Zen la pachet de Sorin Hadârcă

 

Zen la pachet cuprinde o serie de impresii și analize ale realității sociale, economice, politice pe măsură ce aceasta a fost trăită de autor, deci o carte ce pe alocuri își pierde din corespondență la conjunctura de acum, dar care totuși, din nefericire pentru noi, rămâne actuală.

Despre politica de la noi

Societate divizată, falsificarea realității, lipsa memoriei sociale și incapacitatea cronică de a găsi ce e drept și ce e strâmb. După 20 de ani de la revoluțiile anticomuniste produse în Europa de Est la finele anilor `80, noi încă mai ieșim în stradă și ne revendicăm aceleași drepturi.

Nicio bunăstare personală nu poate fi fără bunăstare colectivă, pentru că asta presupune că deși ai mulți bani în buzunar, circuli pe străzi acidentate și slab iluminate; faci uz de servicii medicale aproximative; ai o securitate îndoielnică; nu poți părăsi țara decât trecând vama ambasadelor etc.

Regimurile autoritare preferă guverne alcătuite din tehnocrați pentru că e mai comod: au grijă de guvernare și dacă nu au grijă suficientă pot fi demiși cu ușurință, blamați, jumuliți, aruncați fără a păta imaginea imaculată a partidului.

Transnistria, numită de S.Hadârcă, bagajul autoproclamat al R. Moldova care l-a păstrat pe Lenin, grafia chirilică, unde sunt trupe de pacificatori care să ne apare de noi pe noi, care ne țin în vamă, ne țin ostatici, iar noi îi poftim cu insistență la negocieri, iar ei insistă asupra unui divorț civilizat, pentru că chiar fiind un instrument al Federației Ruse se simt mari în micimea lor.

Despre economie

Cât de justificat este să măsori performanța în termeni de creștere economică? E bine că PIB-ul crește, lucrul ăsta se traduce în locuri de muncă, salarii etc. dar e vorba doar de bunuri material și nu zicea evanghelistul Matei că ”nu numai cu pâine va trăi omul”? Homo economicus este o simplificare crasă, vecină cu neadevărul. Creșterea economică e condiție indispensabilă, dar nu suficientă. Pentru a măsura reușita trebuie să schimbăm cu regularitate optica și să privim lucrurile în ansamblu.

Despre sistemul nostru educațional

Procurori corupți, medici cinici, profesori frustați, polițiști criminali, funcționari enervați sunt prodese ale sistemului educațional aflat în derivă. Mottoul nerostit este: ca și cum am face treabă. Sistemul norvegian de educație se adaptează la ce dorește persoana, pentru ei să abandonezi facultate în schimbul alteia, să-ți întrerupi studiile pentru o perioadă nedefinită de timp și să le reiei atunci când ești copt, nu este echivalentul unui rateu social. La noi persoana se adaptează sistemului, dacă-l abandonezi trebuie să-l reiei de la zero. Soluția: angajarea profesorilor de elită, modernizarea materialului didactic, sprijinirea prin burse a specialităților care nu sunt la modă în detrimental celor ”prestigioase”.

Despre sistemul nostru medical

În spitale și clinici este insuficiență de medicamente critice, care parcă  sunt incluse în polița de asigurare medicală, și parcă nu. Culmea e că e acestea cunt disponibile în stocurile spitalului, dar rămân inaccesibile secției deoarece a ”încălcat” limita de solicitare a medicamentelor costisitoare. Astfel pacientul este tratat cu medicamente ieftine, iar cele costisitoare sunt rezervate elitelor. Atminteri, preparatele greu de găsit își fac apariția miraculoasă la sfârșit de trimestru, în cantități uriașe și cu termen pe cale să expire. Ordinul de ”sus” este să fie puse în circulație cât mai rapid până la expirarea termenului. Tocmeala e următoarea: instituția medicală, chipurile, obține o reducere generoasă la aprovizionare; Compania Națională de Asigurare în Medicină se spală pe mâini, căci planul de achiziții merge înainte; aprovizionatorii lichidează stocurile. Pacienții dau bani pe medicamente cu rost și fără rost. Între timp, alte buzunare se fac mai pline, dar pe ”hârtie” totul arată impecabil de curat.

Soluția: Clinicile trebuie să coreleze stocurile de medicamente la volumul consumat, medicamentele achiziționate trebuie să aibă cel puțin trei luni până la expirarea termenului. Un audit al instituțiilor medicale trebuie să aibă în vizor variația stocurilor.

Despre birocrație

Papirologia, adică completarea de formulare necesare sau redundante sunt practica răspândită în majoritatea instituțiilor de la noi, deseori este doar un moft al administrației care ține să meargă echipată la ”violante” (ședințe fulger). Peste tot acest timp costă, în cazul instituțiilor medicale, costă sănătate și vieți care ar fi putut fi salvate.

Despre corupție

Toate bunurile gratuite – educație, sănătate sunt cu asterisc. Nota de subsol te trimite la buzunar. Dacă vezi o vilă frumușică nelalocul ei, pipăie-ți buzunarul. S-ar putea să găsești vreo gaură neagră în el.

Despre ignoranță

Clădirile istorice lăsate să plonjeze în jos în confomitate cu legea atracției univesale. Apoi sunt încercuite ce un gard și lăsate să se demoleze conform legii universale a infamiei.

Tot aici, sunt adunate impresii de călătorie de prin Uzbekistan, stepa kazahă, Georgia, Baku. Dar și o serie de impresii de lectură raportate la realitatea mioritică, tipologii umane, adevăruri și minciuni, vrăjeli, amintiri, cam tot ce poate cuprinde jurnalul unui intelectual înzestarat, cu spirit analitic, realist. 

Străinul de Albert Camus

Străinul de Albert Camus este un roman compus din două părți. Prima, surprinde câteva crâmpeie din viața lui Meursault, nu foarte multe, dar suficiente pentru a contura  portretul psihologic al acuzatului de omucidere din partea a doua.

Meursault, un funcționart din suburbia Alger, primește vestea morții mamei sale. Trei ani în urmă, din cauza salariului modest și faptului că aceasta avea nevoie de îngrijire specială, acesta o plasează într-un azil. Imediat merge la azil și petrece noaptea de veghe lângă sicriul mamei sale, dar refuză să fie ridicat capacul pentru a o vedea pentru ultima dată. Poatră discuții lungi cu portarul, bea cafea cu lapte, fumează, ațipește, iar când se trezește vede în sală câțiva bătrâni așezați pe scaune, crezând că au venit să-l judece. A doua zi, își petrece mama pe ultimul drum, fără să afișeze vreun semn de durere și se întoarce în Alger.

După ce a dormit cel puțin doisprezece ore, Meursault decide să meargă la mare pentru a înota și întâlnește accidental pe o fostă dactilografă din biroul său, Marie Cardona. În aceeași seară, ea devine amanta lui. Petrecându-și a doua zi la fereastra camerei sale, cu vedere la strada principală, Meursault constată că în viața sa,  în esență, nimic nu s-a schimbat.

A doua zi, întorcându-se acasă de la serviciu, Meursault se întâlnește cu vecinii de palier: bătrânul Salamano, ca întotdeauna, cu câinele său, și Raymond Sintes, un depozitar, cunoscut  proxenet. Acesta îl roagă pe protagonist să-i scrie o scrisoare prin care să facă posibilă răzbunarea pe amanta lui, o femeie arabă care l-a înșelat, acesta acceptă cu indiferență. Curând, Meursault este martor la cearta violentă a lui Raymond cu amanta sa, în care intervine poliția, și este de acord să depună mărturie în favoarea sa.

Patronul îi propune un proiect la Paris, acesta refuză din convingerea că în viață nimic nu poate fi schimbat. Marie îi propune căsătorie, acesta îi acceptă propunerea, deși îi declară că nu o iubește.

Meursault își petrece duminica pe malul mării cu Marie și Raymond, în vizită la prietenul său Masson. Ajungând la stația de autobuz, Raymond și Meursault observă doi arabi, dintre care unul este fratele amantei lui Raymond. Această întâlnire îi îngrijorează.

După înot și un mic dejun copios, Masson își invită prietenii să facă o plimbare de-a lungul litoralului. La capătul plajei îi văd pe cei doi arabi din stație. Se iscă o încăierare cu arabii în care Raymond este înjunghiat cu un cuțit. Curând toți se retrag și fug.

După un timp, Meursault și prietenii lui vin din nou pe plajă și văd aceiași arabi în spatele unei stânci. Raymond îi oferă lui Meursault revolverul, dar nu există niciun motiv aparent pentru o ceartă. Prietenii îl lasă pe Meursault în pace. O căldură înfiorătoare îl apasă, o stupoare beată îl prinde. La pârâul din spatele stâncii, îl observă din nou pe arab. Scoate revolverul și îndreaptă patru gloanțe asupra acestuia.

Meursault este arestat și interogat de mai multe ori. El consideră cazul său foarte simplu, dar anchetatorul și avocatul au o altă opinie, nu pot înțelege motivele crimei sale. El începe o discuție cu el despre Dumnezeu, dar Meursault își mărturisește necredința. Propria crimă îi provoacă doar furie.

Ancheta continuă timp de unsprezece luni. Meursault realizează că celula închisorii a devenit casa lui și viața sa s-a oprit. La început, mental se credea în libertate, dar după întâlnirea cu Mari, apare o schimbare în sufletul său. Obosit de plictiseală, își amintește trecutul și își dă seama că o persoană care a trăit cel puțin o zi, are destule amintiri pentru o sută de ani în închisoare. Treptat Meursault pierde conceptul timpului.

Cazul Meursault este programat să fie audiat la ultimul proces al juraților. Sala este plină de oameni, dar Meursault nu distinge niciun chip. Are o impresie ciudată că este de prisos, un intrus. După o audiere îndelungată a martorilor: directorul și portarul azilului, Raymond, Masson, Salamano și Marie, procurorul pronunță concluzia: Meursault, nu a plâns deloc la înmormântarea mamei sale, a refuzat să o vadă pe defunctă, a doua zi intră într-o relație cu o femeie și, fiind amicul unui proxenet, comite o crimă dintr-un motiv banal. Potrivit procurorului, Meursault nu are suflet, este lipsit de sentimente, nu are principii morale. Procurorul cere pedeapsa cu moartea pentru inculpat.

În discursul său de apărare, avocatul lui Meursault, îl numește, dimpotrivă, un muncitor cinstit și un fiu exemplar, care și-a susținut mama cât timp a fost posibil, dar fapta sa a reprezentat un moment de orbire.

După pauză, președintele instanței anunță verdictul: „În numele poporului francez” Meursault va fi decapitat public în piață. Meursault începe să se întrebe dacă va putea să evite cursul evenimentelor. El nu poate fi de acord cu sentința. Curând, însă, se resemnează singur la gândul morții, întrucât nu merită să se agațe de viață din moment ce trebuie să moară, nu contează când și cum se întâmplă asta.

Înainte de executare, un preot vine în celula lui Meursault. Dar în zadar încearcă să-i vorbească de Dumnezeu. Meursault nu dorește să piardă timpul rămas pentru Dumnezeu, așa că își revarsă pe preot toată indignarea acumulată.

În pragul morții, Meursault simte că respirația întunericului se ridică spre el din prăpastia viitorului. Ultimul lucru pe care și-l dorește este să aibă cât mai mulți spectatori la executarea sa, care să-l întâmpine cu strigăte de ură.

Cel care are un motiv pentru care să trăiască de Viktor E. Frankl

Viktor E. Frankl (1905-1997), psihiatru vienez, doctor în neurologie și filozofie, este fondatorul logoterapiei și analizei existențiale pe care le-a propus ca o completare la metodele pe larg practicate în psihoterapie în acea perioadă: psihanaliza și psihologia individuală. Acesta găsea că acestor abordări le lipsește poziția următoare, ultimă și decisivă – găsirea sensului vieții.

Atfel, acesta a scris numeroase articole și a susținut prelegeri în care și-a expus tezele și ideile privind metoda sa de tratament psihoterapeutic, adunate în cartea Cel care are un motiv pentru care să trăiască. Un detaliu important în biografia sa este că Viktor E. Frankl a trecut prin mai multe  lagăre de concentrare (inclusiv, Auschwitz) și și-a pierdut în diverse lagăre de concentrare: prima soție, tatăl, mama, fratele. Iar cugetările sale privind găsirea sensului vieții se conturează în perioada propriului experimentum crucis.

Analiza comparată a celor două metode terapeutice

metodă terapeutică caracteristici	Psihanaliza	Psihologia individuală
esența atribuită lui Ich (Eu)	a-fi-conștient	a-fi- responsabil
mobilul evenimentele general-mentale	libido	aspirații
cauza evenimentelor nevrotice	impulsuri sexuale	mijloc al împlinirii scopului
tipul de orientare	spre trecut și cauzalitate	spre viitor și finalitate
zona de voință	voința de plăcere	voința de validare

Frankl propune o altă abordare care vine să completeze aceste două metode, analiza existențială, care depășește domeniul psihicului, se bazează pe ansamblul existenței umane în întreaga adâncime și înălțime.

Autorul explică într-un limbaj colocvial responsabilitatea ca trăsătură de bază a existenței umane. Psihoterapeuții au rolul să-i susțină pe pacienți în a-și asuma deplina resposabilitate pentru ceea ce întreprind zi de zi, să conștientizeze că destinul lor este unic, că nimeni nu poate să le îndeplinească misiunea care le aparține în exclusivitate. Psihoterapeuților nu le este permis să influențeze angajamentele pacienților ce țin concepția despre lume, valorile pe care le aleg; dar este necesar să-i facă pe pacienți să aibă concepții despre viață și să se simtă responsabili, în general, față de valorile alese.

 Frankl consideră că ființa umană trebuie privită în ansamblul eu, urmărind fiecare nevroză, conflict nu doar în planul psihic sau cel fiziologic, ci în sfera mentală a deciziilor care țin de concepția de viață. Abia atunci psihoterapia devine analiză existențială, când în spatele pacientului îl vedem pe omul care luptă în cautarea unui sprijin mental, ca pe o ființă integrată într-o lume a necesităților și posibilităților, supus tensiunii dintre A Fi și A Trebui și aici cuvintele lui Goethe ar putea alcătui cel mai bun principiu al psihoterapeutului: ”Dacă îi luăm pe oameni așa cum sunt, îi facem să fie mai răi; dar dacă îi luăm așa cum ar trebui să fie, atunci îi facem ceea ce ar putea fi.”

Ținând cont că nevroza își are rădăcinile în plan spiritual, fiind întreținută  prin anumite atitudini ce țin de concepția de viață, Frankl forțează trecerea psihoterapiei din plan psihic în plan spiritual, făcând un îndemn: esența existenței umane – a fi responsabil, a avea misiune – trebuie pusă în centrul psihoterapiei.

Adevărul ne eliberează – de nevroză -, ne face să fim autentici – face din noi oameni care recunosc adevărul sau chiar se hotărăsc să se dedice adevărului; adevărul este în schimb acela care ne lasă să triumfăm asupra destinului nostru tragic, în sensul că adevărul ne eliberează de suferință – în timp ce simplul fapt de a fi lipsiți de suferință nu ne apropie nici pe departe de adevăr.

De asemene, acesta face referință la cele trei dimensiuni prin care se exprimă libertatea oamnilor: 1) în raport cu instictele, omul are insticte – animalul ”este” suma instictelor sale. În raport cu animalele, omul își poate exprima libertatea: ceva ce ”am” pot să și pierd. 2)  în raport cu ereditatea, studiile pe gemeni sunt foste relevante în acest sens. 3) în raport cu mediul, se arată odată în plus că nici acesta nu-l face pe om, ci mai degrabă ține ne modul de raportare la el.

Deci omul se decide singur pe sine: prin orice decizie, hotărăște felul în care este propria persoană, iar când decizi singur cine vrei să fii, te modelezi singur.

De asemnea, se face referire la criticile tot mai virulente aduse părinților privind  educația copiilor, ceea ce îi face pe aceștia extrem de nesiguri și, astfel, fac greșeli pe care altfel nu le-ar fi făcut. Tinerii pasează prea ușor vina asupra părinților reducând astfel conștiința responsabilității pentru ceea ce întreprind. Dar, de fapt, traumele din copilărie sunt cu mult supraestimate. Nici măcar traumele spectaculoase, precum pierderea mamei, abuzul parental cras, divorțul sau incestul, nu au practic vreo valoare anticipativă pentru dezvoltarea mentală mai târziu în viață.

Bolile mentale, spre tristețea psihanalistului, se bazează pe o deficiență biologico-medicală, ci nu e asociată vreunei deficiențe de dezvoltare psihologică. În schimb, tulburările de compartement din copilărie, precum izbucnirile de furie, chiulul de la școală, fuga te acasă anticipează riscul unui viitor adult atras de delicvență, adicții sau alte comportamente problematice.

Frankl formulează trei răspunsuri prin care omul își poate găsi sensul: 1) Fapta, opera. Viața poate căpăta sens prin faptul că fac o faptă, zămislesc o creație. 2) Trăiesc pentru ceva sau pentru cineva, iar a cunoaște pe cineva în întrega lui unicitate și particularizare înseamnă a-l iubi. 3) Iar în cazul în care ne confruntăm cu un destin care nu poate fi schimbat, de exemplu, o boală incurabilă, când ne aflăm într-o situație disperată, chiar și atunci, ba tocmai atunci, viața se poate organiza într-un mod care să-i dea un sens, deoarece atunci putem ajunge la esența din om, iar aceasta este capacitatea sa de a transforma suferințele într-o realizare umană.

    Fiecare sens este unul ad personam și ad situationem.

     Omul devine de-adevărateale om în măsura în care, atunci când se dedică unei misiuni sau unui semen, uită de sine și se trece cu vederea. În schimb, discuția psihologico-pseudoumanistă referitor la ”dezvoltarea personală” derapează, inducându-ne în eroare; nu se ajunge la dezvoltare personală pe un drum direct, ci acest scop este fixat mereu doar ca un efect secundar, neintenționat, al autotranscendenței. Abraham Maslow afirma în ultima lui lucrare: ”Experiența mea concordă cu cea a lui Frankl, anume oamenii care caută direct descoperirea de sine, nu reușesc să o obțină.  Sunt de acord cu Frankl că principala preocupare a omului e voința de a afla rostul vieții.”

Dacă societatea industrială își stabilește necontenit ca obiectiv să satisfacă pe cât posibil toate nevoile umane și efectele lor secundare, societatea de consum are ca scop să creeze nevoi, pentru a le putea mai apoi satisface. Dar cea mai omenească dintre nevoile umane, nevoia unui sens în viață, nu este satisfăcută de nici una dintre acestea. Astfel, asistăm la un sindrom al nevrozei în masă, care este alcătuit din triada ”dependență, agresivitate și depresie” și care stă la baza sentimentului de inutilitate.

Frankl enunță necesitatea unui dialog dintre religie și psihiatrie, făcând referire la declarațiile lui Albert Enstein care spunea: ”Să fii religios înseamnă să fi găsit răspunsul la întrebarea: care este sensul vieții?” și a lui Ludwing Wittgenstein: ”Să crezi în Dumnezeu înseamnă să vezi că viața are sens.”

În cadrul unei analiza fenomenologice se arată că: cu cât e mai cuprinzător sensul, cu atât e mai puțin palpabil. Ceea ce este de-ne-știut nu trebuie să fie obligatoriu de-ne-crezut.

Autorul face profilul persoanelor în funcție de sensurile pe care le găsesc în viață.

Homo faber își îndeplinește sensul existenței muncind. Este cel mai apropiat de ceea ce numim un om de succes; el nu cunoaște decât două categorii și nu gândește de cât în ele: succes și eșec.

Homo amans își îmbogățește viața având experiențe și iubind.

Homo patiens, care prin capacitatea de a suferi, găsește și în suferință sens. Categoriile sale sunt împlinirea și disperarea, care stau perpendicular pe linia eticii succesului, iar din această deosebire dimensională rezultă superioritatea dimensională, deoarece Homo patiens se poate împlini chiar și în eșecul extrem, în ratare.

Astfel s-ar arăta că împlinirea este compatibilă cu eșecul, la fel cum este succesul cu disperarea.

Mulți oameni își ratează viața din cauza supraestimării unei singure valori, a lui să-fac-așa-și-nu-altfel, de parcă asta ar fi singura și unica valoare. Astfel că se pun în umbră celelalte, care nu le mai văd.

Frankl în decursul activității sale profesionale aplică două metode care au dat rezultate în tratarea tulburărilor nevrotice. Pentru anxietatea anitcipativă (tremuratul mâinilor în tremurofobie, hiperhidroză în hidrofobie, spălatul repetitiv în frica de bacterii) metoda terapeutică este intenția paradoxală, care constă în faptul că pacientul învață să privească teama în față  și să o ironizeze sau să râdă de ea.

Iar pentru obsesia introspectivă (pacienții caută o cunoaștere sigură de sută la sută și o decizie corectă de sută la sută în activități în care nu se cere intenție și atenție excesivă, ceea ce tulbură desfășurarea normală a activității), dereflexia este corectivul necesar, care constă nu doar a ignora simptomul, dar a-l determina pe pacient să facă altceva, să existe în altceva. ”Pe măsură ce concentarea trece spre scopuri altruiste, viața în ansamblu devine mai sănătoasă chiar dacă e posibil ca nevroza să nu dispară niciodată.” (Allport, 1955)

Concluzia lui Frankl este că nu toți pacienții reacționează la fel la toate metodele și nu toți medicii reușesc cu toate metodele. Psihoterapia este o ecuație din două necunoascute: personalitatea medicului, pe de o parte, și individualitatea bolnavului, pe de altă parte. De aceea e bine să nu supraestimăm tehnica psihoterapiei, astfel încât să vedem în om o mașină, Homme machine, ci să vedem în bolnav omul, Homo patiens.

Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos

 

Eu sunt Lumina,

dar voi nu Mă vedeți;

Eu sunt Calea,

dar voi nu Mă urmați;

Eu sunt Adevărul,

dar voi nu credeți în Mine;

Eu sunt Viața,

dar voi nu Mă căutați;

Eu sunt Învățătorul vostru,

dar voi nu Mă ascultați;

Eu sunt Mântuitorul vostru,

dar voi nu vă supuneți Mie;

Eu sunt Dumnezeul vostru,

dar voi nu vă rugați Mie;

Eu sunt Prietenul vostru,

dar voi nu Mă iubiți;

Dacă sunteți nefericiți, nu Mă învinuiți.

(text preluat de pe o icoană, traducerea îmi aparține)

În căutarea timpului pierdut. Swann de Marcel Proust

Swan este prima carte a lui Marcel Proust din seria În căutarea timpului pierdut. Publicat pentru prima dată în Franța, în noiembrie 1913.

Cartea i-a jenat pe cei mai binevoitori cititori și critici, deoarece la prima vedere era un roman autobiografic nereușit, foarte complicat cronologic, cu evenimente care nu se încadrau în imaginea de ansamblu. Cu toate acestea, romanul a fost conceput de autor ca o modalitate de a se cunoaște pe sine, conștiința, psihicul pe baza impresiilor și experiențelor personale, dar nu într-o construcție liniară, ci în funcție de izbucnirile aleatoare de emoții și manifestări ale memoriei.

Timpul alunecă în scurtul interval dintre somn și trezire. Timp de câteva secunde, naratorul Proust pare să se fi transformat în ceea ce a citit cu o zi înainte. Mintea încearcă să localizeze dormitorul în care se trezește. Este oare casa bunicului din Combray, iar Marcel a adormit fără să aștepte ca maică-sa să vină să-și ia rămas bun de la el? Sau este moșia lui Madame de Saint-Loup din Tansonville? Înseamnă că Marcel a dormit prea mult după plimbare: ora  unsprezece - toată lumea a luat cina! Apoi, obișnuința, cu o lentoare iscusită, începe să umple spațiul locuibil. Dar în minte a răsărit ideea: în această noapte Marcel nu va adormi - își va aminti de Combray, Balbec, Paris, Doncières și Veneția.

În Combray, micul Marcel a fost trimis la culcare imediat după cină, iar maică-sa a intrat pentru un minut să-l sărute de noaptea bună. Dar când au venit oaspeții, mama nu a urcat în dormitor. De obicei, Charles Swann, fiul prietenului unui bunic, venea să-i viziteze. Rudele lui Marcel nu aveau idee că „tânărul” Swann duce o viață socială strălucitoare, pentru că tatăl său era doar un agent de bursă. Locuitorii din acea vreme nu se deosebeau prea mult de hinduși în viziunile lor: fiecare trebuia să se învârtă în propriul său cerc, iar trecerea la o castă superioară era considerată aproape indecentă. Doar din întâmplare, bunica lui Marcel a aflat despre cunoscuții aristocrați a lui Swann de la o prietenă de la pensiune, Marquise de Villeparisis, cu care nu a vrut să mențină relații de prietenie din cauza credinței sale ferme în inviolabilitatea castelor.

După o căsătorie nereușită cu o femeie dintr-o societate proastă, Swann venea din ce în ce mai rar în Combray, dar fiecare dintre vizitele sale era un chin pentru băiat, căci trebuia să-și ia sărutul de rămas bun de la mama sa în sufragerie. Cel mai mare eveniment din viața lui Marcel s-a întâmplat când a fost trimis la culcare mai devreme ca niciodată. Nu a avut timp să-și ia rămas bun de la mama sa și a încercat să o invite prin intermediul unui bilețel transmis prin bucătăreasa Françoise, dar această manevră nu a reușit. Decis să primească sărutul cu orice preț, Marcel a așteptat să plece Swann și a urcat scările în cămașa de noapte. Aceasta însemna o încălcare nemaiauzită a rutinei, dar tatăl, care era iritat de manifestarea unor asfel de „sentimente”, și-a dat brusc seama de starea fiului său. Mama a petrecut toată noaptea în camera lui Marcel care plângea în hohote. Când băiatul s-a liniștit puțin, a început să-i citească un roman de George Sand, ales cu drag de bunică pentru nepotul său. Această victorie s-a dovedit a fi amară: mama părea să fi renunțat la fermitatea sa sănătoasă.

Multă vreme, Marcel, trezindu-se noaptea, își amintea fragmentar trecutul: vedea doar decorul mersului său la culcare - treptele, care erau atât de greu de urcat și dormitorul cu o ușă de sticlă spre coridorul din care apărea mama. De fapt, restul Combray-lui a murit pentru el, oricât de puternică ar fi dorința de a reînvia trecutul, acesta alunecă întotdeauna. Dar când Marcel a gustat biscuitul înmuiat în ceaiul de tei, din ceașcă brusc începeau să plutească florile din grădină, păducelul din parcul Swann, nuferii Vivonei, bunii locuitori ai Combray-lui și clopotnița bisericii Sf. Ilarie.

Cu acest biscuit era servit de mătușa Leonia atunci familia își petrecea vacanța de Paște și de vară în Combray. Mătușa și-a insuflat că este bolnavă irecuperabil: după moartea soțului ei, nu s-a ridicat din patul de lângă fereastră. Ocupațiile preferate ale acesteia erau să urmărească trecătorii și să discute despre evenimentele locale cu bucătăreasa Françoise - o femeie cu suflet bun, care în același timp știa să sucească gâtul unui pui și să creeze condiții pentru a scăpa de spălătoreasa indezirabilă.

Marcel adora plimbările de vară în cartierul Combray. Familia avea două rute preferate: una era numită „direcția către Swann”, de când drumul trecea pe lângă moșia sa, iar celălalt era numit „direcția Guermantes”, descendenți ai celebrului Genevieve de Brabant. Impresiile din copilărie au rămas în sufletul lui pentru totdeauna: de multe ori Marcel era convins că numai acei oameni și acele obiecte pe care le-a întâlnit în Combray îl încântau cu adevărat. Direcția către Swan cu liliacul, păducelul și albăstrelele, direcția spre Guermantes cu râul, crinii și ranunculus au creat o imagine eternă a unui ținut fabulos. Fără îndoială, acesta a fost motivul multor greșeli și dezamăgiri: uneori Marcel visa să vadă pe cineva doar pentru că această persoană îi amintea de o tufă de păducel înflorit din parcul Swann.

Tocmai le ceruse părinților mei să mă trimită să cinez în seara aceea cu el: ”Vino să-i ții tovărășie bătrânului tău prieten, îmi spuse el. Precum buchetul pe care un călător ni-l trimite dintr-o țară unde nu ne vom mai întoarce, fă-mă să respir din adâncul adolescenței tale forile primăverilor pe care le-am străbătut și eu acum mulți ani. Vino cu ciuboțica-cucului, cu barba-popii, cu floarea-broaștei, vino cu floarea de sedum, preferata florei balzaciene, vino cu floarea din ziua Învierii, cu floarea de părăluță și de călin din grădină, care încep să-și răspândească parfumul pe aleile mătușii tale, când nu s-au topit încă ultimii bulgări de zăpadă, după ploile repezi din preajma Paștelui. Vino cu gloriosul veșmânt de mătase al crinului vrednic de Solomon, și cu smalțul policrom al panselelor, dar vino mai ales cu briza răcăroasă ce poartă încă amintirea ultimelor înghețuri, și care va întredeschide, pentru cei doi fluturi ce așteaptă de azi dimineață la poartă, primul trandafir de Ierusalim.

Întreaga viață ulterioară a lui Marcel a fost asociată cu ceea ce a învățat sau a văzut în Combray. Comunicarea cu inginerul Legrandin i-a oferit băiatului primul concept despre snobism: acest bărbat plăcut, amabil refuza să se salute în public cu membrii familiei lui Marcel, odată ce descindea din aristocrați. Profesorul de muzică Venteuil a încetat să mai viziteze casa pentru a nu-l întâlni pe Swann, pe care îl disprețuia pentru că s-a căsătorit cu o cocotă. Lui Venteuil nu-i păsa de singura lui fiică. Când fiica acestuia, orecum masculină, a fost vizitată de o prietenă, Combray-ul comenta deschis relația lor ciudată. Venteuil a suferit indiscutabil - probabil reputația proastă a fiicei sale l-a băgat în mormânt prea devreme. În toamna acelui an, când tanti Leonia a murit în cele din urmă, Marcel a fost martorul unei scene hidoase: prietena Mademoiselle Ventheuil a scuipat pe o fotografie a regretatului muzician. Anul a fost marcat de un alt eveniment important: Françoise, la început supărată de „răceala sufletească” a familiei lui Marcel, a acceptat să le fie slujnică.

Dintre toți colegii de școală, Marcel l-a preferat pe Blok, care a fost primit cu căldură în casă, în ciuda manierelor pretențioase. Adevărat, bunicul a râs de simpatia nepotului său pentru evrei. Block i-a recomandat lui Marcel să citească Bergotte, iar acest scriitor i-a produs o asemenea impresie băiatului că dorința lui cea mare era să-l cunoască pe scriitor. Când Swann a anunțat că Bergotte prietenește cu fiica sa, inima lui Marcel a încremenit - doar o fată extraordinară putea merita o asemenea fericire. La prima întâlnire din parcul Tansonville, Gilberte s-a uitat la Marcel cu o privire absentă - evident, aceasta era o creatură complet inaccesibilă. Rudele băiatului au atras atenția doar asupra faptului că Madame Swann, în absența soțului ei, îl primește fără rușine pe Baronul de Charlus.

Dar cel mai mare șoc a fost experimentat de Marcel la biserica din Combray în aceeași zi în care Ducesa de Guermantes a participat la slujbă. La exterior, această doamnă cu nasul mare și ochii albaștri aproape că nu se deosebea de alte femei, dar era înconjurată de un halou mitic - una dintre legendarele Guermantes a apărut înaintea lui Marcel. Indragostindu-se pasional de ducesă, baiatul s-a gandit cum să-i castige favoarea. Atunci s-au născut visele sale literare.

La numai câțiva ani după separarea sa de Combray, Marcel a aflat despre dragostea lui Swann. Odette de Crécy a fost singura femeie din salonul Verdurin, unde erau admiși doar „credincioșii” - cei care îl considerau pe doctorul Cotard un far de înțelepciune și admirau interpretarea pianistului, care în prezent era patronat de Madame Verdurin. Artistul, supranumit "Maestro Bish", trebuia să fie compătimit pentru stilul său crud și vulgar. Swann era considerat un cuceritor de inimi, dar Odette nu era deloc pe gustul lui. Cu toate acestea, el era încântat să creadă că aceasta era îndrăgostită de el. Odette l-a introdus în clanul Verdurinilor și treptat s-a obișnuit să o vadă în fiecare zi. Odată a văzut asemănări cu un tablou al lui Botticelli, iar cu sunetele sonatei lui Venteuil, a izbucnit o adevărată pasiune. După ce a abandonat studiile anterioare (în special, un eseu despre Vermeer), Swann a încetat să mai iasă în lume - acum Odette i-a absorbit toate gândurile. Prima intimitate a survenit după ce i-a îndreptat orhideea de pe corsetul ei.

Forța iubirii lor a fost minunata expresie muzicală a lui Venteuil, care, potrivit lui Swann, nu ar fi putut aparține „bătrânului prost” din Combray. Curând, Swann a început să fie geloas nebunește pe Odette. Contele de Forschville, care era îndrăgostit de ea, a menționat legăturile aristocratice ale lui Swann, iar acest lucru a zdruncinat răbdarea doamnei Verdurin, care bănuia mereu că Swann era gata să o scotă cu forța pe Odette din salonul ei. După „dizgrația” sa, Swann a pierdut ocazia de a o vedea pe Odette la Verdurins. El era gelos pe ea pentru toți bărbații și se potolea doar atunci când ea era în compania baronului de Charlus. Auzind din nou sonata lui Venteuil, Swann cu greu își putea reține un strigăt de durere: este imposibil să se întoarcă la acea perioadă minunată când Odette era îndrăgostită nebunește de el. Pasiunea se stingea treptat. Frumoasa față a Marquisei de Gaugojo, născută Legrandin, i-a amintit lui Swann de Combray-ul salvator, iar el a văzut brusc pe Odette așa cum era de fapt - nu ca pe un tablou de Botticelli. Cum se putea întâmpla că a omorât câțiva ani din viață pentru o femeie care, de fapt, nici nu-i plăcea?

Marcel nu ar fi plecat niciodată la Balbec dacă Swann nu ar fi lăudat biserica în stil persan de acolo. Și la Paris, Swann a devenit pentru băiat „tatăl lui Gilberte”. Françoise și-a luat animalul de companie pentru o plimbare pe Champs Elysees, unde se jucau un grup fete în frunte cu Gilbert. Marcel a fost acceptat în compania acestora și s-a îndrăgostit și mai mult de Gilberte. El admira frumusețea doamnei Swann, iar zvonurile despre aceasta stârneau și mai mult curiozitatea. Această femeie se numea odată Odette de Crécy.

Te iubesc și astăzi!

 

Trăim o viață în care căutăm fericirea. Ne uităm în jurul nostru și găsim că tot ce e acolo ne împiedică să fim fericiți. Ne-o închipuim într-un anumit fel, având convingerea că aceasta arată anume astfel, și pornim în căutarea ei. Avem mai multe drumuri în față, le analizăm, ne oprim asupra celuia pe care mai lesne îl integrăm în planurile noastre și, cu rucsacul plin cu vise, pornim încolo. Schimbăm locuri, oameni, credințe, uităm de visele de cândva, care acum ni se par naive, neînsemnate și, concepem altele noi mai mărețe, mai serioase. Ne ghidăm după tot ce am învățat până în acel moment, greșim, ne poticnim și realizăm că ar fi trebuit să facem altfel, dar nu aveam de unde ști. Schema nu e rigidă, se dezechilibrează, asimilează noul, se acomodează și putem merge echilibrați pentru un timp mai departe.

Grație mâinilor întinse și în ciuda ușilor izbite în față, vedem cum ușor, ușor idealul nostru începe să prindă contur. Ne bucurăm, înțelegem că toate au meritat. Nu avem când să savurăm pe îndelete bucuria, în față ne așteaptă și mai multe provocări, trebuie să pedalăm din ce în ce mai repede, nu e drum de întoarcere. Am obținut tot ce ne-am dorit, dar dorințele noastre nu știu cum se îndeplinesc tocmai când se conturează altele în minte, le bifăm pe cele vechi cu un surâs, dar în noi trepidează unele din ce în ce mai curajoase. Accelerăm, imaginile se schimbă una după alta, le privim în trecere, nu ne rezervăm timp să le contemplăm. Receptăm neîncetat, mult, din ce în ce mai mult, nu ne rezervăm timp să reflectăm. Obosim, ne place oboseala pentru că ne ajută să uităm. Să uităm trecutul dureros, mizerabil, difamant pentru pretinsa condiție de acum.

 Câștigăm ceva în schimbul a ceva ce pierdem. Câștigurile sunt inestimabile, pierderile sunt necompensabile. Schimbăm o bucurie pe altă bucurie, uneori mai adevărată, mai durabilă, mai deplină, alteori, înșelătoare. Ne rănim, orice așteptare e amăgitoare, căutăm vindecare, începem să ne vindecăm atunci când începem să iubim. Învățăm să prețuim fiecare clipă. Căutăm în amintiri pe cei care ne-au iubit și înțelegem că nicio fericire nu e deplină în afara iubirii. Ne e dor să-i spunem cuiva: ”Te iubesc și astăzi!”. Te iubesc cu toate parfumurile primăverii: proaspete, discrete, vaporoase. Te iubesc în tonuri azurii: limpezi, catifelate. Te iubesc ca un Intermezzo; simplu, lin, nesofisticat. Te iubesc ca Fericirile cântate la slujba de duminică; ca pe o invitație la rugăciune. Te iubesc ca pe o dimineață scăldată în raze – plină de speranțe, promisiune, contemplație. Te iubesc ca pe o ninsoare – molcomă, mlădioasă, angelică. Te iubesc stângaci, nepriceput, răbdător. Te iubesc ca pe un Eden, nevăzut de nimeni, dar râvnit de toți.

Text publicat în revista Catchy

Știau să transforme firele de praf în fire de polen

 

Mi-e dor de zilele în care mă dădeam în scrânciob și mă simțeam legănată de un nor.

În care săream bezmetică având senzația că iată-iată îmi vor slobozi aripi din umeri.

În care mergeam în Văratic, acel loc ca nici altul mai tainic și plin de poezie.

În care mă bucuram ca pentru cel mai important premiu când eram prima la scos sâmburi din vișine.

În care străbăteam dealuri ca să ajung la cișmeaua de care erau legate povești de familie.

În care mergeam la cosit ca să admir cea mai grațioasă muncă pe care o pot face bărbații, apoi să mă culc pe grămada de fân și să mă simt cuprinsă ca de cele mai blânde brațe.

În care înlăturam fiece buruiană din fața casei demult nelocuite ca să dăm impresia că aici mai este viață, că nu e părăsită.

În care noi, copiii, duceam, dintr-un capăt al satului în altul, pepeni galbeni în coșuri de nuiele ca să-i surprindem frumos pe cei de acasă.

În care dădeam oile în strungă (așa de încercare, distracție), dar destul ca să văd pe viu și să mă uimească procesul prin care se face brânza, produsul meu preferat.

În care eram atât de exaltată că vom merge undeva cu căruța trasă de cal, nu conta unde.

În care puneam găleți cu apă la soare ca în amiezile toride să organizăm o stropeală de zile mari.

Mi-e dor de zilele în care hoinăream fără noimă pe ulițele satului, dar de fiecare dată se întâmpla ceva surprinzător, pentru că fiecare bucată din acel loc avea ceva de oferit și fiecare om avea ceva de împărtășit.

Mi-e dor de oamenii care nu aveau bani și comodități, dar aveau totul pentru a-mi face fiecare zi una de basm. Pentru că știau ca nici unii alții să transforme chiar și firele de praf în fire de polen.

Sunt amintiri în care trăiesc zilele mele atât de fericite.

Text publicat în revista Garbo

Redirect de Timothy D. Wilson

     Redirect de Timothy D. Wilson este o carte a cărei laitmotiv este editarea narațiunii, adică metoda prin care oamenii care nu se confruntă cu probleme grave (precum anxietatea și depresia), își pot remedia problemele personale și sociale și să fie ceva mai fericiți.

Cartea respectivă este utilă pentru că oferă niște repere accesibile pentru o gamă variată de probleme și, valoroasă pentru că furnizează un soi de alfabetizare în domeniul tehnicilor psihologice. Autorul face o analiză a metodelor care au fost implimentate la scară mare în Statele Unite și au fost preluate și de alte state, dar s-au dovedit ineficiente în timp sau au avut efecte nefaste asupra participanților. De asemenea, face o trecere în revistă a metodelor care au dat rezultate bune, cu schimbări de durată. Concluzia la care ajunge Wilson este că tehnicile eficiente sunt întemeiate pe cercetarea psihologică bazată pe teorie, iar cele ineficiente sau nocive sunt bazate doar pe bun simț.

Tehnica editării narațiunii constă în relatarea/scrierea unor povești coerente despre evenimentele care ne supără sau îngrijorează și găsirea unui înțeles pentru acestea. Tehnica devine eficientă în condiția în care persoana reușește să adopte o oarecare distanță față de eveniment și să analizeze de ce a avut loc. Scopul constă în evitarea gândirii de tipul autoînfrângere și adoptarea strategiei fă bine, fii bun prin schimbarea propriului comportament.

Autorul identifică cele trei ingrediente cheie ale fericirii: sensul, speranța și scopul. Primul, ne ajută să înțelegem de ce în viață avem parte de lucruri rele. Cel de-al doilea, ne încurajează să fim optimiști (nu pentru că gândurile pozitive atrag prin magie lucruri către noi), ci pentru că optimiștii fac față mai bine adversităților. Cel de-al treilea, ne ajută să ne vedem protagoniști ce-și stabilesc obiective proprii și fac progrese în realizarea lor.

Surprinzător este că pentru a da un sens lucrurilor oamenii au nevoie de certitudine, chiar și în privința celor mai sumbre rezultate (spre exemplu, diagnostic de cancer), atunci acele persoane se adaptează și se recuperează mai ușor, pentru că nu mai rămân fixate pe acel gând și impactul acestuia dispare.

În cazul evenimentelor pozitive lucrurile stau invers, pentru a prelungi starea de fericire, nu trebuie să căutăm certitudini, ci să păstrăm misterul. În cazul dat exercițiul constă în a ne imagina ce ar fi fost dacă acel eveniment pozitiv nu s-ar fi întâmplat, și acesta va părea din nou surprinzător și special.

Cel mai esențial lucru în vederea atingerii stării de bine este a ne urmări obiectivele care ne dau un sentiment de autonomie, de eficiență și de îndemânare. Cercetările arată că persoanele care ajută pe alții sunt mai fericite decât cele care nu obișnuiesc să facă asta, adică urmarea principiului ”fă bine, fii bun”. Unii primesc gene mai zgârcite în ceea ce privește fericirea, alții îndură lovituri sub centură, dar putem întodeauna găsi latura pozitivă în tot ce ne e dat să îndurăm. Și nu în ultimul rând să dezvoltăm relații sociale.

De asemenea, autorul relatează despre pericolul cărților de self-help a căror secret constă în ”legea atracției”, care oferă sfaturi netestate științific, care pot duce la autoînvinovățire pentru eșecul avut și la evitarea tratamentelor care funcționează în mod real.

Tot aici găsim câteva sfaturi utile de parenting. Autorul relatează despre cât de dăunător este stilul parental intruziv, de control, care se soldează cu o autonomie redusă și o stare de bine scăzută la copii. Despre faptul că educația cu folosirea inadecvată a amenințărilor și recompenselor dă rezultate pe termen scurt, dar nu contribuie la internalizarea atitudinilor și valorilor dorite. Pentru a cultiva atitudini și valori sănătoase este important ca amenințările și recompensele să fie minime, dar suficiente, pentru a-i determina pe copii să aibă comportamentul dorit, dar nu atât de puternice încât copiii să considere aceste amenințări și recompense drept motive pentru care ei acționează într-un anumit fel. Astfel, dacă un părinte își dorește ca copilul său să internalizeze motivația de a fi bun, atunci în momentele în care acesta o dă în bară, ar trebui să-i eticheteze sentimentele ca fiind de vinovăție.

Laudele, de asemenea, trebuie să fie utilizate cu atenție, o laudă greșită ar putea transmite un set mintal rigid. Laudele potrivite sunt cele care încurajează efortul, dar nu talentele și abilitățile înnăscute.

În ceea ce privește reducerea delicvenței și infracționalității în rândul minorilor, autorul argumentează eșecul spectaculos al programelor scared straight (încurajare prin frică), care presupun vizite pentru adolescenții din categoria de risc pe la cimitire, morgi, pompe funebre. Participanții la astfel de programe au arătat predispoziție crescută pentru moarte prematură, crime repetate, alcoolism, boli mintale. Eroarea acestor programe constă în adunarea repetată în grupuri și tabere a tinerilor care sunt indirect etichetați ca fiind niște ”potențial delicvenți”, iar la vârsta lor părerea unui adolescent care se află lângă ei contează mai mult decât orice are de spus un tip în vârstă care le dă învățăminte bune.

Progamele de mentorat în care mentorii se întânesc individual cu copii aflați în situații de risc, în care se stabilesc scopuri privind îmbunătățirea rezultatelor școlare sau relației cu părinții, dar mai ales oferă afecțiune și prietenie, dau rezultate bune.

În vederea reducerii sarcinilor în rândul adolescentelor și a bolilor sexual transmisibile au fost implimentate o serie de programe de educație sexuală sau educație pentru viață care au dat rezultate nesemnificative. Puntul slab al acestor programe este că nu se axează pe înlăturarea cauzelor acestui tip de comportament, și anume, că aceste adolescente se simt înstrăinate și excluse social, ci doar pe efecte. Voluntariatul s-a dovedit metoda cea mai eficientă în diminuarea acestui fenomen pentru că conferă acel sentiment de implicare, de conectare, creează posibilitatea de a lega prietenii cu persoane de aceeași vârstă.

De asemenea, conform studiilor experimentale munca de voluntariat este metoda cea mai rezultativă în vederea diminuării agresiunii în rândul adolescenților, pentru că schimbă modul în care aceștia se văd pe ei înșiși, influențează calitatea prieteniilor, le dă sentimentul că sunt persoane eficiente și valoroase în comunitate.

Reducerea consumului de alcool, țigări și droguri presupune derularea unor sesiuni repetate care cuprind fațete multiple: ore dedicate abilităților de augestionare personală, abilități sociale, precum și informare despre diferite droguri și pericolele derivate din consumul acestora. Dar și aici calitatea prieteniilor are o importanță covârșitoare, dacă participanții au prieteni cuminți vor fi mai puțin susceptibili la aceste influențe, dacă prietenii sunt consumatori, atunci vor fi înclinați să facă la fel.

Campaniile bune privind prevenirea consumului de alcool sunt cele orientate să schimbe percepțiile adolescenților despre două norme sociale: ce cred că fac colegii lor (cât de mult beau colegii lor) și ce cred ei că aprobă colegii lor (cantitatea de alcool băut pe care egalii o găsesc acceptabilă). Dacă aceste campanii reușesc să corecteze percepția copiilor în legătură cu prevalența fumatului, băutului și consumului de droguri, aceste activități vor deveni mai puțin atrăgătoare.

Un alt aspect abordat în carte este amenințarea stereotipă care exercită efecte insidioase prin declanșarea unui ciclu vicios de gândire. Atunci când oamenii sunt testați în legătură cu o trăsătură asociată aparteneței lor la un grup (de exemplu, femeile au rezultate mai proaste la matematică decât bărbații, negrii sunt mai puțin inteligenți decât albii), acest lucru provoacă anxietate, îndoieli de sine, ruminații în timpul testării, iar epuizarea mentală le diminuează performanța. Având în vedere că noi toți suntem expuși riscului unei amenințări stereotipe, într-un moment sau altul, este important să ne amintim modalitățile de prevenire. Poate să ne fie de folos că performanța ține mai mult de munca grea decât de talentul înnăscut sau să ne amintim de valorile pe care le prețuim în viață și care nu au legătură cu stereotipul.

În concluzie, Redirect este cartea care poate fi utilă oricui pentru că ne învață să edităm narațiuni sănătoase despre noi înșine, despre relații și despre lume în general. Cartea furnizează o serie de tehnici și metode eficiente despre cum să devii un bun părinte și un bun profesor. Și mai ales, ne ajută să facem o delimitare clară între tehnicile care funcționează și cele care nu funcționează în vedere atingerii stării de bine, evitării riscurilor, educației eficiente.