Miezul lucrurilor de Graham Greene

 

    Graham Greene (2 octombrie 1904 - 3 aprilie 1991) este considerat unul dintre principalii romancieri englezi ai secolului XX. A fost selectat, în 1966 și 1967, pentru Premiul Nobel pentru literatură. Timp de 67 de ani de activitate literară, care a inclus peste 25 de romane. El a explorat problemele morale și politice ambivalente ale lumii moderne, adesea dintr-o perspectivă catolică.

    Temele religioase sunt la baza multor scrieri ale sale, în special romanele: Brighton Rock, Puterea și Gloria, Miezul lucrurilor și Sfârșitul unei iubiri, care au fost numite „etalonul de aur” al romanului catolic. Alte lucrări, precum Agentul secret, Americanul liniștit, Omul nostru din Havana, Factorul uman și scenariul său pentru Al treilea bărbat, arată interesul avid al lui Greene pentru intrigile politice și spionajul internațional.

    Acțiunea romanului Miezul lucrurilor are loc în 1942, în Africa de Vest, într-o colonie britanică. Personajul principal este adjunctul șefului de poliție al capitalei, maiorul Henry Scobie, un om incoruptibil de onest și, prin urmare, considerat a fi un ratat. Șeful poliției este pe cale să demisioneze, dar Scobie, care ar fi logic să preia funcția de comisar șef, nu este numit în această funcție, așteptându-se numirea unei persoane mai tinere și mai energice. Soția lui Scobie, Louise, este supărată și dezamăgită. Îi cere soțului ei să demisioneze și să mute cu traiul în Africa de Sud. Dar acesta refuză, e prea obișnuit cu aceste locuri și, mai mult, nu a acumulat suficienți bani pentru a se muta. Zi de zi, soția lui devine mai irascibilă, iar lui Scobie îi este tot mai greu să o suporte. În plus, un contabil nou venit, Wilson, începe să-i facă curte lui Louise (de fapt, după cum se dovedește mai târziu, un agent secret trimis pentru a preveni exportul ilegal de diamante). Scobie încearcă frenetic să-și dea seama cum să facă rost de bani, chiar merge la bancă, sperând să obțină un împrumut, dar managerul Robinson îl refuză. Dintr-o dată, se află că într-un oraș mic, un tânăr comisar de district numit Pemberton s-a sinucis. Scobie merge la locul faptei și află că Pemberton îi datorase o sumă mare sirianului Yusef. Maiorul concluzionează că sirianul folosea această datorie ca șantaj în încercarea de a-l obliga pe Pemberton să faciliteze contrabanda. Într-o conversație cu Scobie, Yusef face aluzie la detalii nefavorabile din viața maiorului și îi propune prietenia.

    Într-o criză de malarie, Scobie are un vis în care semnătura „Dickie” lăsată pe scrisoarea de adio a lui Pemberton se amestecă în mod ciudat cu Ticki, supranume dat de soția sa. Moartea comisarului de district din orașul Bamba, în vârstă de douăzeci și șase de ani, devine un prolog pentru soarta ulterioară a protagonistului.

    Tot ce se întâmplă îl face pe Scobie să renunțe pentru prima dată la principiile sale și să împrumute bani de la Yusef cu dobândă pentru a-și trimite soția în Africa de Sud. Astfel, își pierde independența față de sirian, dar acela nu se grăbește să apeleze la Scobie pentru ajutor în treburile sale. Dimpotrivă, el însuși îi oferă ajutor, în speranța că va scăpa de un concurent, sirianul catolic Tallit. Yusef pune diamante în gușa unui papagal de-al vărului lui Tallit care pleacă în străinătate, apoi îl informează pe Scobie despre asta. Diamantele sunt găsite, dar Tallit îl acuză pe Yusef că l-a mituit pe Scobie. Simțindu-se inconfortabil că a cerut un împrumut, Scobie neagă totuși acuzația, deși mai târziu, pentru a îndepărta pata de pe conștiință, îl informează pe șeful poliției despre legătura sa cu Yousef.

    La scurt timp după plecarea Louisei spre Africa de Sud, sunt salvați pasagerii unei navei scufundate, care au plutit pe mare în bărci timp de patruzeci de zile. Scobie este prezent atunci când aceștia sunt debarcați. Toți supraviețuitoarii sunt extrem de slăbiți, mulți sunt bolnavi. Scobie asistă la moartea unei fetițe, scenă ce-i amintește de moartea propriei sale fiice de nouă ani. Printre cei salvați se numără o tânără, Helen Rolt, care și-a pierdut soțul în timpul naufragiului, cu care a trăit doar o lună. Având un sentiment de milă pentru toți cei slabi și lipsiți de apărare, Scobie este înduioșat de felul în care aceasta strânge în mâini albumul cu timbre, de parcă acolo s-ar găsi mântuirea sa. Mila se transformă în tandrețe, din tandrețe se înfiripă o poveste de dragoste, deși există o diferență de treizeci de ani între el și Helen. Așa începe un nesfârșit lanț de minciuni, care îl duc pe erou la prăbușire. Între timp, norii se adună deasupra capului său: Wilson, îl suspectează de afaceri secrete cu Yusef, în plus, acesta observă cum Scobie părăsește casa lui Helen la două dimineața.

    Din cauza singurătății și situației sale ambigue, Helen îi face o scenă lui Scobie. Pentru a o convinge de sentimentele sale, Scobie îi scrie o scrisoare de dragoste. Acesta nimerește în mâinile lui Yousef, care îl șantajează pe Scobie pentru a preda un lot de diamante de contrabandă căpitanului navei portugheze ”Esperança”. Scobie se încurcă tot mai mult în minciunile sale.

    În acest moment, soția sa se întoarce din Africa de Sud. Îl convinge pe Scobie să meargă la spovedanie. Mărturisirea este forte dificilă pentru el: el trebuie să mărturisească adulterul, să rupă legătura cu Helen și să rămână credincios soției sale. Eroul este împărțit între simțul responsabilității față de soția sa, mila și dragostea față de Helen și teama de chinurile veșnice. Acesta își dorește să nu pricinuiască suferință nimănui, dar tocmai asta simte că face. Între timp este numit șef de poliție, dar deja e prea confuz. Începe să i se pară că servitorul său, care-i slujise cu devotament timp de cincisprezece ani, Ali, îl spionează. Ali este martor la întâlnirea lui Scobie cu Helen; este prezent în cameră când servitorul lui Yousef îi aduce un diamant lui Scobie. Scobie decide să facă un pas disperat, merge la biroul lui Yousef, situat în zona criminală a debarcaderului și îi spune sirianului despre suspiciunile sale. Yousef poruncește unuia dintre oamenii săi să-l omoare pe Ali.

    Moartea lui Ali, previzibilă și totuși neașteptată, devine ultima picătură care îl obligă pe Scobie să ia o decizie finală. Se duce la medic semnalând o durere de inimă și insomnie, iar dr. Travis îi prescrie somnifere. Timp de zece zile, Scobie pretinde că ia pastilele, dar le păstrează pentru ziua decisivă, astfel încât să nu poată fi suspectat de sinucidere.

    După moartea lui Scobie, Wilson, care îi spusese adesea Louisei despre infidelitatea soțului ei, repetă din nou acest lucru. Louise mărturisește că știa despre toate de mult timp, de aceea s-a întors. Ea atrage atenția lui Wilson asupra jurnalului soțului ei, iar acesta observă că notele despre insomnie sunt scrise cu o altă cerneală. Dar Louise nu vrea să creadă în sinuciderea soțului ei, considerându-l un credincios. Și totuși, ea își împărtășește îndoielile cu preotul, părintele Rank, dar acesta îi neagă suspiciunile, amintindu-și-l pe Scobie cu tandrețe și spunându-i: „El l-a iubit cu adevărat pe Dumnezeu”.

    Helen se lasă iubită de Bagster pe care îl consideră la fel de bun ca oricare altul, odată ce pentru ea cei de pe lumea cealaltă nu contează.

Sângele celorlalți de Simone de Beauvoir

    Sângele celorlalți de Simone de Beauvoir este publicat în 1945, fiind tradus în 12 limbi și ecranizat de Claude Chabrol, în 1984.

    Într-o Franță ocupată de naziști, Jean Blomart veghează la patul iubitei sale grav rănite, Hélène. Printr-o serie de amintiri aflăm istoria personajelor și relațiile dintre acestea. Fiind foarte tânăr și experimentând un sentiment de vinovăție din cauza apartenenței sale la clasa de mijloc, Jean aderă la partidul communist și se desparte de familia sa, hotărât să-și facă propriul drum în viață. După moartea unui prieten în timpul unui protest politic, moarte pentru care se simte vinovat, Jean părăsește partidul și se dedică cauzei sindicale.

    Hélène, desingner, lucrează la brutăria familiei sale, este nemulțumită de relația sa cu Paul. Grație logodnicului ei, îl întâlnește pe Jean și se îndrăgostește de acesta. Jean îi respinge inițial dragostea, dar se reunesc după ce Hélène suportă un avort de la un bărbat cu care avusese o relație nesăbuită.

    Cele două personaje principale sunt opuse, Jean reflectă și cântărește fiecare acțiune, vrea să fie responsabil pentru viața sa, în timp ce Hélène este impulsivă, individualistă, provocatoare. Relațiile lor sunt dificile, complexe și evoluează într-o direcție neprevăzută după începerea celui de-al doilea război mondial.

    Planul de căsătorie este spulberat de începerea războiului. Jean devine soldat și este mobilizat în afara Parisului. Hélène intervine împotriva voinței lui pentru a-i face o repartizare sigură. Supărat pe ea, Jean rupe relația. În timp ce trupele germane avansează spre Paris, Hélène fuge și este martoră la suferința celorlalți refugiați. Revenită la Paris, întâlnește un german care ar putea-o ajuta să avanseze în carieră, dar vede că compatrioții ei suferă. Ea asistă și la raidurile asupra evreilor. Dorința de a-i asigura prietenei evreice, Yvonne, condiții sigure de evadare, o aduc pe Hélène în fața lui Jean, care devenise liderul grupului de rezistență. Aceasta se mută pentru a se alătura grupului. Jean se reunește cu tatăl său pentru scopul comun de a elibera Franța de Germania. Hélène este rănită mortal în timpul rezistenței și, în noaptea de veghe, Jean își analizează dragostea pentru Hélène și consecințele mai extinse ale acțiunilor sale.

Recenzie publicată în revista Ea

Iertați-mi păcatul de a nu vă fi iubit îndeajuns

 

Iertați-mi păcatul de a nu vă fi iubit îndeajuns pe voi, cei care m-ați iubit, iar eu, orbită fiind, v-am îndepărat de la mine.

Iertați-mi cuvântul care nu a fost în stare să vă aline și pe cel nerostit pe care l-ați așteptat, iar eu  nu l-am găsit pentru voi.

Iertați-mi privirea lipsită de lumina pe care o căutați în zilele posomorâte.

Iertați-mi mâinile care nu au știut să vă despovăreze, să vă șteargă lacrima, să vă alunge teama.

Iertați-mi picioarele care nu au alergat spre voi când erați însingurați, triști, neajutorați.

Iertați-mi gândul care rătăcea în neștire când voi aveați nevoie măcar de un gând bun de la cineva.

Iertați-mi rugăciunea din care voi ați lipsit când aveați nevoie de ajutorul Mântuitorului.

Iertați-mi inima care nu s-a bucurat pentru bucuria voastră, care nu a suferit pentru nenorocirea vostră, care nu va primit așa cum v-ați așteptat.

Iertați-mă pentru tot ce am făcut greșit și mai ales pentru ceea ce aș fi putut face pentru voi, și n-am făcut.

Vă strâng pe toți în inimă și o să vă port până acolo unde este bucurie și frumusețe nespusă, netrecătoare și nepieritoare. Și poate într-un sfârșit voi dobândi iertare.

Text publicat în revista Catchy

Tipuri psihologice de C.G. Jung

 Tipurile atitudinale generale se deosebesc prin atitudinea particulară față de obiect. Introvertitul se comportă abstractiv față de obiect, fiind tot timpul preocupat să abstragă libidioul din el, așa ca și cum ar avea de învins o forță enormă intrinsecă obiectului. Extravertitul, se comportă, în schimb, pozitiv față de obiect. Al doilea afirmă importanța acestuia într-atât încât își raportează constant atitudinea subiectivă la obiect și și-o orientează după el. În realitate, obiectul nu are niciodată prea multă valoare pentru el, de unde faptul că importanța acestuia trebuie sporită. Cele două tipuri sunt extrem de diferite, iar opoziția dintre ele foarte izbitoare. Oricine cunoaște acele naturi închise, greu de pătruns, adesea timide, care contrastează vehement cu naturile deschise, sociabile, adesea senine sau cel puțin binevoitoare și accesibile. Tipurile se distribuie neselectiv în rândul populației.

Relația dintre subiect și obiect este întodeauna un raport de adaptare, deoarece presupune că termenii săi au unul asupra celuilalt efecte modificatoare. Aceste modificări constituie adaptarea. Introvertitul are particularitatea, pe de o parte, de a se cheltui neîntrerupt și de a se răspândi în toate, pe de altă parte, tendința de a se apăra de exigențele exterioare, de a se abține pe cât posibil de la orice cheltuială de energie, legată direct de obiect și de a-și crea în schimb, pentru sine o poziție cât mai sigură și mai puternică.

Atitudinile tipice se manifestă la copii încă din primii ani de viață, printr-o dispoziție individuală, chiar și în condiții foarte asemănătoare, un copil preaia un anumit tip, iar un altul, tipul opus. Aceste lucru se întâmplă în cazurile care evoluează în condiții normale. În situații anormale, când e vorba de atitudini extreme, la mame, tipul de atitudine ar putea fi preluat prin siluire. Acolo unde are loc o falsificare a tipului, determinată de influențe exterioare, se produce mai apoi, frecvent, o nevroză vindecabilă doar prin restabilirea atitudinii care corespunde în mod natural individului.

Tipul extravertit

Oricine se orientează după datele pe care i le mijlocește lumea exterioară, totuși această împrejurare este mai mult sau mai puțin decisivă. Atunci când cineva gândește, simte și acționează, într-un cuvânt trăiește într-un acord nemijlocit cu împrejurările obiective și cu exigențele acestora, atât în sens bun cât și în sens rău, el este extrovertit. El trăiește astfel încât obiectul, ca mărime determinată, joacă în conștiința sa un rol mai mare decât opinia sa subiectivă. Cert, are și el opinii subiective, dar forța lor determinantă este mai mică. Ființa sa cedează întodeuna în favoarea condițiilor exterioare. Interesul și atenția lui ascultă de evenimentele obiective, mai ales de cele ce se produc în imediata apropiere. Nu doar persoanele, ci și lucrurile îl captivează. Corespunzător, și actele sale se orientează sub influența persoanelor și ale lucrurilor.

Legile morale ale acțiunilor se acoperă cu exigențele corespunzătoare societății. Această determinare severă prin factori obiectivi nu înseamnă neapărat adaptare, din punct de vedere mai înalt nu e deloc sigur că datul obiectiv coincide cu normalul. În cazul în care individul s-a inserat în împrejurări anormale față de legile general valabile ale vieții, el poate în aceste condiții să prospere, dar numai până când, din cauza păcatului comis împotriva legilor generale ale vieții, el se va prăbuși cu întreg mediul său. Deci adaptarea pretinde observarea acelor legi care sunt mai generale decât condițiile istorice contemporane și locale. Puctul slab al extrovertitului este că acesta se îndreaptă în asemenea măsură către exterior încât realitatea subiectivă dintre toate cea mai sensibilă, adică starea corpului, nu este nici ea suficient de mult luată în seamă, drept urmare, corpul ca și sufletul suferă.

Cea mai frecventă nevroză a tipului extravertit este de departe isteria. O caracteristică fundamentală a istericului este tendința permanentă de a fi interesant și de a face impresie asupra mediului înconjurător. ”Caracterul” istericului este mai întâi o exacerbare a atitudinii normale, complicată apoi de reacții compensatorii ale inonștientului, care opunându-se extravertirii excesive, obligă energie psihică să se introvertească.

Faptul că atitudinea inconștientului o compensează pe aceea a conștienței se exprimă în genere în echilibrul psihic. Tendințele inconștiente alcătuiesc un bloc opus în orice privință atitudinii conștiente, a cărui existență duce la un conflict deschis. Este vorba de o exagerare absurdă a punctului de vedere conștient, care trebuie să slujească unei reprimări a inconștientului, dar care se încheie de regulă cu o reductio ad absurdum a atitudinii conștiente, respectiv cu o prăbușire. Catastrofa poate fi de natură obiectivă, țelurile obiective fiind treptat fals subiectivizate. Așa de pildă, un tipograf, după două decenii de muncă dură, s-a ridicat de la funcția de angajat la aceea a proprietarului autonom a unei întreprinderi de mare vază. Acesta s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, iar el s-a lăsat tot mai mult absorbit de ea, în detrimentul intereselor colaterale. El a fost astfel înghițit de ea și distrus; iată cum, în mod inconștient, s-au trezit în el anumite amintiri din copilărie, contrabalansând interesle exclusive pentru afaceri. Pe atunci, lui îi plăcea foarte mult să picteze și să deseneze. În loc să accepte această însușire și să facă din ea o preocupare secundară cu rol compensator, el a canalizat-o în afaceri și a început să fantazeze despre o dotare ”artistică” a produselor sale. Din nefericire și-a transformat fanteziile în realitate: a început să producă potrivit gustului său primitiv și infantil, iar rezultatul a fost că în câțiva ani întreprinderea a dat faliment. El a acționat potrivit unuia dintre ”idealurile noastre culturale”, după care un om activ și întreprinzător trebuie să concentreze totul în direcția unui singur scop final.

În genere, orice formă de gândire care se manifestă pe suprafața globului nostru – ca știință, ca filosofie sau chiar ca artă – fie izvorăște nemijlocit din obiecte, fie se varsă în idei generale. Se poate spune că doar intelectul extravertit, cel care se orientează după datele obiective, este cunoscut.

Gândirea orientată subiectiv apare ca pură arbitrarietate, iar gândirea extravertită, în schimb, ca plată și banală incomensurabilitate. De aceea cele două puncte de vedere se războiesc neîntrerupt.

Faptul că nu a existat vreodată și nici nu va exista o formulă intelectuală capabilă să închidă în sine și să exprime adecvat abundența și posibilitățile vieții produce o inhibiție, respectiv o excludere a altor forme de viață și activități vitale. La acest tip de om sunt reprimate toate formele de viață dependente de sentiment, spre pildă, activități estetice, gustul, simțul artei. Forme iraționale ca experiențe religioase, pasiuni sau altele de acest fel sunt adesea nimicite, împinse cu totul în inconștient. Aceste forme de viață, ocazional extrem de importante, duc o existență în cea mai mare parte inconștientă. Deși există indivizi de excepție, capabili să-și sacrifice viața unei forme anume, majoritatea indivizilor nu sunt în stare să suporte vreme îndelungată o astfel de exclusivitate. Mai devreme sau mai târziu – după împrejurările exterioare și după înzestrarea interioară – formele de viață refulate prin atitudine intelectuală se fac direct simțite, tulburând comportamentul conștient. Dacă această tulburare atinge un grad ridicat, se vorbește de nevroză. De cele mai multe ori nu se ajunge atât de departe, căci individul își îngăduie instinctiv unele modelări, este creată astfel o supapă de siguranță.

Sentimentele corespund situațiilor obiective și valorile general valabile. Ceea ce nu se vede mai bine ca în cazul așa-numitei opțiuni în iubire. Iubit este bărbatul ”potrivit”, el este potrivit nu pentru că place esenței  subiective, ascunse a femeii, ci pentru că el corespunde, în ce privește situația, vârsta, averea, rangul, respectabilitatea familiei sale, oricăror exigențe rezonabile. Astfel de căsnicii ”raționale” sunt nenumărate, nu rareori reușite. Aceste femei sunt soții și mame bune, atâta timp cât bărbații și copiii lor posedă constituția psihică obișnuită locului în care trăiesc. Principala nevroză a acestui tip este isteria cu lumea ei de reprezentări inconștiente, infantil sexuale care o caracterizează.

Tipul senzație extravertită nu are nevoie să fie o brută senzuală, fără să fie necredincios, chiar în senzația cea mai abstractă, principiului senzației obiective ce îi este propriu. Nu are idealuri în materie de idei și – de aceea - nici un motiv ca să se comporte ca un străin față de realitatea afectivă. Ceea ce se vede în toate aspectele sale exterioare. Se îmbracă bine, comform condiției sale, la el se bea și se mănâncă bine, se stă comod sau cel puțin se înțelege că gustul lui rafinat poate ridica unele pretenții față de ambianța sa.

Tipul intuiție extravertită apare la femei mai frecvent decât la bărbați. La ele, activitatea intuitivă se manifestă mai puțin profesional și mai mult social. Femeile de acest gen se pricep să exploateze toate  mijloacele sociale, să înnoade tot felul de legături mondene, să găsească bărbați de viitor, pentru ca apoi să renunțe la tot pentru o nouă posibilitate.

Orientarea intuitivă își are primejdiile ei mari, căci intuitivul își risipește prea ușor viața, însuflețind oameni și lucruri și răspândind în jurul lui o plenitudine de viață pe care însă nu el o trăiește, ci ceilalți o trăiesc. Dacă ar putea să se fixeze la un lucru anume, ar culege roadele muncii sale, dar foarte repede trebuie să alerge după o nouă posibilitate și să-și părăsească pământurile însămânțate de pe care alții vor culege recolta. La sfârșit pleacă cu mâinile goale.

Relația psihică în atitudinea extraverită se reglează întodeauna după factori obiectivi, după condițiile exterioare. Ceea ce este un idivid în interiorul său nu are niciodată o importanță decisivă. Pentru cultura noastră contemporană, atitudinea extravertită este, în principiu, hotărâtoare în problema relațiilor umane; principiul introvertirii apare și el, firește, dar trece drept o excepție și face apel la toleranța celor din jur.

Tipul introvertit

Tipul introvertit se deosebește de cel extravertit prin faptul că el nu se orientează după, asemenea celui din urmă, precumpănitor după obiect și după datul obiectiv, ci după factori subiectivi. După cum introvertitului i se pare de neconceput ca obiectul să fie întodeauna factorul hotărâtor, tot astfel pentru un extravertit rămâne o enigmă faptul că un punct de vedere subiectiv poate fi considerat superior unei situații obiective.

În dezvoltarea propriilor idei nu se dă în lături din fața nici unui demers oricât de temerar, nu alungă nici un gând, pe motiv că ar fi primejdios, revoluționar, eretic sau jignitor; în schimb este cuprins de o mare anxietate de îndată ce cutezanța sa pare să devină realitate. În urmărirea ideilor lui se dovedește a fi îndărătnic, obstinat și neinfluențabil. El acceptă cu greu că ceea ce este limpede pentru el nu este limpede și pentru ceilalți. El este fie tăcut, fie dă peste oamenii care nu-l înțeleg. Nu va încerca să forțeze pe nimeni să-i adopte ideile, dar se va împotrivi oricărei critici. Dacă se întâmplă să fie înțeles, atunci se lasă pradă unei supraaprecieri naive.

Deoarece acest tip pare adesea rece și rezervat, o judecată superficială îi neagă fără dificultate orice sentiment. Ceea ce e fundamental fals, sentimentele lui fiind nu extensive, ci intensive. Ele se dezvoltă în adâncime, o adâncime pasionată care înțelege mizeria lumii și încremenște în ea. Dar tipul normal abia dacă poate intui care este preocuparea reală a simțirii introvertite. Ea își exprimă țelul și conținutul într-o religiozitate ascunsă, ferită cu grijă de ochii profanilor, sau forme poetice tot atât de grijuliu protejate, nu fără ambiția de a câștiga astfel o superioritate asupra obiectului. Femeile care au copii pun în ei multe din toate acestea, insuflându-le tainic propriile lor pasiuni.

Tipul senzație introvertită se orientează după intensitatea participării subiective a senzației declanșate de stimulul obiectiv. Toate impresiile se strâng în interior, în profunzime, și domină conștiința. Pentru impresiile sale, acest tip dispune într-o oarecare măsură doar de posibilități arhaice de exprimare, căci gândirea și simțirea lui sunt relativ inconștiente, iar în măsura în care sunt conștiente au la îndemână doar expresii indispensabile, banale și cotidiene. Acest tip este de aceea deosebit de greu accesibil înțelegerii obiective: de cele mai multe ori el își este însuși incomprehensibil.

El se mișcă într-o lume mitologică, în care oameni, animale, trenuri, case, fluvii, munți îi apar în parte ca zei binevoitori, în parte ca demoni răuvoitori. Ceea ce al însă nu conștientizează. Dar aceștia își exercită ca atare acțiunea asupra judecăților și faptelor sale. El judecă și acționează ca și cum ar avea de-a face cu astfel de forțe. Începe să-și dea seama de acest lucru abia în clipa în care descoperă că senzațiile sale sunt toatal diferite de realitate. Dacă înclină mai mult către raționalitatea obiectivă, el va simți această deosebire ca fiind patologică; dacă, în schimb, devotat fiind iraționalității sale, tinde să acorde propriei senzații valoarea reală, atunci lumea obiectivă va fi pentru el doar aparență și spectacol.

În timp ce intuiția extraverită posedă acea abilitate caracteristică, acel ”nas fin” pentru toate posibilitățile realității obiective, intuiția inconștientă, arhaică are fler pentru toate dedesubturile ambigue, întunecate, murdare și periculoase ale realității.

Intuitivului introvertit îi dispar atât conștiința existenței sale fizice, cât și conștiința influenței sale asupra altora. Punctul de vedere extravertit ar putea spune despre intuitivul introvertit că pentru el ”realitate nu există”, că el se ”lasă în voia unor reverii sterile”. Intuiția imaginilor inconștientului, pe care forța creatoare le produce din abundență, este în orice caz sterilă în raport cu utilitatea imediată.

Deoare inconștientul este nu ceva ce zace asemenea unui caput mortuum psihic, ci mai degrabă ceva care participă la viață, care suferă transformări interioare aflate în relații profunde cu factualitatea generală, intuiția introvertită oferă, prin perceperea proceselor lăuntrice, anumite date ce pot fi de o importanță excepțională pentru interpretarea acesteia; ea poate să prevadă mai mult sau mai puțin clar atât noile posibilități, cât și ceea ce urmează să se întmple efectiv. Caracterul ei profetic se explică din relația pe care o întreține cu arhetipurile care, la rândul lor, reprezintă desfășurarea logică a tuturor lucrurilor accesibile experienței.

Adâncirea intuiției produce, firesc, o îndepărtare uneori extraorinară a individului de realitatea tangibilă, în așa fel încât el însuși devine o enigmă pentru cei din imediata lui apropiere. Dacă este artist, atunci arta lui anunță lucruri extraorinare, rupte de realitate, scânteind în luciri multicolore, semnificative și banale, frumoase și grotești, sublime și bizare în același timp. Dacă nu e artist, atunci e adesea un geniu neînțeles, un mare talent decăzut, un fel de înțelept pe jumătate smintit, un personaj de roman ”psihologic”.

El se face pe sine și își face din viață un simbol, adaptat la sensul interior și etern al deveniri, neadaptat însă la realitatea efectivă a momentului. Rămânînd incomprehensibil, el se lipsește și de efectul pe care l-ar fi putut avea supra realității. Limbajul lui nu este cel utilizat de toți, ci unul prea subiectiv. Argumentele sale sunt lipsite de acea ratio care convinge. El nu poate decât să mărturisească și să vestească. Este glasul profetului în deșert.

Deoarece activitatea lor principală se îndreptează spre interior, în afară nu se văd decât reticență, ascundere, lipsă de participare sau nesiguranță și jenă aparent neîntemeiată. Dacă se exteriorizează totuși ceva, este vorba mai ales de manifestări indirecte ale funcțiilor slab diferențiate și relativ inconștiente. Manifestări de acest fel provoacă firește prejudecățile mediului îndreptate împotriva acestui tip. Drept urmare, acești oameni sunt de cele mai mult ori subapreciați sau cel puțin neînțeleși. Ei nu-și dau seama că prestația lor îndreptată către exterior este într-adevăr de calitate inferioară. Tot ce li se întâmplă este atât de captivant și are un farmec atât de inepuizabil, încât nici nu observă că ceea ce împărtășesc mediului lor nu conțin, de regulă, decât foarte puțin din ceea ce trăiesc ei înșiși. Caracterul fragmentar și de cele mai multe ori doar episodic al comunicării lor pretinde prea mult de la înțelegerea celor din jur; în plus, comunicarea lor este lipsită de acea căldură care ar trebui să învăluie obiectul și care ar putea să aibă forță de convingere. Dimpotrivă, ei arată foarte adesea către exterior o atitudine brutală de respingere, deși o fac fără să-și dea seama și fără intenția de a se manifesta astfel. Destinul le pregătește, poate mai mult decât altor oameni, dificultăți exterioare compleșitoare, susceptibile să-i scoată din beția provocată de intuițiile interioare. E nevoie de multă stăruință pentru a le stoarce, în fine, o comunicare omenească.

Dintr-un punct de vedre superior, ei sunt dovada vie a faptului că lumea bogată, plină, în nesfârșită mișcare, și viața ei debordantă, amețitoare nu există doar în afară, ci și înăuntru. Viața acestor oameni intruiește mai mult decât spusele lor. Din ea, și nu mai puțin din marea lor greșeală, din incapacitatea de a comunica, înțeleg că una din cele mai grave erori ale culturii noastre constă în superstiția reprezentării, în supraestimarea nemăsurată a transmiterii prin cuvinte și metode ale învățării. Unui copil, firește, cuvintele mari ale părinților săi îi impun; se nutrește chiar convingerea că el ar putea fi astfel educat. În realitate, educația o face viața părinților, iar cuvintele și gesturile pe care ei le adaugă nu fac decât să-l zăpăcească pe copil.

 Firește, tipurile iraționale introvertite nu sunt propovăduitorii unei umanități desăvârșite. Le lipsește rațiunea și etica rațiunii, dar viața lor instruiește asupra celeilalte posibilități, aceea a cărei lipsă cultura noastră o resimte în chip dureros.

În concluzie, descripția de mai sus nu ar trebui să lase impresia că aceste tipuri se întâlnesc des în practica zilnică, sub acestă formă pură. Ele nu sunt, în realitate, decât fotografii de tip galtonian care cumulează și, în consecință, scot exacerbat în exterior trăsăturile tipice, estompându-le tot atât de disproporționat, pe cele individuale.

Să crezi în iubire, să crezi în iertare

Am uitat ce-am vrut să-ți spun. Mă chinui să-mi amintesc și nu izbutesc. Mi se părea că e ceva deosebit de important, ceva ce o să spulbere definitiv orice neînțelegere, îndoială, neclaritate. Ceva ce-ar apropia un pic cele două capete de lume în care nu știu prin ce eroare ne-am pomenit.

De ce oare începe să-mi fie frică de cuvinte? Nu, nu de-ale celorlalți. Învăț să primesc cuvintele dizgrațioase fără să le trec prin mine. Am învățat să nu le arunc mai departe, îmi place să cred că sunt ultima verigă din lanțul urii. De cuvintele mele mi-i frică, căci dacă nu izbutesc să le împreunez cu dragoste, oricât de multă cunoaștere ar conține, ele nu sunt bune la nimic.

Auzisem la radio o poezie care se încheia cu versurile: ”cocoșul s-a oprit de cântat./ de cine te-ai lepădat?/ de cine m-am lepădat?, și mi-a venit în minte Petru, care negase în fața oamenilor că-L cunoaște pe Iisus tocmai după fusese răstignit. Și-a dat seama de fapta sa așa cum îi prezisese însuși Învățătorul: ”înainte de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine”; moment în care acesta a înțeles trădarea, și-a înțeles căderea. Atunci Domnul l-a privit de departe pe Petru, în privirea aceea nu era reproș, nu era supărare, era o adâncă întristare și suferință, pentru că Petru era unul din cei mai buni ucenici ai Lui. Petru nu mai putea să rămână printre oamenii nepăsători și dușmănoși în fața cărora se lepădase cu jurământ de Iisus, era cuprins de o nespusă amărăciune, a ieșit în noaptea întunecată să-și plângă lepădarea. A început să se căiască pentru slăbiciunea sa, să-și ceară iertare și să-l încredințeze pe Hristos de iubirea sa. Iisus îl iertase la scurt timp după învierea, pentru că-i vedea inima plină de dragoste a lui Petru, și vedea că lepădarea sa venea dintr-o lipsă de tărie.

Și apoi, l-am comparat cu Iuda, care îl vânduse pe Iisus cu treizeci de arginți. Dar acesta nu a crezut în iubire, nu a crezut în iertare, s-a îndoit și s-a condamnat la pieire, spânzurându-se.

Și atunci am înțeles că puterea e în credință, iar înfrângerea, în îndoială.

Viața asta e o ciornă în care până la sfârșit nimic nu e trecut pe curat. În viața asta orice greșeală poate fi ispășită, ieratată, doar să nu stăruim în greșeală. În viața asta nu poți să te înalți dacă nu ești doborât, și, cu cât e mai adâncă căderea, cu atât e mai spectaculoasă înălțarea.

În viața asta adevărata bucurie o simți după o mare durere. Și dacă toată lumea vede în viața unui cercat o nesfârșită tristețe, de fapt, viața acestuia e făcută dintr-o lumină perceptibilă doar cu inima.

          Și încă ceva, dragostea niciodată nu cade. 

          Text publicat în revista Catchy

Puterea sufletului I de Carl Gustav Jung

         Psihologie analitică și Weltanschauung

Jung face o analiză a conceptului de Weltanschauung care s-ar traduce ca o atitudine conceptual formulată. Să ai un Weltanschauung însemană să-ți formezi o imagine a lumii și a ta însuți, să știi ce este lumea și cine ești tu. Orice sporire a experineței sau a cunoașterii consitutuie un pas înainte în formarea unui Weltanschauung. O bună cunoaștere presupune să excluzi bănuieli neîntemeiate, informații arbitrare și opinii neîntemeiate; să cauți ipoteza bine întemeiată, fără să uiți că tot ce știi este mărginit și supus erorii.

Orice nouă descoperire, orice nou gând poate să dea înteregii lumi o nouă față și trebuie să ținem seama de acest lucru, căci dacă nu o facem ne pomenim într-o lume vetustă, reminiscență a unor trepte mai joase ale conștienței.

Inconștientul, activitatea inconștientă, apare ca fiind un receptacol al tuturor conținuturilor inoportune pentru conștient, precum și al tuturor impresiilor uitate. Dar el totodată nu e doar un păstrător, dar și obârșia conținuturilor incompatibile, de care conștientul ar vrea să scape. Inconștientul produce chiar conținuturi fundamentale noi, el are un rol creator. Visul este o creație specifică a inconștientului, care poate fi doar denaturată sau distorsionată prin refulări. Scopul metodei lui Freud este să aducă în conștient aceste conținuturi pulsionale și să le ridice refularea prin corectare conștientă. Acesta consideră că ele ar fi doar niște fantezii provocate de dorințe infantile, care pot fi reprimate rațional, sau sublimate. Dacă cineva își închipuie că așa ceva se face la comandă, se înșeală amarnic. Numai o stringentă nevoie poate inhiba efectiv un instinct natural. Dacă o astfel de necesitate implacabilă nu există, ”sublimarea” nu este decât o autoamăgire, în fond, o refulare mai subtilă.

Atitudinea nu poate fi influențată decât în cazuri foarte rare de teorii. Mult mai eficientă este calea simțămintelor.

Nu există vreo formă de tragedie umană pe care să nu o poată provoca lupta eu-lui împotriva inconștientului. Cel ce nu a văzut niciodată grozăviile unei case de corecție, ale unei case de nebuni sau ale unui spital, își va îmbogăți considerabil Weltanschauug-ul prin impresia pe care i-o vor face aceste lucruri. Dacă încerci să cercetezi cu toată conștiinciozitatea și temeinicia necesară structura unei nevroze, rămâi teribil de impresionat de forța cu care acționează inconștientul. În nevroze se ascund acele puternice influențe psihice care fundamentează atiudinea noastră spirituală și principalele ei idei conducătoare.

Inconștientul este un rezervor al lucrurilor deja uitate, deja trecute sau refulate, dar este și acea sferă în care au loc toate procesele sublimale – cum ar fi procesele prea slabe pentru a deveni conștiente, și mai ales solul germinativ al întregului nostru viitor psihic. În legătură cu inconștientul nu ne este dată decât cunoașterea post factum și, mai mult, este apriori imposibil să știm ceva despre starea lucrurilor din inconștient.

Omul se naște cu o structură psihică foarte complicată, care este departe de a fi tabula rasa. Omului îi este dat din naștere un creier rezultat dintr-o nesfârșită evoluție de-a lungul liniei ancestrale. Întreaga anatomie a omului este un sistem moștenit, identic cu constituția sa ancestrală, posibilitatea de a se produce ceva esențial diferit este de-a dreptul infimă. Chiar și celor mai îndrăznețe fantezii le sunt impuse anumite limite prin moștenirea spirituală.

Am denumi sfera moștenirii psihice inconștient colectiv. Astfel, dacă în cazul unui pacient cu nevroză gastrică, de pildă, ce este acel ceva din inconștient care, de dincolo de complexul matern personal, întreține un dor pe cât de nedefinit, pe atât de chinuitor, atunci răspunsul lui Jung ar suna așa: este imaginea colectivă a mamei, nu a unei mame anume, ci a mamei în genere.

Inconștientul colectiv nu este nicidecum un biet colțișor întunecat al sufletului nostru, ci sedimentul a-toate-dominator al experienței strămoșești milenare, ecou al marilor evenimente preistorice. Acesta reprezintă, în totalitatea sa, un fel de imagine atemporală, eternă a lumii, care se contrapune imaginii noastre conștiente, momentane, despre lume. Reprezintă a altă lume pur și simplu, o lume în oglindă. Dar spre deosebire de o simplă imagine în oglindă, imaginea inconștinetă are energia sa proprie, independentă de conștient și datorită acestei energii poate exercita puternice influențe psihice, care nu se manifestă la suprafața lumii, ci acționează din interior asupra noastră, fiind invizibile pentru cel care nu supune îndeajuns criticii imaginea sa momentană asupra lumii, rămânându-și astfel, chiar sieși, ascuns.

Nu avem un Weltanschauung pentru lume, ci pentru noi. Căci dacă nu ne formăm o imagine a lumii în întregul ei, atunci nu ne vedem nici pe noi înșine, noi înșine nefiind altceva decât o copie fidelă a acestei lumi. Numai în imaginea pe care ne-o facem, apărem și noi.

Psiholologia analitică deschide noi posibilități în acest sens. Aceasta este o reacție împotriva exacerbării raționalității conștientului care, în ambiția sa de a produce procese dirijate, se izolează de natură, plasându-l pe om într-un prezent rațional mărginit, suspendat în răstimpul dintre naștere și moarte. Această îngrădire ne dă simțământul că existența noastră este cu totul întâmplătoare și lipsită de sens, simțământ ce ne împiedică să ne trăim viața cu acea adâncă încărcătură de sensuri. În felul acesta, o bună parte din viață, rămasă netrăită, cade în seama inconștientului. Trăim de parcă am umbla cu încălțări prea strâmte. Încojurați cum suntem de zidurile raționalității, rămânem izolați de veșnicia naturii. Psihologia analitică încearcă să străpungă aceste ziduri, scoțând iar la lumină acele imagini ale fanteziei provenite din inconștient, pe care înțelegerea rațională le-a repudiat demult. Aceste imagini sunt dincolo de ziduri, ele aparțin naturii din noi, care zace îngropată undeva în adânc, împotriva căreia ne-am baricadat după zidurile rațiunii. De aici a apărut conflictul cu natura, pe care psihologia analitică se străduiește să-l rezolve, dar nu prin ”reîntoarcerea la natură” a lui Rousseau, ci să îmbogățească conștientul nostru prin cunoașterea spiritului natural. Cei care au reușit vreodată să privească dincolo, vorbesc de impresii copleșitoare.

Structura psihicului

Singurile lucruri nemijlocit perceptibile din lume sunt conținuturile conștientului. Dacă ne propunem să facem o grupare a conținuturilor conștiente, începem, conform regulii tradiționale, cu propoziția: ”Nihil este in intelectu, quod non autea fuerit in sensu” (În intelect nu este nimic care să nu fi fost mai întâi în simțuri).

Se știe că intențiile și acțiunile noastre conștiente sunt adesea zădărnicite de procesele inconștiente, de a căror existență suntem noi înșine deosebit de surprinși. Avem câte o scăpare în ceea ce spunem ori scriem sau facem înconștient câte un lucru care trădează tocmai ce voiam să tăinuim sau ceea ce nici noi înșine nu știam dinainte. Pe apariția acestor fenomene se bazează și experimentul de asociere folosit cu mult succes în diagnosticarea acelor cazuri în care pacientul nu vrea sau nu poate să spună ceva [Pacientului i se cere să spună ce cuvinte (asociații) îi vin în minte la auzul unui cuvânt spus de medic. Se cronometrează timpul de reacție. Timpii prelungiți sunt indicii unei rezistențe.]

Exemple clasice de activitate psihică inconștientă ne sunt furnizate însă de stările patologice. Am putea spune că întreaga simptomologie a isteriei, a nevrozei obsesionale, a fobiilor și, în mare parte, cea de dementia praecox sau din schizofrenie, cea mai răspândită boală psihică, se bazează pe activitatea psihică inconștientă.

Inconștientul colectiv este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din evoluția omenirii, care renaște mereu în fiecare structură cerebrală individuală. Conștientul, în schimb, este un fenomen efemer, care produce toate adaptările și orientările noastre momentane, drept care activitatea sa poate fi comparată cu orientarea în spațiu. Inconștientul conține însă sursa forțelor sufletești ce ne impulsionează, precum și formele și categoriile ce reglează pe acestea, adică tocmai arhetipurile. Toate ideile și reprezentările de mare forță ale omenirii provin din arhetipuri. Acest lucru este deosebit de limpede în cazul reprezentărilor religioase.

Rolul conștientului nu e numai să recepteze pe calea simțurilor lumea celor exterioare, ci să traducă în mod creator lumea celor interioare în cele exterioare.

Considerații generale privind teoria complexelor

Un ”complex afectiv” este imaginea unei anumite situații psihice, care e încărcată cu vii accente emoționale și care, tocmai de aceea, se dovedește a fi incompatibilă cu atmosfera sau atitudinea inconștientă obișnuită. Cu oarecare eforturi de voință, complexul se lasă de obicei reprimat, dar nu și anihilat, reapărând ori de câte ori are prilejul, în deplinătatea forțelor sale inițiale. În ziua de azi, oricine știe că poți ”să ai complexe”. Dar că un complex te poate avea este mai puțin cunoascut. Prin orice constelare de complexe se instalează o stare de perturbare a conștientului. Unitatea conștientului este astfel compromisă, iar voința este pusă în dificultate sau chiar contracarată. De fapt, complexul activ ne duce pentru moment în acea stare în care suntem lipsiți de liberate. Complexele aduc pe buzele cuiva cuvântul cel mai nepotrivit, îi sustrag alteia tocmai numele persoanei pe care trebuie să o prezinte sau îi declanșează accesul de tuse tocmai în timpul celui mai frumos piano din concert, îl fac pe cel ce a întârziat și vrea să treacă neobservat să se împiedice cu zgomot de un scaun. Te fac să prezinți, la o înmormântare, în loc de condoleanțe, felicitări.

Psihologia visului arată cu claritate că atunci când nu sunt reprimate de un conștient inhibator, complexele apar personificate. Același fenomen se observă și în anumite psihoze, unde compexele prin glas și se manifestă ca ”voci” având caracterele lor extrem de personale.

Etiologia originii complexelor, bunăoară, este foarte frecvent o așa-numită traumă, un șoc emoțional sau altceva asemănător, care a determinat desprinderea unui fragment din psihic. Orice complex este o fracțiune desprinsă din psihic.

Trebuie să fii medic ca să știi cât de cumplit de devastator poate fi un complex. Trebuie să fi văzut cum poate distruge moral și fizic familii întregi în câteva decenii și ce tragedii extraordinare și ce disperare mizerabilă poate lăsa în urma lui un compex pentru ca să rămâi pe deplin convins de realitatea lui.

Frica de complexe e o călăuză proastă căci ne îndepărtează mereu de inconștient, aducându-ne înapoi spre cele conștiente. Complexele sunt ceva atât de neplăcut încât nici un om cu mintea sănătoasă nu se lasă prea ușor convins că forțele instinctuale ce întrețin complexele ar putea juca un rol pozitiv. Conștientul are întodeauna convingerea că compexul este ceva nelalocul lui, ceva ce trebuie, într-un fel sau altul, eliminat. În ciuda mulțimii covârșitoare a dovezilor de tot felul că pretutindeni și întodeauna au existat complexe, nu ne putem hotărî să le luăm drept manifestări normale ale vieții. Această frică opune în continuare studiul complexelor o importantă rezistență, a cărei înfrângere necesită oarecare fermitate.

Despre natura viselor

Visul este o fracțiune de activitate psihică involuntară, care implică exact atâta conștiență încât să devină reproductibilă în stare de veghe. De regulă, visul este o plăsmuire destul de stranie, remarcându-se prin multe ”trăsături negative”, ca lipsa de logică, morala îndoielnică, forma inestetică și vădita absurditate sau lipsa de sens. De aceea e înlăturat, de obicei, ca o inepție lipsită de sens și de valoare.

Fără subiectul care a avut visul nu poate fi întreprinsă nicio analiză a visului. Cuvintele din care e compusă relatarea unui vis nu au doar un singur sens, ci mai multe. Dacă cineva visează, de pildă, o masă, nu se știe niciodată ce poate să însemne ”masa” pentru el, deși cuvântul pare destul de neechivoc. Nu știm, bunăoară, un lucru, și anume că acea masă este tocmai masa la care stătea tatăl subiectului când i-a refuzat orice suport financiar ulterior, alungându-l din casă ca pe un netrebnic.

Dacă am reușit să stabilim că masa din vis este tocmai acea masă fatală cu toate cele aferente ei, înseamnă că am interpretat, în esență, dacă nu întregul vis, atunci măcar acest unic motiv, adică am găsit care e contextul subiectiv al cuvântului masă.

Pe baza cunoașterii faptelor, Jung a pus la punct o procedură de stabilire a sensului unui vis, procedură denumită înregistrarea contextului, și care constă în a stabili, cu ajutorul asociațiilor subiectului, în ce nuanță a semnificației îi apare lui fiecare amănunt marcant al visului.

Deoarece visul este o exteriorizare normală extrem de frecventă a psihicului inconștient, el ne oferă cea mai mare parte a materialului experimental necesar studiului inconștient.

Nu toate visele sunt de aceeași importanță, sunt vise ”mari” și vise „mici”. Visele ”mari” provin din stratul mai profund care include inconștientul personal, cât și cel colectiv, acesta din urmă fiind mai aproape de conștient. Acestea sunt impresionante, nu arareori de o mare forță expresivă și de mare frumusețe. Asemenea vise apar mai cu seamă în perioadele hotărâtoare pentru destinul omului, adică în prima tinerețe, la vârsta pubertății, pe la mijlocul vieții (între 36-40 de ani) și în conspectu mortis. Interpretarea lor întâmpină adeseori mari dificultăți deoarece materialul cu care poate contribui subiectul e prea sărac.

Un om aflat la jumătatea vieții se simte încă tânăr, pe la treizeci și șase de ani însă, omul depășește zenitul vieții sale, fără să fie conștient de însemnătatea acestui fapt. Atunci recunoașterea acestui moment i se impune, poate, sub forma unui vis arhetipal. Acesta e exprimat prin forme mitologice stranii, neobișnuite pentru subiect, găsim dragoni, animale binevoitoare, demoni, bătrânul înțelept, omul zoomorf, comoara tăinuită, pomul dorințelor, fântâna, peștera, grădina împrejmuită de ziduri, procesele de transmutare și substanțele alchimiei - numai lucruri ce nu privesc banalități contidiene. Visul utilizează figuri colective, deoarece are de exprimat o problemă umană veșnică, indefinit repetată și nu o tulburare momentană a echilibrului personal.

Visul conține patru faze: precizarea locului, dezvoltarea, culminația (peripeția) și soluția. Acestă împărțire poate fi aplicată majorității viselor, ceea ce atestă că visul are îndeobște o structură ”dramatică”.

Visul poate discredita în modul cel mai penibil sau poate acorda, cu vădită binevoință, sprijin moral. Primul survine de preferință la oamenii care au o părere prea bună despre ei înșiși, pe când al doilea la cei ce se apreciază pre puțin. Uneori însă, înfumuratul nu e pur și simplu umilit în vis, ci ridicat la rang extraordinar, de-a dreptul ridicol și, în mod similar, cel mult prea umil e supus unei înjosiri extraordinare.

Eu-l, umbra, anima, animus, sinele

Eu-l se bazează pe întregul câmp al conștientului, iar pe de alta pe totalitatea conținuturilor inconștiente (conținuturi temporar sublimate, reproductibile voluntar, adică memoria; conținuturi inconștiente nereproductibile voluntar; conținuturi neconștientizate). Sinele este personalitatea totală care, deși nu e în întregime sesizabilă, este totuși prezentă. Eu-l este prin definiție subordonat sinelui, are libertate de voință și se raportează la sine ca partea la întreg. Și sinele se raportează la eu: ca la un dat obiectiv, pe care libertatea voinței nostre nu poate să-l schimbe, în mod direct, cu nimic. Ca punct de referință al câmpului conștient, eu-l este subiectul tuturor proceselor de adaptare, în măsura în care acestea sunt realizate preponderent de voință.

Umbra

Umbra este o problemă morală care pune la încercare întreaga personalitate a eu-lui, deoarece nimeni nu-și poate realiza umbra fără să dea dovadă cu prisosință de voință morală.

O cercetare minuțioasă a trăsăturilor de caracter întunecate, respectiv a elementelor de calitate inferioară din care se compune umbra arată că acestea sunt de natură emoțională, respectiv posedă o anumită autonomie și au, ca urmare, un caracter obsedant, mai bine zis posedant. Căci emoția nu este o acțiune a subiectului, ci ceva ce se întâmplă să acționeze asupra lui.

Cu înțelegere și bunăvoință, umbra poate fi integrată personalității conștiente, există totuși, după cum arată experiența, anumite trăsături care opun o rezistență încăpățânată controlului moral și se dovedesc întru totul neinfluențabile. De regulă, această rezistență e corelată cu proiecții (transpunerea în exterior a unui conținut subiectiv). Rezultatul proiecțiilor este o izolare a subiectului de lumea înconjurătoare, nemairămânând prezentă, în locul unei adevărate relații cu lumea, decât una iluzorie. Cu cât mai multe proiecții se insinuează între subiect și lumea din jur, cu atât mai greu îi va fi eu-lui să-și recunoască iluziile.

Anima și animus

Femeia e compensată de un element masculin și de aceea inconștientul ei are, ca să zicem așa, însemne masculine. Asta constituie o deosebire considerabilă în comparație cu bărbatul. Dat fiind situația acesta, Jung a denumit factorul ce formează proiecția la femei, animus (acest cuvând înseamnă intelect sau spirit). După cum anima corespunde erosului matern, animusul corespunde logosului patern. La femei conștientul e caracterizat mai mult de erosul asociativ decât de logosul disociativ, cognitiv. La bărbați, erosul, funcția relației, e de regulă mai puțin dezvoltată decât logosul. La femei, în schimb, erosul constituie o expresie a adevăratei lor naturi, în timp ce logosul lor reprezintă, nu arareaori, un incident regretabil. Provoacă în relațiile cu ceilalți neînțelegeri și răstălmăciri supărătoare, pentru că e constituit nu din reflecții, ci din opinii. Cum animusul are predilecție pentru argumentare, poate fi văzut cel mai ușor în discuții prezumțioase. Desigur, și bărbații pot argumenta cu feminitate, și anume atunci când sunt posedați de anima și transformați astfel în animusul animei lor. La ei e vorba în principal de vanități și suscebilități personale; la femei e vorba însă de forța impusă de veridicitate sau echitate, căci de vanitatea lor a avut grijă croitoreasa sau coaforul.

”Tatăl” (=suma opiniilor personale) joacă un rol mare în argumentarea femeii. Oricât de prietenos și prevenitor i-ar fi erosul, când e mânată de animus, femeia nu se lasă impresionată de nici o logică din lume. În multe cazuri, bărbatul simte că numai ispitirea sau pedepsirea sau impunerea forței mai poate avea puterea de convingere necesară. Bărbatul nu știe că situația extrem de dramatică ar ajunge la un deznodămând banal și plat, dacă el ar părăsi, pur și simplu, câmpul de luptă și ar lăsa continuarea în fața femeii cu pricina. Dar la această idee salutară el nu ajunge decât arareori sau niciodată, deoarece nici un bărbat nu se poate întreține nici cel mai scurt timp cu un animus fără să cadă imediat animei sale.

E mai ușor să înțelegi umbra decât anima și animusul. Nu există nici o educație morală în ceea ce le privește și apoi, oamenii se complac de regulă în neînduplecarea lor și preferă să se calomnieze reciproc decât să-și recunoască proiecția. Mai mult, pare un lucru foarte firesc ca bărbații să aibă toane iraționale, iar femeile opinii deopotrivă iraționale. Natura e conservatoare și nu-i prea permite să-i fie perturbate circuitele. Anima și animusul aparțin zonei naturale protejate, care își apără inviolabilitatea cu cea mai mare îndărătnicie.

Dacă pretindem ca proiecțiile să fie neapărat soluționate, căci acest lucru ar fi sănătos și avantajos din toate punctele de vedere, pășim pe un nou tărâm. Toți erau convinși până acum că reprezentări ca ”tatăl meu, ”mama mea” ș.a.m.d., nu sunt decât copii perfecte corespunzătoare modelului tatălui real. Reprezentarea pe care o are X despre tatăl său e o entitate complexă de care tatăl real e numai în parte răspunzător; o parte nedeterminat de mare îi revine fiului, o parte atât de mare încât ori de câte ori își critică sau își laudă tatăl, se referă, inconștient, la sine însuși. Dar dacă X și-ar compara cu mai multă atenție reacțiile cu realitatea, ar avea ocazia să remarce că undeva greșește, de vreme ce nu și-a dat seama demult din comportamentul tatălui său că își face o idee greșită despre el. Dar, de regulă, X e convins că dreptatea e de partea lui, iar dacă cineva nu are dreptate, acela trebuie să fie de fiecare dată celălalt. Dacă erosul lui X este slab dezvoltat, atunci ori raportul nesatisfăcător cu cu tatăl lui îi este indiferent, ori se supără pe inconsecvența și lipsa de înțelegere a tatălui, care nu se comportă niciodată așa cum ar cere-o, propriu-zis, imaginea pe care X o are despre el. Iată de ce X are toate motivele să se simtă jugnit, neînțeles sau chiar înșelat. Ne închipuim cât de bine ar fi într-un asemenea caz ca proiecția să fie rezolvată.

Una din prescripțiile cele mai importante ale igienei sufletești este tocmai aceea de a acorda conținuturilor și proceselor inconștiente o anumită atenție continuă, deoarece conștientul e mereu amenințat să cadă în unilateralitate, să frecventeze doar căile bătute și să se împotmolească în fundături. Însă cu cât mai civilizat, mai conștient devine omul, iar condițiile sale complicate de viață și influența anturajului sunt tot mai răspicate, vocea timidă a naturii este acoperită. Iar atunci locul naturii e luat de opinii și convingeri, de teorii și tendințe colective, care acordă tot sprijinul rătăcirii conștientului. De aceea e deosebit de important să nu ne reprezentăm arhetipurile inconștiente ca pe niște improvizații fugitive ale fanteziei, ci ca pe niște factori constanți, autonomi, așa cum și sunt în realitate.

Sinele

Cu cât mai multe și mai importante sunt conținuturile inconștientului asimilate de eu, cu atât mai mult se apropie eu-l de sine, chiar dacă această apropiere nu poate fi decât nesfârșită. De aici rezultă însă inevitabil e inflație a eu-lui (”sunteți umflați (...) și nici măcar întristați. Cor. 5.2), dacă nu are loc o diferențiere critică între eu și figurile inconștiente. Inflația mărește, bunăoară, pata oarbă din fundul ochiului și cu cât mai mult suntem asimilați de factorul care produce proiecții, cu atât avem tendința să ne identificăm cu el. Un simptom clar al acestei situații este dezinteresul ce intervine față de reacțiile celor din jur, refuzul de a le percepe și de a ține seama de ele.

Asimilarea eu-lui de către sine echivalează cu o catastrofă psihică. Dacă eu-l cade pentru un timp sub controlul vreunui factor inconștient, adaptarea sa e perturbată și calea e lăsată liberă tuturor accidentelor cu putință.

Ancorarea eu-lui în lumea conștientului și întărirea conștientului printr-o adaptare cât mai precisă posibil sunt, de aceea, de cea mai mare importanță. Pentru asta sunt extrem de necesare, pe latura morală: anumite virtuți, ca atenția, conștiinciozitatea, toleranța etc., iar pe cea intelectuală: observarea precisă a simptomaticii inconștientului și autocritica obiectivă.

Se poate lesne întâmpla ca accentuarea personalității eu-lui și a lumii conștientului să ia o atât de mare amploare încât figurile inconștientului să fie psihologizate, iar sinele să fie asimilat de eu. Deși procesul acesta este invers celui descris mai sus, intervine însă aceeași consecință, adică inflația. În acest caz, lumea conștientului ar trebui deconstruită în favoarea realității inconștientului. În primul caz, realitatea trebuie apărată de o stare de vis arhaică, ”veșnică”, ”ubicuitară”; în ultimul, dimpotrivă, trebuie să acordăm visului spațiu vital, în detrimentul lumii conștiente. În acel prim caz se cere mobilizarea tuturor virtuților; în cazul acesta din urmă, aroganța eu-lui nu poate fi domolită decât de înfrângeri morale. Acest lucru e necesar, pentru că altfel nu poate fi atins acel grad mediu de modestie indispensabil pentru menținerea unei stări echilibrate.

Una peste alta, ne e doar avantajos, ci și mai ”corect” din punct de vedere psihologic să interpretăm drept ”voia Domnului” forțele naturale ce apar în noi instincte. Căci ne aflăm astfel în acord cu habitusul vieții psihologice strămoșești, adică funcționăm atunci așa cum a funcționat omul pretutindeni și în toate timpurile. Existența acestui habitus se dovedește că este viabil, căci, dacă nu ar fi, toți cei ce l-au urmat ar fi pierit din pricina proastei adaptări. Iar dacă suntem în acord cu ei, avem, rațional vorbind, o șansă să putem trăi. Adevărurile psihologiei nu sunt cunoștințe metafizice, ci mai degrabă moduri obișnuite de a gândi, de a simți, de a acționa, care în cursul experineței s-au dovedit oportune și prielnice.

Punctul de vedere pur biologic nu e recomandabil în psihologie, întrucât este, în principal, numai intelectual. Fenomenul psihic nu poate fi sesizat în întregime de intelect, pentru că nu constă numai din sens, ci și din valoare, aceasta din urmă bazându-se pe intensitatea tonalităților afective ce-l însoțesc. Căci valoarea afectivă este o măsură a gradului de intensitate a unei reprezentări, iar intensitatea, la rândul ei, exprimă tensiunea energetică a acelei reprezentări, capacitatea de a acționa. Umbara, de pildă, are de regulă o valoare afectivă pronunțat negativă, anima, în schimb, ca și animus, una mai degrabă pozitivă. În timp ce umbra e însoțită îndeobște de tonalități afective evidente și exprimabile, anima și animus prezintă, dimpotrivă, calități afective mai puțin definibile. De cele mai multe ori, sunt înconjurate de o atmosferă de susceptibilitate, intangibilitate, taină, intimitate penibilă ori au un caracter absolut.

Ceea ce e de mare însemnătate pentru viața inconștientului, ocupă în conștient ultimul loc ca valoare și invers. Cel ce se identifică cu jumătatea diurnă a existenței sale psihice, va considera, în consecință, visele nocturne drept nule și neavenite, deși noaptea e la fel de lungă ca ziua și orice conștiență se întemeiază pe inconștiență, își trage rădăcinile din aceasta și dispare în aceasta în fiecare noapte. Căci se știe că ceea ce e ziua mic, noaptea e mare și vice-versa și, de aceea, se mai știe și că lângă orice lucru mărunt al zilei stă întodeauna, chiar dacă e invizibilă, puterea cea mare a nopții.

Cunoașterea acestui fapt consituie condiția preliminară indispensabilă oricărei integrări, un conținut neputând fi integrat decât atunci când aspectul său dublu e conștientientizat și când nu e sesizat numai intelectual, ci e înțeles și potrivit valorii sale afective. Dar intelectul și sentimentul se lasă greu înhămate laolaltă, căci se resping reciproc prin definiție. Celui ce se identifică cu un punct de vedere intelectual, sentimentul, sub forma animei, i se arată ostil și invers, animusul intelectual agresează cu violență punctul de vedere afectiv. Așadar, cel care vrea să atingă performanța, va trebui să se confrunte vrând-nevrând cu animusul sau anima spre a găsi calea către o reunire superioară, către o coniuctio oppositorum. Iar asta consituie condiția preliminară indispensabilă deplinătății.

Unitatea și deplinătatea se află pe treapta cea mai înaltă a scalei valorilor obiective, căci simbolurile lor nu mai pot fi distinse de imago Dei (imaginea lui Dumnezeu).

Dacă în ziua de azi conceptele metafizice nu mai au putere de fascinație, asta nu se datorește în niciun caz lipsei de arhaism și primitivitate a sufletului european, ci exclusiv faptului că simbolurile de până acum nu exprimă acele lucruri rezultate din evoluția creștină multiseculară a conștiinței care, venind din inconștient, își cere acum dreptul de a se exprima. Este un adevărat antispirit de aroganță, isterie, confuzie, amoralitate criminală și îndârjire doctrinară, producătoare de rebuturi spirituale, de surogate de artă, de bâlbâieli filozofice și excrocherii utopice, numai bune să îndopi cu ele en gros pe omul maselor de azi. Așa arată spiritul postcreștin.