunoscând-o și Apostolul, zice: ”Orice mustrare, la început, nupare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați cu ea roada pașnică a dreptății” (Evr. 12, 11).

Floarea fructelor așteptate este acum întristarea. Să primim, deci, de dragul fructului, și floarea. Să fim goniți, ca să alergm, iar alergând, să nu alergăm în zadar, ci să ne fie alergarea spre cununa chemării noastre de sus. ”Să alergăm așa, ca s-o luăm” (cf. I Cor. 9, 24). Ce câștigăm? Care este răsplătirea? Care este cununa? Nimeni altcineva decât Domnul Însuși. El este Conducătorul luptei și cununa celor ce buruiesc. El este Cel ce împarte sorțul și El poruncește să ți se dea partea cea bună. El este Cel ce îmbogățește și El este bogăția, Cel ce-ți arată comoara și Cel ce ți se face comoară, Cel ce-ți trezește dorirea mărgăritarului celui bun și Cel ce ți Se dă ție, celu ice negustprești bine, ca mărgăritarul cumpărat.

Pentru a-L câștiga, să schimbăm, ca latârg, cele ce avem pentru cele ce nu avem. Să nu ne întristăm, deci, că suntem prigoniți, ci ma idgrabă să ne veselim că prin alungarea celor de preț ale pământului alergăm spre binel ceresc, după cuvintele Aceluia Care a făgăduit fericirea celor prigoniți pentru El. Căci a lor este Împărăția cerurilor din harul Domnului nostru Iisus Hristos, că a lui este slava și împărăția în vecii vecilor. Amin.

Cele șapte duhuri

 

Temerea de Dumnezeu în înfrânare se arată.

Prin împlinirea poruncilor, tăria ți-e dată.

Duhul sfatului e dreapta judecată.

În deprinderea virtuților știința e inserată.

Cunoștința pe raționalizarea poruncilor e întemeiată.

            Când sufletul omului de poruncile Domnului se desfată,

            rațiunea de duhul înțelegerii e luminată.

Iar pe contemplarea adevărului din lucrarea toată

însuși înțelepciunea Domnului e întemeiată.

Omilii la Fericiri (I-IV) de Sfântul Grigorie de Nyssa

 

Omilia întâi

”Iar văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte și, așezându-Se, ucenicii Lui au venit la el. Și deschizându-Și gura, îi învăța zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” (Mt. 5, 1-3)

Deci, ce înseamnă a fi sărac cu duhul, ca să putem dobândi Împărăția cerurilor? Din Sfânta Scriptură cunoaștem douî feluri de bogății: una vrednică de dorit, alta vrednică de osândit. E vrednică de dorit bogăția virtuților, e osândită cea materială și pământească, pentru că prima este o avuție a sufletului, iar a doua e făcută pentru amăgirea simțurilor. De aceea Domnul nu îngăduie agonisirea ei, ca una ce primejduită de viermi și de furi, ci ne poruncește să râvnim spre îmbogățirea celor înalte, pe care nu le poate atinge puterea nimicitoare. Prin vierme și fur a arătat Domnul pe jefuitorul comorilor sufletului.

Opusul sărăciei este bogăția. După cum Sfânta Scriptură desemnează două feluri de bogății, tot așa există și două sărăcii: una vrednică de lepădat și una care ne fericește. Cel ce e sărăcit de neînfrânare, cel sărac în averea cinstită a dreptății sau în înțelepciune ori în cumințenie, cel ce se află sărac și lipsit de orice alt preț este nefericit din pricina însetoșării sale și nenorocit din pricina lipsirii de cele prețioase.

Dar cel ce de bunăvoie se sărăcește pe sine de cugetările rele și nu agonisește în visteriile lui nimic din giuvaerurile diavolești, ci arde cu duhul și prin aceasta își adună sărăcirea în păcate, este cel pe care Cuvântul îl fericește pentru sărăcia lui, al cărei rod este Împărăția cerurilor.

Într-o oarecare măsură, ținta vieții întru virtute este asemănarea cu Dumnezeu. Dar nepătimirea și neîntinarea scapă cu desăvârșire posibilității de imitare a oamenilor, căci este cu neputință vieții pătimitoare să se asemene firii nepătimitoare. Dacă, însă, numai Dumnezeu este fericit, cum Îl numește Apostolul (cf. I Tim. 6, 15), iar împărtășirea oamenilor de fericire are loc doar prin asemănarea cu Dumnezeu, dacă asemănarea este cu neputință, atunci fericirea nu poate fi atinsă de viața oemenească. Dar unele din cele ale lui Dumnezeu se fac cu putință de imitat de către cei care o voiesc.

Care sunt cele ce se fac cu putință de imitat? Cuvântul a numit prin ”sărăcia cu duhul” smerita cugetare de bunăvoie. Iar ca pildă pentru aceasta, Apostolul ne arată sărăcia lui Dumnezeu, Care, ”fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogățim cu sărăcia Lui” (II Cor. 8, 9). Toate celelalte câte se văd în jurul firii dumnezeiești depășesc măsura firii omenești, dar smerenia Lui este înrudită nouă, celor ce umblăm pe jos și avem alcătuire de pământ și curgem spre pământ. Dar să nu creadă cineva că virtutea smeritei cugetări se dobândește cu ușurință și fără osteneală. Dimpotrivă, dintre toate virtuțile, aceasta este cea mai anevoioasă.

Cum patima înălțării de sine s-a sădit aproape în fiecare dintre cei părtași naturi omenești, tcmai de aici Domnul începe Fericirile, ca să smulgă din deprinderile noastre mândria ca pe cele vrednice de uitare și de îngropare în tăcere. Nu roșești tu, bulgăre de pământ, tu, care peste puțină vreme vei fi praf, bășică de aer, care ai în tine răsuflare de o clipă, umflându-te de mândrie și lărgindu-ți mintea cu un gând deșert? Nu vezi cele două margini ale vieții oemnești, cum începe și cum se sfârșește aceasta? Te mândrești cu tinerețea și privești la floarea vârstei și te încânți de primăvara chipului, de forța mâinilor în lucrare, de picioare srintene la sărituri, de fluturarea buclelor în vânt, de barba care îți împodobește obrajii rotunzi, de haina ta care strălucrește în culoarea purpurei și de veșmintele tale de mătase pe care sunt în-chipuite cu meșteșug războaie  sau animale sau cine știe ce istorii de altădată? Sau, poate, te uiți la sandalele tale care scânteiază de lustruite ce sunt, iar privirea-ți se bucură de suplețea liniilor lor? Te uiți la acestea și nu te uiți la tine?

N-ai înțeles din mormintele de obște tainele firii noastre? N-ai văzut cum stau oasele îngrămădite unele asupra altora, cum căpățânile despuiate de carne ne fixează așa de înspăimântător și tulburător de orbitele lor goale? Ai văzut tu cum rânjește gura și cum stau împrăștiate celelalte mădulare ale trupului? Dacă ai văzut toate acestea, pe tine însuți te-ai văzut. Unde sunt semnele flori ide acum? Unde este culoarea obrajilor? Unde floarea buzelor? Unde frumusețea ochilor care strălucea de sub sprâncene? Unde, nasul graâios, așezat între obrajii frumoși?, unde, pletele ce cădeau în valuri pe spate și buclele fluturătoare diprejurul tâmplelor? Unde sunt mâinile care aruncau săgeata? Unde, picioarele care împinteneau calul? Purpura? Vizonul? Mantaua? Cingătoarea? Sandalele? Unde, calul? Unde, alegarea sa? Unde curajul tău, unde, în fine, toate prin care se înalță mândria ta?

Unde este acea fantomă subțire și nestătătoare care scapă oricărei atingeri?, ca visul tinereâii care se arată o clipă și trece îndată?

Acestea le spun celor nebuni în tinerețea lor, lipsiți de înțelepciune din pricina vârstei necapte. Dar ce să mai spun de cei statorniciți în maturitatea vârstei, dar nestatornici în purtările lor, care cresc încă în boala mândriei și care dau acestei boli numele de înțelepciune de viață?

Posturile de conducere și stăpânire peste alții se fac cel mai adesea prilejuri de mândrie, căci fie posturile înalte devin pricină de mândrie, fie mândria împinge spre aceste locuri înalte, fie discuțiile despre însemnătatea conducerii, chiar pentru cei ce nu o au, înviorează adesea această boală? Cine ar putea convinge pe cei stăpâniți de această mândrie că nu se deosebesc întru nimic de cei ce se fălesc pe scena teatrului cu marea lor pompă? De fapt, artiștii, chiar dacă și-au pus pe chip o mască strălucitoare și s-au îmbrăcat într-o haină aurită și sunt purtaț cu fală în care triumfale, nu se îmbolnăvesc pentru aceasta de boala mândriei și păstrează și pe scenă cugetul pe care l-au avut înainte de a intra în rol și nu se întristează când coboară din car și-și dau masca jos. Aceia, însă care se îngâmfează pe scena vieții, în pozițiile lor înalte, nu se gândesc la ce erau cu puțin timp în urmă, nici la ceea ce li se va întâmpla în scurtă vreme. Asemenea unei bășici umflate de vânt se umflă ei de vorbele mari ale lingușitorului și, așezându-și pe chip măști străine, își schimbă înfățișarea naturală a feței într-una întunecată și teribilă și-și potrivesc o voce aspră, sălbăticită, spre înspăimântarea celor ce o aud. Ei nu se mai socotesc în granițele omenești, ci se vâd ca unii care au puterea și stăpânirea dumnezeiască. Și se închipuie stăpâni peste viață și peste moarte, fiindcă unora din cei pe care îi judecă le dau sentință spre viață, altpra spre moarte și nu înțeleg cine este cu adevărat stăpânul vieții omenești, cine hotărăște începutul și sfârșitul existenței: le-ar fi deajuns să vadă cum sunt răpiți de pe tronuri și duși la morminte mulți dintre cei ce stăpânesc pe scena lumii. Acolo, tânguirea ia locul glasurilor de lingușitori.

Deci cum poate fi stăpân pe vieți străine cel ce nu e stăpân nici pe viața sa?

Dar să nu respingi, frate, nici celălalt înțeles al sărăciei, care se face pricină a bogăției din cer. ”Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Mt. 19, 21). Și mi se pare că această sărăcie coincide cu sărăcia socotită fericită. ”Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție”, zice ucenicul către Stăpânul. ”Cu noi oare cum va fi?” (Mt. 19, 27). Și care e răspunsul? ”Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”. Vrei să știi cine este cel sărac cu duhul? Cel care schimbă bogăția trupească pentru bogăția sufletului, cel ce s-a scuturat ca de o povară de bogăția pământească și a sărăcit pentru duh, a devenit ușor și aerian și e răpit la cele de sus, cum zice Apostolul: ”vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tes. 4, 17).

Aurul este un lucru greu și, la fel, orice materie din cele căutate pentru îmbăgățire. Virtutea este un lucru ușor, ce tinde în sus. Iar cee ce este greu și ceea ce este ușor își sunt potrivinice. Deci, e cu neputință să se facă cineva ușor dacă s-a lipit de greutatea materiei. Să ne sărăcim de cele ce ne trag în jos, ca să ne înălțăm la cele de sus. Și în ce chip putem face aceasta, ne spune Psalmistul: ”Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului. Puterea lui se va înălța întru slavă” (Ps. 111, 8-9). Cel ce se unește cu săracul se așază pe sine în partea Celui ce s-a făcut sărac pentru noi. Domnul a fost sărac. Nu te teme, deci, de sărăcie. Cel ce S-a făcut sărac pentru noi, împărățește, însă, peste toată zidirea. De aceea, dacă te sărăcești pe tine și vei fi sărac împreună cu Cel ce S-a făcut sărac, vei și împărăți împreună cu Cel ce împărățește. Căci ”fericiți ce isăraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor”, de care să ne învrednicim și noi în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin. 

 

Omilia a doua

”Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Mt. 5, 5)

Asta a prevăzut-o și marele David – despre care Sfânta Scriptură mărturisește că era mai bând și mai răbdător decât toți care au trăit această viață și că a dobândit prin credință ceea ce nădăjduia – prin descoperirea Duhului Sfânt, zicând: ”Cred că voi vedea bunătățile Domnului în pământul celor vii” (Ps. 26, 19). Căci nu socotesc că proorocul a numit pământ al celor vii pământul acesta din care naște tot ceea ce este muritor  și care desface în țărâna sa tot ce crește din ea; ci a cunoscut pământul celor vii în care nu a intrat moartea, pe care păcătoșii nu și-au făcut niciodată cale și cre n-a primit în el urmă de răutate, pe care nu l-a bărzdat cu plugul vicleniei cel ce seamănă neghină, pământul care nu rodește spini și mărăcini, ci cel în care se află apa odihnei și locul de verdeață și îzvorul împătrit împărțit și via lucrată de Dumnezeul tuturor și toate celelalte câte le auzim în pilde din învățătura insuflată de Dumnezeu.

Voinața fiecăruia are în față o mișcare îndoită, care pornește liber încotro voiește, fie spre neprihănire, fie spre desfrânare. Iar ceea ce s-a spus despre chipul virtuții și ala păcatului este degat de fiecare om în care se pot întrupa aceste chipuri. Voința firii omenești se împarte în porniri opuse două câte două: mânia, care se împotrivește bunăvoinței, trufia, care se împotrivește smereniei, dușmănia, care se împotrivește prieteniei iubitoare și pașnice. Aceasta pentru că viața omenească se petrece în trup de materie, iar trebuințele trupești pot trezi patimile. Fiecare patimă este iute și greu de stăpânit în pornirea spre împlinirea voii ei tocmai pentru că trupul materialnic este greoi și inert. De aceea fericește Dumnezeu pe care care viețuiesc în afara patimilor, căci este cu neputință de a împlini în existența materialnică o viață cu totul nematerialnică și lipsită de patimi, ci pe aceia care se ridică până la hotarul cu putință de atins prin virtute în această viață trupească, hotar pe care îl numește blândețe. Și spune că această blândețe este de ajuns pentru a te face fericit.

 El nu cere firii omenești desăvârșita despătimire, fiindcă numi un legiuitor nedrept ar putea porunci cele ce sunt cu neputință firii. Asta ca și cum s-ar cere unui animal de apă să-și ducă viața în aer sau, invers, unul care trăiește în văzduh să fie mutat în apă. Se cuvine, dar, ca legea să fie potrivită puterii proprii și naturale a celor pentru care este dată. De aceea Fericirea cere cumpătare și blândețe, nu lipsa desăvârșită de patimi. Cea din urmă este în afara firii, cea dintâi este o biruință a firii prin virtute. Dacă  Fericirea ar cere desăvârșita nemișcare a oricărei pofte, atunci binecuvântarea făgăduită ar fi fost fără rost și nu s-ar împărtăși vieții, fiindcă nimeni din cei plăsmuiți în trup și sânge n-ar dobândi-o. Dar El nu osândește pe acela care este prins întâmplător în dorul vreunei pofte, ci pe acela care se osândește cu premeditare să și-o împlinească, pentru că ivirea vreunei astfel de mișcări e pricinuită adeseori, chiar fără voie, de slăbiciunea amestecată adeseori în fire. Dar a nu te lăsa târât de pornirea patimii ca de un torent ce se rostogolește la vale, ci a te împotrivi bărbătește acestei mișcări și a respinge patima prin gânduri, aceasta este fapta virtuții.

Cuvântul așază blândețea după smerita cugetare, findcă e una legată de cealaltă, iar trăirea smeritei cugetări e ca o maică a deprinderii blândeții. Dacă alungi din purtarea ta îngâmfarea, atunci patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Pricina acestei boli este ocărârea și batjocorirea, dar sentimentul dezonoarei nu-l atinge pe cel ce s-a deprins pe sine cu smerita cugetare. Acela și-a curățit dândul de deșetăciunea omenească și a învățat care este începutul firii celei de nimic pe care o partă în sine și spre ce sfârșit se îndrepată viața nastră cea scurtă și repede trecătoare; cel ce vede întinăciunea legat ăde trup și sărmana neputință a firii, căreia nu-i este în putere să se susțină prin ea însăși dacă nu și-ar întregi lipsa  prin ceea ce folosește de la omulțime de animale; cel ce privește pe lângă acestea, la supărările, la jalea, la nenorocirile  și feluritele chipuri ale bolilor la care este supusă firea omenească și de care nu e nimeni liber și neîmpovărat; cel ce privește toate acestea cu ochiul curat al sufletului, așadar, nu se supără ușor de lipsa onorurilor. Dimpotrivă, va socoti cinstirea ce-i vine de la aproapele pentru vreun lucru oarecare, de vreme ce în firea noastră nu se află nimic vrednic de cinstire în afarp de suflet, iar cinstirea sufletului nu-i vine de la cele pe care le caută în lume. A te îngâmfa cu bpgpția, a te lăuda cu neamul, a căuta să dobândești renume sau a te socoti mai presus de aproapele tău – lucruri în care oamenii văd cinstea lor -, toate astea dezbracă sufletul de cinste și-i pregătesc osânda. De aceea, nici un om înțelept nu va căuta să-și păteze curăția sufletului cu ceva de felul acesta. Iar a fi așa nu înseamnă nimic altceva decât a stărui în deprinderea unei adânci smeriri a inimii, după a cărei dobândire mânia nu va mai avea nici o intrare ăn suflet. Iar unde nu este mânie, a biruit viața pașnică și liniștită, care nu e altceva decât blândețea, a cărei cunună este fericirea și moștenirea pământului ceresc întru Hristos Iisus, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

 Omilia a treia

”Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” (Mt. 5, 4)

Cel mai la îndemână ne este plânsul care se naște pentru greșeli și păcate, potrivit învățăturii despre întristare a Sfântului Pavel, care zice că nu există doar un singur fel de întristare, ci unul proconuit de lume, iar altul de Dumnezeu. Întristarea lumii aduce moarte, iar cealaltă lucrează mântuire prin pocăință celor ce plâng (cf. II Cor. 7, 10). Căci, de fapt, o asemenea simțire a sufletului stă în firescul fericirii, atunci când sufletul își cunoaște răutatea și își deplânge viața de păcat.

Să căutăm în viața omenească, pentru a vedea ce este plânsul și din ce motive se naște. Tuturor le este cunoscut că plânsul este o simțire tristă a sufletului, pricinuită de plipsa celor dorite, și care nu se naște în cei ce viețuiesc în veselie. De pildă, cineva e fericit în viață când toate lucrurile îi merg ca pe sfoară spre plăcerea lui, când se veselește cu soția, se bucură de copii, când e apărat prin unirea cu frații săi, e lăudat de oameni, e cinstit de stăpânitori, temut de dușmani, nedisprețuit de supuși, fălindu-se cu bogăția, înotând în plăceri, fără griji, puternic cu trupul și având toate câte se socotesc de cinste în lumea aceasta.

Dacă se întâmplă, însă, o schimbare a acestei fericiri sau dacă întâmplarea nenorocită aduce despărțire de prietenii cei dragi sau pierderea averii sau știrbirea sănătății trupești, atunci, lipsindu-se de toate cele  ce-l veseleau, se naște în el o stare potrivnică pe care o numim plâns. Deci este adevărat cuvântul de mai înainte, că plânsul e o simțire dureroasă a lipsirii de cele ce ne veselesc.

Urmează acum să cercetăm care este acea lumină care ne luminează peștera firii omenești în această viață. Sau, oare nu năăzuiește dorirea noastră spre ceea ce nu poate nici atinge, nici înțelege?

Cu cât socotim că binele este prin fire mai înalt decât cunoștința noastră, cu atât mai mult ne abandonăm întristării, fiindcă binele de care suntem despărțiți este de așa fel și așa de mare, încât nu putem cuprinde nici măcar cunoștința lui.

Dar odinioară, noi, oamenii, am fost părtași acestui Bine care întrece orice putere de cuprindere. Și acel Bine era în firea noastră atât de mare și mai presus de orice înțelegere, că oemnirea ceea, creată după chipul prototipului în asemănarea cea mai deplină cu El, părea să fie alta.

Căci toate cele ce la cugetăm acum despre Acela, prin presupuner, erau legate de om, prin nestricăciunea și fericirea lui: avea stăpânirea de sine și nesupunerea sub vreo stăpânire, neîntristarea și nu suferea de oboselile vieții și petrecea în cele dumnezeiești; avea înțelegerea liberă și curată de orice acoperământ și privirea ațintită spre bine.

Toate le înțlegem din Scriptură, în cele spuse despre Facerea  lumii, anume că omul a fost plăsmuit după chipul lui Dumnezeu și trăia în rai și se desfăta de pomii sădiți acolo. Iar fructul acestor pomi era viața și cunoștința și cele asemenea acestora. Iar dacă toatea acestea erau în noi, cum nu va suspina ca un nenorocit cel ce-și va compara ticăloșia de acum cu fericirea de atunci? Cel aflat la înălțime a fost în-josit; cel plăsmuit după chipul Celui ceresc a lua chipul pământului; cel rânduit să împărățească s-a robit; cel zidit spre nemurire a fost desfăcut de moarte; cel ce petrecea îndesfătarea raiului a fost strămutat în acest loc a lbolilor și al durerilor; cel dăruit cu nepătimirea și-a însușit viața pătimașă și întinată; cel nestăpânit de nimic și stăpân pe sine e stăpânit acum de atâtea rele, încât nu e ușor acum să-i numărăm pe tiranii noștri. Fiindcă fiecare din patimile din noi se face un despot al celui robit și cucerește precum un tiran cetatea sufletului, torturează pe cel ce l-a supus, chiar prin supușii de odinioară ai acestuia, folosindu-se după plăcerea lui de gândurile noastre. Așa este mânia, frica, lașitatea, aroganța, patima întristării și a plăcerii, ura, vrajba, neîndurarea, cruzimea, pizma, lingușirea, nepăsarea și toate patimile potrivnice pe care le vedem luptându-se în noi – sunt un șir de tirani și stăpânitori care supun sufletul puterii lor, ca pe un prizonier de război, iar dacă ar socoti cineva și nenorocirile trupești împletite cu firea noastră și sădite în ea – adică bolile de multe feluri, pe care la început omul nu le cunoștea -, lacrimile vor spori și mai mult, văzând în locul celor bune pe cele de întristare și punând față în față relele de care suferă cu bunătățile pe care le-a pierdut.

Acesta pare a fi învățătura tainică a Aceluia Care fericește plânsul: faptul că sufletul, privind spre binele adevărat, nu se lasă înecat în amăgirea vieții de acum. Căci nu poate trăi fără lacrimi cel ce înțelege adevărul lucrurilor, nici fără întristare cel ce se rostogolește în voluptățile vieții. Îndulcirea cu cele de aici ne depărtează de la căutarea celor mai bune.

De aceea Cuvântul fericește plânsul? Nu pentru că-l socotește fericit prin el însuși, ci pentru ceea ce izvorăște prin el. Chiar în împrecherea cuvintelor se arată că plânsul este fericit, pentru că este urmat de mângâiere. Căci zicând: ”Fericiți cei ce plâng”, nu a încheiat cuvântul, ci a adăugat: ”că aceia se vor mângâia”. De aceea marele David, deși se vedea ridicat la cea mai înaltă măsură a fericrii omenești, adică la treapta împărătească, a adăugat amărăciuni din belșug vieții sale, suspinând și plângând și tânguindu-se pentru prelungirea întristării în trup. Și, mistuit de dorul pentru cele mai mari, zice: ”Vai mie, cp pribegia mea s-a prelungit” (Ps. 119, 5). Iar în alt loc, privind țintă la frumusețea sălașurilor dumnezeiești, zice că se topește de dorirea lor și se socotește mai bucuros să fie așezat acolo între cei din urmă, decât să fie aici între cei din față: ”Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine decât a lui în locașurile păcătoșilor” (Ps. 83, 11).

 Dacă voiește cineva să cunoască și mai bine înțelesul acestei întristări fericite de Domnul, să se gândească la istria despre Lazăr și bogatul, în care această învățătură ni se înfățișează și mai dezvăluit. ”Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte cp ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cel rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuiești” (Lc. 16, 25).

 

Omilia a patra

”Fericiți cei ce flămnzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura”. (Mt. 5, 6)

 

Cel ce  primit să aibă comune cu noi toate cele ale noastre afară de păcat și S-a împărtășit de pătimirile noastre n-a socotit foamea ca păcat, nici n-a respins de la Sine pătimirea ei, ci a primit pornirea poftitoare a firii îndreptată către mâncare, pentru că, după ce a stăruit 40 de zile în nemâncare, a flămânzit, căci a dat firii, când a voit, timp să lucreze cele ale ei.  Dar născocitorul ispitelor, când a cunoscut că stăpânirea foamei  s-a ivit și în El, L-a sfătuit să-și împlinească pofta cu pietre. Iar aceasta înseamnă schimbarea poftei de la hrana cea după fire la cele din afara firii. Căci spune: ”Zi ca pietrele acestea să se transforme în pâini!” Dar ce nedreptate a săvârșit lucrarea pământului? De ce să fie disprețuită sămânța, iar hrana care se face din ea să fie rușinată? De ce să fie nesocotită înețelepciunea Ziditorului, ca și cum n-ar hrăni cum se cuvine prin semințe neamul omenesc? Dacă piatra e arătată mai potrivită spre hrană, fără îndoială că înțelepciunea lui Dumnezeu a greșit în rânduirea hranei trebuitoare a vieții omenești. ”Zi ca pietrele acestea să se facă  pâini!” Dacă pofta iese din trebuința pusă la granițele firii, ce altceva face decât să asculte de sfatul diavolului, care leapădă hrana cea din semințe și stârnește pofta spre cele din afara ale firii? Cei ce-și pun înainte pofta lăcomiei mănâncă din piatră – cei ce-și gătesc mese costisitoare și încărcate, cei ce-și împodobesc cina cu o pompă născocită spre uimirea altora, în afara celor trebuitoare vieții. Căci, ce are comun cu trebuința firii argintăria , care nu se poate gusta și care este atât de grea și împovărătoare la cântar?!

Ce este pătimirea  foamei? Oare nu pofta după ceea ce ne lipsește? Astfel, dacă Iisus aflămânzit, e un lucru fericit a flămânzi, când aceasta se lucrează și în noi după pilda Lui. când vom cunoaște, însă, după ce a flămânzit Domnul, vom înțelege, fără îndoială, înețelesul fericirii rânduite nouă. Care este, deci, mâncarea de a cărei poftire nu Se rușinează Iisus? După convorbirea cu samarineanca, zice către ucenici: ”Mâncarea mea este să fac voia Tatălui Meu” (cf. In. 4, 34), iar voia Tatălui este ”ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Deci, dacă dorirea Aceluia este ca noi să ne mântuim și hrana Sa este viața noastră, am aflta pentru ce are nevoie de  astfel de stare a sufletului nostru.

Ce înseamnă deci aceasta? Să flămânzim după mântuirea noastră, să însetăm după voia lui Dumnezeu, Care vrea să ne mântuim. Căci acela care dorește dreptatea lui Dumnezeu a flat ce este cu adevărat de dorit. Dorire pe care El n-a săturat-o numai într-un singur chip, pentru că n-a căutat împărtălirea de dreptate numai cu mâncare; dorirea care s-ar opri numai la această stare de suflet ar fi jumătate de dorire. El a făcut binele acesta și bun de băut, ca să arate căldura și înfocarea poftirii și prin pătimirea setei: căci atunci când ne uscăm și ne înăbușim de sete, luîm băutura cu plăcere, ca pe o tămăduire a acestei simțiri.

În ființa ei, dorința de mâncare și băutură este una, dar simțirea care caută pe fiecare din acestea este deosebită cuvântul ne arată culmea poftirii binelui, fericind pe cei ce pătimesc după dreptate prin amândouă – prin foame și prin sete -, întrucât Cel dorit e în stare să împlinească poftirea arătată prin amândouă, făcându-Se hrană tare celui ce flămânzește și băutură celui ce-și atrage cu sete harul.

”Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceea se vor sătura”. Dar oare numai cel ce dorește dreptatea este fericit, iar pe cel ce dorește neprihănirea sau înțelepciunea sau chibzuința sau altfel de virtute nu-l fericește Cuvântul? Acesta este oare înțelesul a ceea ce se spune?

Aici, când se spune că le este rânduită fericita săturare celor ce flămânzesc după dreptate, Cuvântul dă să se înțeleagă prin această virtute, încât  la fel de fericit este și cel ce flămânzește după dreapta socoteală, după vitejie, după neprihănire sau după orice altceva s-ar înțelege prin numele de virtute. Căci nu este cu putință ca un chip al virtuțiii, desfăcut de celelalte, să fie el însuși, de sine, virtutea desăvârșită. Dacă  îi lipsește cuiva ceva din cele ce sunt cugetate ca bune, atunci neapărt se află în el contrariul binelui.

Astfel, dacă s-ar cugeta toate virtuțile împreună cu dreptatea, ar fi cu neputință să fie bun ceea ce este lipsit de acelea. Nu s-ar putea vorbi de dreptate nebună sau obraznică sau desfrânată sau de una unită cu oricare dintre cele cugetate ca rele. Iar dacă înțelesul dreptății nu este amestecat cu nici un rău, el cuprinde în sine neapărat tot binele. Iar binele este tot ce e văzut ca virtute. Aici se arată toată virtutea sub numele de dreptate. Pe cei ce flămânzesc și însetoșează de această reptate îi fericește Cuvântul, făgăduindu-le săturarea celor dorite.

”Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura.” Iar ceea ce se spune mi se pare că are următorul înțeles: nimic din cele năzuite în viață spre împlinirea poftelor simțurilor nu le aduce săturar celor ce o râvnesc, ci se petrece, precum zice într-un loc Cartea Înțelepciunii lui Solomon: ”Butoi spart este silința după plăceri.” Cei ce-l umplu mereu cu sârguință se ostenesc fără sfârșit și zadarnic, vărsând mereu câte ceva în adâncul poftei, dar orice ar arunca în ea pentru plăcere, nu le va aduce vreodată săturarea pofetei. Cine dintre iubitorii de arginți a pus vreodată frâu iubirii de arginți după dobândirea a ceea ce năzuia? Cine a ajuns la stingerea poftei nebune de slavă prin dobândirea slavei năzuite?

Această învățătură înaltă ne-a împărtășit-o Domnul: singură osteneala întru virtute, sădită în noi, este ceva statornic și întemeiat. Cel ce a dobândit ceva din cele înalte – fie neprihănirea, fie cumpătarea, fie evlavia către Dumnezeu, fie altceva din învățăturie înalte și evanghelice – nu are în aceasta bucurie trecătoare și nestatornică, ce se întinde pe toată durata vieții. Pentru ce? Pentru că acestea se pot lucra mereu și nu este nicio clipă în tot răstimpul vieții în care cineva să fie sătul de lucrarea binelui. Căci neprihănirea și curăția și statornicia în orice bine și nepărtășia de rău se lucrează mereu, câtă vreme privește cineva spre virtute și gustă neîntrerupt bucuria care e unită cu lucrarea. Dar cei revărsați în pofte fără rost, chiar dacă sufletul lor privește mereu spre neînfrânare, nu se poate îndulci mereu de ele: plăcerea de a mânca este oprită de săturare și plăcerea băutorului se stinge odată cu setea și, înacelași fel, celelalte plăceri au nevoie de oarecare răstimp și de întreruperi că să se învioreze din nou plăcerea adormită de săturare. Dar avuția virtuții, îndată ce a prins rădăcini în cineva, nu cunoaște nici limitare în timp, nici nu e hotărâtă de vreo săturare, ci în cei ce viețuiesc potrivit ei, păstrează întoeauna simțirea întreagă, nouă și viguroasă a bunătăților ei. De aceea Dumnezeu Cuvântul le făgăduiește săturarea celor ce  flămânzesc după ea – o săturare ce aprinde dorința prin împlinirea ei deplină și nu o tocește.

Fericit este, așaar cel ce flămânzește de neprihănire, căci se umple de curăție, iar săturarea, cum s-a spus, nu pricinuiește oprirea dorinței; ci amânouă cresc  deopotrivă, una prin alta. Căci dorirea virtuții cuprinde în sine ceea ce dorește și binele sălășluit înăuntru aduce cu sine o bucurie neîncetată în suflet. Stă în natura acestui bine să îndulcească numai pentru un moment pe cel ce-l gustă, ci să dăruiască o veselie lucrătoare în toate părțile trupului.

Aceasta este adevărata virtute: binele neamestecat cu răul, în care se cuprinde tot înțelesul celor cugetate ca bune, este Dumnezeu Cuvântul, virtutea ”care acoperă cerurile”, cum zice Avacum (3, 3). Pentru aceea, cu dreptate au fost fericiți cei ce flămânzesc după această dreptate a lui Dumnezeu. Căci, în adevăr, se va sătura cel care, cum spune Psalmistul, ”a gustat pe Domnul” (Ps. 33, 8), adică cel ce aprimit în sine pe Dumnezeu și se umple de Cel după Care a însetat și flămânzit, după făgăduința Aceluia Care a zis: ”Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face sălaș în el (In. 14, 23), sălășluindu-se mai întâi Duhul Sfânt. Socotesc că și marel Pavel, care a gustat fructe tainice ale raiului și umplându-se de cele ce a gustat, era flămând mereu. De fapt, el mărturisește că s-a umplut de Cel dorit, zicând: ”în mine viază Hristos” (Gal. 2, 20). Și ca unul care era flămând, eăși înrepta mereu pofta în viitor: ”Nu (zic) că am dobândit îndreptarea ori că sunt desăvârșit; dar o urmpresc, că doar o voi prinde” (Filip. 3, 12).