duminică, 31 ianuarie 2021

Regina Maria. Ultima dorință de Tatiana Niculescu Bran

 

Regina Maria. Ultima dorință de Tatiana Niculescu Bran are drept motiv central inima. Inima care în Evanghelii este sediul emoțiilor, al pasiunilor, al înțelepciunii, al loialității, al dragostei dezinteresate. Cartea relatează povestea inimii Reginei Maria, o femeie fascinantă prin puterea sa lăuntrică, curajul, devotamentul, rafinamentul sufletesc, sensibilitatea. O personalitate istorică cuceritoare.

Inima și mintea acestei femei arată o vie curiozitate intelectuală și o rară dispoziție a spiritului față de orice trăire și gândire a relației omului cu Dumnezeu. Regina își mărturisește religia în cartea De la inima mea la a lor: ”Iubirea mea pentru această țară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge.”

 Regina are spiritul curajos și inima generoasă a regelui-cruciat, pe care le manifestă în timpul Primului Război Mondial, prin îndemnuri la stoicism, caritate, devotament și speranță.

Prin naștere și educație, aparține Bisericii Angliei. Tatăl ei, Alfred, fiul reginei Victoria a Marii Britanii, duce de Edinburg, preluând îndatoririle de succesor al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha, din Saxonia prusacă, adoptă confesiune locului: protestantismul luteran. Așa se face că fiica lui, Maria, primește confirmarea în biserica luterană. Mama ei, pe de altă parte, Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru II de Romanov, este ortodoxă. Protrivit tratatului de căsătorie cu ducele de Edinburg însă, copiii ei și ai lui Alfred sunt educați în spirit britanic și anglican. Maria se căsătorește apoi la castelul Sigmaringen, cu Ferdinand și intră în familia catolică de Hohenzollern-Sigmaringen. Devine apoi regina unei țări cu populație majoritar ortodoxă. În Povestea vieții mele, ea își amintește că la plecarea către România, mama îi dă câteva sfaturi utile: să respecte biserica ortodoxă, să sărute crucea și Evanghelia când e invitată de preoți, să imite felul în care își fac cruce localnicii. Urmează întocmai sfaturile ducesei și e susținătoare înfocată a tradiției și a proiectelor de caritate inițiate de biserica ortodoxă. Se cunună, de altfel, de trei ori, cu același Ferdinand: în biserica catolică, în Germania, în biserica anglicană, în Anglia, și a treia oară, la sosirea în România, în biserica ortodoxă. Toți copiii Mariei și ai regelui Ferdinand primesc botezul în biserica ortodoxă, așa cum prevedea legea succesiunii la tron.

Maria e o femeie frumoasă, de os domenesc, cultivată, cu simțul umorului, sigură pe sine și curajoasă, cu tărie de caracter, nu lipsită de vanitate. Bărbații roiesc în jurul ei. Iubirile de oameni frumoași vor fi multe, în cea mai mare parte platonice, biografii reginei  nu pot, de fapt,  documenta nici o legătură trupescă în afara celei cu soțul ei.

Prin ascuțimea spiritului și rafinamentul sufletului, Maria întrece cu mult societatea românească în care trăiește. Prin romantism și nostalgia iubirii perfecte, pe de altă parte, ea rămâne în urma societății europene a vremii, care e din ce în ce mai curioasă în materie de sexualitate.

Descoperirea sexualității în varianta căsniciei cu Ferdinand, la vârsta de 17 ani, e o trauma pentru tânăra prințesă romantică și idealistă după cum mărturisește cu dezarmantă sinceritate: ”Primul șoc a fost căsnicia – nu-mi plăcea. Aveam nevoie de tandrețe, dar am dat peste altceva – mă simțeam rușinată, umilită, nimic din educația mea nu-mi sugera revelația aceasta, nu aveam curiozități, mediul în care trăisem era extrem de cuviincios. Poate că tânărul prinț căruia îi fusesem dată de soție nu era un învățător prea priceput, dar adevărul e că am ajuns la o aversiune aproape fanatică față de toate realitățile cărnii, de care nu am scăpat mulți ani. Mi se părea că o lume în care se puteau petrece astfel de lucruri era de-a dreptul detestabilă, mintea mea refuza să accepte. Aveam un soț care era îndrăgostit de-a dreptul violent de mine din punct de vedere fizic, dar care nu avea cu mine nicio legătură sufletească.”

Maria este îndrăgostită de frumos și o bună cititoare de suflete. În epocă, ea este prima femeie de rangul ei care vorbește pe șleau despre aspectul fizic al bărbaților pe care îi întâlnește. Privirea ei asupra lor este însă a inimii inteligente care discerne, în trăsăturile fizice, ascunse trăsături de caracter. Chiar într-un bărbat chipeș, bine făcut, elegant și sclipitor la minte, ea poate să intuiască narcisismul, frivolitatea, lipsa de caracter.

În 1925, în primă criză dinastică, provocată de fuga lui Carol cu Elena Lupescu, regele Ferdinand transferă dreptul moștenirii la tron asupra lui Mihai, fiul în vârstă de șase ani al lui Carol cu principesa Elena a Greciei. În 1927, Ferdinand moare. Regina e consultată în treburile politice ale țării, dar apoi e treptat îndepărtată. După moartea lui Ferdinand, Maria scrie: ”Chiar dacă temperamentele noastre erau atât de diferite, trăiam în cea mai bună armonie. Presupun că ne completam. Eu dădeam obstacolele la o parte, credeam în șansa mea. Uneori l-am neliniștit. Era mai puțin sigur pe el, dar ezitările lui aveau nevoie de siguranța mea plină de voiciune. Eram ozonul plămânilor lui slăbiți. Tovarăși, prieteni de lucru, împărtășind aceeași cauză pe care o reprezentam, am mers mână în mână.”

Maria trăiește mai multe drame familiale, în deosebi, legate de comportamentul fiilor ei mai mari. În 1932, de dragul Elenei Lupescu, Carol II o îndepărtează pe soția sa, Elena a Greciei de la tron, de România și de fiul lor, Mihai.

 În același an, Nicolae își leagă destinul de o femeie divorțată cu care se căsătorește pe furiș. Nicolae e șters din linia dinastică și exilat, de acum încolo un simplu domn. Fiul cel mic îi moare de tifos în timpul războiului. Sufletul Mariei e adânc rănit.

La 18 iulie 1938, medicii prezenți la Pelișor constată moartea și întocmesc certificatul de deces. Regina avea vârsta de 62 de ani. Există câteva versiuni privind cauzele morții. Una din acestea este că moartea ar fi survenit din cauza unei plăgi infectate la stomac, ca urmare a unei transfuzii făcute după împușcare. Împușcarea s-a produs într-o ceartă între prințul Nicolae și Carol II, în iunie 1937. Cearta s-ar fi iscat pe tema Elenei Lupescu, evreica roșcată de care Carol era irezistibil atras  și pentru care era în stare să renunțe la tron și la familie.

Conform altei versiuni, accidental soldat cu împușcarea reginei  a avut loc din cauză că Nicolae refuza să renunțe la drepturile lui de cetățean român și la titlurile românești.

Mai circulă și varianta unei ciroze hepatice, versiune favorabilă lui Carol care era de o geozie patologică față de autoritatea politică și popularitatea mamei lui.

 Înainte de autopsie și îmbălsămare, e chemat sculptorul casei regale, Emil Wilhem August von Becker, ca să facă masca mortuară. Chipul reginei, așa cum îl arată masca mortuară, este cel al unei femei frumoase și puternice, cu fruntea înaltă, sprâncene arcuite, nas acvilin, buze bine conturate și maxilar viguros. Seninătatea ei nu e un dat natural, ci un exercițiu de viață de a-și păstra cumpătul în orice situație, oricât de grea, căci Maria e o amazoană a inimii neînfricate, după cum scrie undeva: ”Credința lăutrică cu a cărei reazăm pășesc înainte e mai puternică decât orice; neștirbită, neînvinsă, a ajuns armura care mă ferește de capcanele vieții.”

După îmbălsămare, inima reginei e depusă într-o casetă octogonală de argint. Împachetată  într-un drapel cu două fețe: pe o parte, cel englezesc, și pe cealaltă parte, cel românesc, inima reginei e pusă într-o altă casetă, din argint aurit, gravată și ornată cu pietre prețioase. Această a doua casetă e opera bijutierului parizian Maurice Fromment. Cele două casete sunt un dublu sicriu al unei inimi ”neclintite în mijlocul oricărei nenorociri, destul de mare ca să îi poată iubi și pe cei pe care nimeni nu-i iubește, destul de dreaptă ca niciodată să nu osândească în grabă și destul de milostivă ca să poată ierta de 70 de ori câte 7”, cum îi cere Maria lui Dumnezeu în Rugăciunea unei Regine.

Casetele și coșciugul închis se despart. Cortegiul pornește spre Curtea de Argeș, regina Maria este înmormântată lângă soțul ei, regale Ferdinand.

Regina pregătise totul cu grijă: testamentul pentru țară, testamentul pentru copii, un caiet cu instrucțiuni despre diferite obiecte care trebuie date. Scrierile reginei sunt în siguranță, depozitate în lăzi la ambasada Marii Britanii. Castelul Bran îi revine principesei Ileana, domeniul reginei de la Copăceni, principesei Elisabeta, iar castelul de la Balcic, cu o suprafață de 24 de hectare, lui Carol.

Dorința reginei este ca inima ei să fie depusă în bisericuța Stella Maris de pe domeniul Balcic. Construindu-și capela, regina combină stilul ortodox și oriental al Balcicului cu o Lady Chapel. Arhitectura este inspirată  de o biserică bizantină din sec. XV-lea din Cipru. Iar domeniul per ansamblu are drept model grădinile castelului San Antonio din Malta.

De altfel, Balcicul a fost, pentru o bucată de vreme, un loc în care femeile din jurul Reginei, artiste, scriitoare, arhitecte, militante feministe, se simțeau ca pe o insulă a libertății, descătușate de convențiile la care le supuneau îndeobște societatea României contemporane lor și mentalitatea rural-patriarhală.

Cum dorește ca aici să-i fie îngropată inima, își construiește cripta funerară ca pe o bisericuță ortodoxă închinată Fecioarei, dar the lady, our lady este ea însăși. Și pe bună dreptate. În timpurile de restriște ale țării, când blajinul și timidul ei soț se temea să ia decizii ferme, când România avusese de dus un război, când poporul trebuia sprijinit și îmbărbătat, iar țara întregită, când fiul ei cel mai mare umbla din femeie-n femeie, lăsând de izbeliște partidele politice, guvernul și cauza națiunii lui, cine fusese farul în bezna atâtor îndoieli și trădări? Cine stătuse la căpătâiul răniților de pe front dându-le o rază de speranță? Cine luminase drumul negocierilor către Conferința de la Pace de la Versailles și către România Mare? Ea, Maria a României.

Micul mausoleum nu are nimic însă dintr-un templu ridicat spre slava propriei persoane. E, mai curând, un locaș care inspiră modestie.

Întregul domeniu de la Balcic e organizat în jurul unor mari grădini. Maria prăsește la Balcic o specie englezească de crin înalt, Madonna Lily, floarea cea mai des asociată Fecioarei Maria. Va scrie în Povestea vieții mele: ”E o istorie întreagă în mirosul crinului Maicii Domnului, ceva biblic, ceva legendar, ireal de frumos aproape. Afară de aceasta, e atât de înalt și mlădios, atât de strălucitor, încât pare că din petalele lui izvorăște lumina.”

În septembrie 1940, cu puțin timp ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul și, odată cu el, și Balcicul, generalul Zwiendineck se grăbește să ia inima reginei din cripta capelei Stella Maris și s-o adăpostească la Bran.

În 1974, se ordonă tranferarea ”unor bunuri” din custodia Muzeului Cetății Bran, la București, în administrarea Muzeului de Istorie. După căderea comunismului, vor mai trece ani buni până când cele două casete  să fie expuse publicului în Sala Tezaurului. În 2010, inima este supusă unor proceduri de conservare și apoi este închisă într-o cutie plexiglas vidată asemănătoare celei în care se află inima lui Richard Inimă de leu.

După o lungă peregrinare, de la Pelișor la Balcic, de la Balcic la Bran, de la Bran la București, inima reginei se întoarce la locul morții, Pelișor, prin decizia nepotului ei, regale Mihai.

De-a lungul vieții și al scrierilor reginei, inima i se umple de nădejde, se învolburează, se îndurerează, se frânge, doare, se zbate, se frământă, se rupe, se macină, are cicatrici, moare, tremură, se topește, e spintecată, e sfâșiată de gânduri, e apăsată, e plină, e ușoară, e grea, e sângerândă, e tare, alinată, e curajoasă, e de aur, e tulburată. Nu e niciodată împietrită. Niciodată pustie.

Recenzie publicată în revista Webcultura

joi, 28 ianuarie 2021

Rezidenți în casa visurilor de Radu Aldulescu

 

Am ajuns la romanul ”Rezidenți în casa visurilor” de  Radu Aldulescu după ce am urmărit un interviu întins cu autorul. Mi-a suscitat interesul biografia sa atipică și impresionantă prin multitudinea vicisitudinilor. Am ales unul din cele mai recente romane ale sale pentru că am presupus că a fost scris la o etapă de maturitate scriitoricească și îl reprezintă cel mai bine pe Aldulescu, cel de acum.

Am regăsit în acest roman câteva elemente autobiografice, iar subiectul mi s-a părut mai demoralizator decât m-aș fi așteptat, mai ales că autorul își povestea dezastrele existențiale cu o anumită seninătate și împăcare. Totuși, scriitura e antrenantă, are accente de umor și ironie. Romanul are meritul de a-ți crea impresia că personajele de acolo sunt indivizi reali, iar lectura m-a provocat să găsesc corespondențe cu oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat, chiar dacă într-un spațiu diferit geografic, dar marcat de o situație asemănătoare din punct de vedere politic, social, economic, moral. Deci tiparele de gândire și de comportament, problemele, preocupările, tabieturile acestor personaje sunt ușor de înțeles și integrat într-o realitate concretă, în cazul acestui roman e vorba de România postdecembristă, a ”haosului Năstase șapte case”.

Dacă analizezi viața în ansamblu a personajului principal, Grigore, ziarist de 49 de ani, realizezi că e una ratată la toate capitolele și nici măcar nu-i poți imputa vina pentru această stare de fapt, deoarece e lesne să găsești pentru fiecare rateu o justificare exterioară. Ai zice că e un ghinionist incurabil. Dar se pare că și personajele care au poziții mai avantajoase (afaceriști, senatori), care deși sunt scutiți de privațiunile oamenilor de rând, sunt afectați de vicii pe potrivă de degradante. E o lume în derută sau așa cum remarcă O. Saviany – ”un muzeu al tumorilor sufletești, o post-umanitate”.

Grigore e prins într-un cerc vicios din care nu poate ieși și nici nu prea are alternative mai fericite, așa că acceptă să slujească unui șef alcoolic care întârzie să-i achite salariul; să stea într-o cameră neîncălzită din apartamentul părinților bătrâni cu un câine orb de bătrânețe; să lege relații cu femei care, în loc să-i fericească existența, i-o nenorocesc și mai mult. 

Și când realizezi că ar trebui să apară o speranță, o rezolvare a acestei încurcături, soarta personajelor indică că lucrurile întodeauna se pot complica și mai mult. Râvnita casă a visurilor se dovedește o casă a morților, a căror locatari sunt expulzați în cel mai barbar mod.

”Noul proprietar va găsi o casă plină de lucruri emanând ceva din căldura sufletelor care s-au perindat aici. E de presupus că spațiul va trebui decongestionat și curățat pentru o nouă punere-n scenă. Va fi aruncat la gunoi tot bălegarul ăsta încărcat de valoare sentimentală, o corvoadă de la care Grigore s-a sustras, deh, nu-mi mai aparține, nu mă mai interesează. Trase după el ușa neîncuiată, pe care n-o va mai deschide decât poate-n vis.”

Numele pe care le-a găsit autorul pentru personajele din roman sunt originale, caraghioase, s-ar putea spune chiar amuzante dacă nu ar fi purtate de niște indivizi condamnați la un destin dramatic.  

Rezidenți în casa visurilor este un roman despre niște oameni care trăiesc pe orizontală, blocați într-o existență lipsită de orizonturi, care caută căi ușoare și iluzorii pentru a-și depăși condiția deplorabilă, dar pe care o adâncesc din ce în ce mai mult.

duminică, 24 ianuarie 2021

fericirea

ea umblă printre copaci, case și oameni

are aer diafan, aristocratic și blând

cei care o recunosc îi fac din ochi

îi zâmbesc

o privesc umil

o privesc implorator

îi fac reverențe

îi fac din mână

îi lansează cele mai frumoase invitații

tu o admiri întodeauna de la distanță

cu resemnarea celui care nu primește de la ospăț

decât fărâmăturile

o urmărești cum intră pe la alte porți

pe la porțile celor care n-au zăvoare

care umblă desculț

care nu se vaietă

care nu se plâng niciodată

de vreme rea, de lipsuri, de neroadă,

de nedreptăți, de umilințe

de lovituri sub centură

ei poate că știu că ea se sperie de orice oftat

de orice cătătură rea

de orice gând sucit

de orice nerecunoștință

e sperioasă

de aia nu mă mir că-i alege întodeauna pe cei

săraci cu duhul

luni, 18 ianuarie 2021

dincolo

hai, spre acel univers în care totul e adevărat

și mai ales subzistă

să ne întindem brațele asemenea unor aripi

și să survolăm toate straturile atmosferei

așa cum treceam dintr-o cameră în alta în casa bunicilor

să inspirăm aer proaspăt

de pereți văruiți, fotografii vechi, busuioc, prosoape scrobite

să râdem ștrengărește ca după o ghidușie isprăvită

să facem pauze de autografe pe nori

drept dovadă pentru cei care nu ne vor crede

să reluăm toate jocurile neterminate

decenii în urmă

de parcă am fi făcut un repaus de-o noapte

să ne scufundăm tot mai adânc în înalturi

unde nu ne așteaptă nicio furtună

să ne scuturăm grijile și fricile de pe umeri

de parcă n-ar trebui să ispășim nicio cădere

să ne spunem că n-am trăit o asemenea fericire

nicicând pe pământ

să ne bucurăm de cerul care acolo jos ne apăsa

iar aici ne îmbrățișează cu gingășie celestă

și, în sfârșit, să simțim că viața începe să înflorească

vineri, 8 ianuarie 2021

Mindfulness de Ellen J. Langer

 

Sensurile mindlessness-ului sunt adânci. Ne cunoaștem scenariile pe dinafară. În rutina vieții de zi cu zi, nu observăm ce facem decât dacă apare o problemă.

Tendința noastră de a ne concentra pe rezultat, ne limitează imaginea de sine. Când invidiem posesiunile, trăsăturile sau realizările altora, se întâmplă deseori deoarece facem comparații defectuoase. Mai degrabă ne uităm la rezultatele eforturilor lor, în loc să vedem procesul prin care au trecut.

O imaginine de sine bazată pe realizările din trecut ne poate inhiba de asemenea. Cineva care nu a ținut o cură de slăbire mai mult de două zile în trecut sau care nu a fost capabil să alerge mai mult de un kilometru, sau care își aduce constant de lucru acasă în weekend, sau care nu a fost capabil să economisească bani poate ajunge să creadă că aceste lucruri sunt o parte integrantă a personalității sale. Dacă acest tipar mental nu se schimbă, e posbil ca eșecul să însoțească aceste acțiuni în prezent și în viitor.

Mindlessness-ul ne limitează controlul prin faptul că ne împiedică să facem alegeri inteligente. Un studiu a descoperit că oamenii care pun eșecul căsătoriei lor pe seama foștilor soți suferă mai mult decât cei care văd mai multe posibile explicații pentru situația lor. În același mod, alcoolicii care caută cauza problemei lor în genetică par a renunța la controlul care i-ar ajuta să-și revină.

O și mai dăunătoare pierdere a simțului alegerii și a controlului este generată de eșecul repetat. După un anumit număr de experiențe în care eforturile noastre sunt zadarnice, mulți vom ceda.

Spitalele pentru bolnavi cronici oferă neintenționat exemple de neputințe învățate. Într-un spital de psihiatrie, pacientul trăia într-un salon poreclit ”salonul fără speranță”. La un moment dat, renovările din spital au impus mutarea pacienților din acel salon în altul în care, de obicei, cei internați își reveneau și se întorceau în comunitate. Pacientul s-a simțit bine în acea perioadă. Odată ce lucrările de renovare au fost încheiate, pacienții au fost duși înapoi în salonul fără speranță. Acest pacient a murit imediat după mutare, fără cauze fizice evidente. Numele salonului îl învățae mesajul scris pe Porțile Infernului lui Dante: ”Lăsați orice speranță, voi cei care intrați.”

William James susținea că aproape toți folosim doar o parte infimă a potențialului nostru. Numai în circumstanțe de stres constructiv sau în anumite dispoziții – o mare iubire, de exemplu, sau un devotament religios, ori curajul din timpul unei lupte – începem să atingem profunzimile  și bogăția resurselor noastre creative sau incredibilele rezerve de energie vitală aflate într-o stare latentă în noi.

Cercetările asupra persoanelor vârstnice au demonstrat că încercările de a aduce îmbunătățiri în viața acestora, principalul obstacol de trecut, atât pentru cei vârstnici, cât și pentru îngrijitori, avea legătură cu angajamentele lor cognitive premature despre bătrânețe pe care oamenii le fac în timpul tinereții.

Când un copil aude despre oamenii în vârstă că sunt rigizi și tipicari, atunci instantaneul este procesat ca atare. Copilul are un interes minor în această chestiune, dar imaginea originală devine fundamentul pentru tot ce învață despre bătrânețe. Chiar și când este corectată, au fost deja constituite atât de multe pe această fundație, încât o atitudine nouă este dificil de format.

Așa cum mindlessness-ul înseamnă dă depinzi în mod rigid de categorii vechi, mindfulness-ul înseamnă continua creație a celor noi.

Fără psihoterapie sau o criză precum motivația, trecutul este rareori supus recategorizării. Din când în când putem să ne reamintim diverse episoade  din trecut pentru a justifica o situație din prezent sau o suferință, dar rareori ne trece prin cap să schimbăm felul în care evenimentele sau impresiile au fost stocate inițial.

Majoritatea opiniilor puternice se bazează pe categorii globale. Dacă descriem pe cineva pe care îl antipatizăm profund, de obicei o singură remarcă e suficientă. Dar dacă însă suntem nevoiți să descriem persoana în detaliu, vom descoperi calități pe care le apreciem. Acest fapt este valabil și pentru obiecte sau pentru situații în egală măsură și este o cale pentru a schimba o situație intolerabilă.

O stare caracterizată de mindfulness implică deschiderea față de informații noi și în fața punctelor de vedere diferite.

În momentul în care devenim conștienți de alte perspective decât ale noastre, o astfel de conștientizare are un potențial eliberator. De exemplu, să ne imaginăm că cineva v-a spus că sunteți nesimțit. Ați crezut că sunteți doar sincer. Dar fiind conștienți de multitudinea perspectivelor, puteți accepta că amândoi aveți dreptate. Dacă ne agățăm de propriul punct de vedere, vom deveni orbi cu privire la impactul pe care-l avem asupra celorlalți. Este ușor să observăm că orice gest, observație sau comportament între oameni poate avea cel puțin două interpretări: spontan versus impulsiv; consistent versus rigid; blând versus slab; intens versus emoțional și așa mai departe.

Orientarea în funcție de proces nu numai că ne ascute propriile judecăți, dar ne face să ne simțim bine cu noi înșine. O orientare bazată strict pe rezultat duce la eliminarea bucuriei din viață. Într-un joc, suntem conștienți de faptul că procesul – chiar dacă nu totul se reduce la el – este tot ceea ce contează. Dar poate fi la fel și în restul vieții noastre.

În ciuda faptului că mulți dintre noi nu cunoșteam decât foarte puține persoane în vârstă, avem păreri ferme despre îmbătrânire. Multe dintre aceste idei sunt angajamente cognitive premature. Noțiunea că procesul de îmbătrânire și deterioare psihologică adiacentă sunt rezultatele ireversibile ale trecerii timpului ne plasează într-un scenariu al profeției care se autoadeverește.

Când mintea noastră se concentrează pe un anumit lucru sau pe un anumit mod de a face lucrurile, așa cum au fost stabilite în trecut, în lipsa mindfulness-ului, excludem intuiția și ratăm foarte mult din lumea care ne înconjoară. Dacă Arhimede și-ar fi propus să facă o baie și atât, probabil că n-ar fi descoperit principiul fluidelor. Eliberându-ne de tiparele mentale, chiar și pentru câteva clipe, putem fi deschiși pentru a vedea mai clar și mai profund.

Și Bach a vorbit la rândul său de fluxul lipsit de eforturi al ideilor muzicale. Întrebat cum își găsește liniile melodice, el a spus: ”Problema nu e să le găsești, ci, atunci când te trezești dimineața și te dai jos din pat, să nu calci pe ele.”

Nu știm dacă aceste momente reprezintă intuiție – o adaptare la informații de neperceput pentru majoritatea minților conștiente – sau, pur și simplu, coincidență. Oricum ar fi, respectul pentru intuiție și pentru informația care vine la noi în moduri inexplicabile este o parte importantă din orice proces creativ.

Scăderea creativității elevilor prin predare în termeni absoluți este accentuată de majoritatea manualelor. Investigațiile științifice duc doar la enunțuri probabile, nu și la adevăruri absolute. Și totuși, aceste date și informații probabile care sunt adevărate numai în anumite circumstanțe, sunt prezentate în manuale ca și când ar fi sigure și lipsite de context.

Un vechi proverb vedic recomandă: ”Evită pericolul care încă nu a apărut.” Pentru a depista semnele timpurii ale problemelor, trebuie să fim atenți la informațiile noi, la acele devieri subtile în care se desfășoară lucrurile. Când sunt mindfulness, oamenii tind să observe astfel de probleme înainte să devină serioase și cu costuri periculoase.

Energia nouă în context nou este cunoscută ca putere nebănuită. Vedem exemple de acest fel în fiecare zi. Să ne gândim la un cercetător tânăr și grăbit care a lucrat toată ziua, scriind la  o carte, în același timp având grijă de fiica sa în vârstă de doi ani, care nu stă locului o clipă. Când soția lui ajunge acasă, este prea extenuat să se mai poată mișca. Dar chiar atunci sună un prieten să-l cheme la un meci de baschet. Sare de pe scaun și dă fuga să joace timp de patru ore. În această situație un tipar mental de epuizare a fost eliminat de o schimbare de context inițiată. Schimbarea contextelor generează imaginație și creativitate, precum și energie nouă.

Pentru a încuraja mindfulness-ul la locul de muncă, ar trebui să transformăm spațiul de muncă într-un loc unde te poți juca cu idei, unde întrebările sunt încurajate și unde ”o aruncare greșită a zarului” nu echivalează cu concedierea.

Tiparele mentale rigide, perspectivele înguste, capcana categoriilor vechi și o orientare spre rezultat, toți acești factori cresc probabilitatea instalării epuizării. Invers, schimbarea contextelor și a tiparelor mentale, concentrarea asupra procesului pot conduce la creșterea energiei.

În mod obișnuit, credem că există numai căi raționale pentru a face alegeri și că dacă nu putem lua o decizie, acest lucru este din cauza faptului că nu avem suficiente informații. Mindfulness-ul superior acceptă că nu există un răspuns corect. Luarea deciziilor este independentă de culegerea informațiilor. Informațiile nu iau decizii, oamenii o fac – fie cu ușurință, fie cu dificultate. Incertitudinea cu privire la o decizie sau la o persoană – prieten, iubit, partener – devine o problemă dacă avem această convingere că un volum mai mare de informație poate să soluționeze problema incertitudinii, într-un fel sau altul. Generarea mai multor întrebări nu este de ajutor, pentru că nu există un punct logic de oprire. Putem la fel de bine să alegem un moment în care să ne oprim din întrebat, să recunoaștem că există un moment aleatoriu, iar apoi să facem o decizie bazată pe ”intuiție”. Apoi putem să lucrăm pentru a transforma acea decizie în cea corectă, în loc să ne întrebăm dacă am luat decizia potrivită.

duminică, 3 ianuarie 2021

mărturisire

 am vrut să mărturisesc totul

și m-am pregătit zile și săptămâni în șir

îmi repetam frenetic discursul

mă trezeam nopțile

speriată de cuvintele ce mă descopereau

în cel mai jenant mod

eram decisă să spun totul, absolut totul

aveam convingerea că pe măsură

ce voi spune ce aveam de spus

dantela dintre mine și lume va începe să se destrame

și eu, în sfârșit, voi putea să văd

îmi rămânea doar să caut pe cineva care știe să asculte

de-adevăratelea

pe cineva care să se pătrundă de însemnătatea momentului

pe care mi-l doream ex-tra-or-di-nar

voiam să fie cineva care să mă asculte

de parcă eu aș  fi omul pe care l-a așteptat o viață

de parcă această mărturisire ar îndreptăți un veac de așteptare

m-am îndreptat spre o poartă pe care vai!

era scris un anunț de aflare temporară lângă un cimitir

mi-am zis că e tocmai o confirmare că e ceea ce caut

am pornit spre unicul cimitir pe care îl știam

culmea! și porțile la cimitire se dovedesc închise

m-am întors acasă cu gândul că trebuie să mai caut

am răscolit prin amintiri mai vechi și mai noi

un răspuns poate avea o mulțime de întrebări

iar unele întrebări nu au niciun răspuns

acum aveam nevoie de un răspuns

și l-am primit

de fapt nu trebuia să caut

ascultător putea fi oricine

mărturisirea era importantă

m-am mărturisit

și s-a limpezit ceva

acum sunt gata să pierd multe

dar e ceva pe care n-o să-mi îngădui să pierd

niciodată

Lauda înțelepciunii