miercuri, 28 aprilie 2021

Ce se întâmplă când ridici o patimă la nivel de normalitate?

 

Ce se întâmplă când ridici o patimă la nivel de normalitate? Apare nevoie de a reconsidera un întreg sistem de valori. De ce e grav? Pentru că ni se impun măsuri ce ne împuținează, ne sărcesc, ne limitează, doar cu scopul de a conferi legitimitate unui fenomen păgubos.

Parlamentul European adoptă o așa-numită limbă ”incluzivă”, care face referire la terminologia asociată dizabilității, LGBT, rasei, etniei, religiei. Apariția așa-numitei scrieri incluzive degenerate ne invadează viața de zi cu zi. Așa ajungem la situații absurde în care utilizarea termenului „lapte matern” este interzis în unele spitale englezești pentru a nu „răni persoanele transgender”, la fel ca utilizarea cuvântelor „tată” și „mamă” sunt puse în afara legii pentru a evita presupusa discriminare de gen. În Suedia, există acum toalete „neutre” pentru cei care nu se simt nici bărbați, nici femei. În Statele Unite, sportivii transsexuali născuți bărbați și transformați în femei pot concura în competiții feminine în ciuda concurenței neloiale incontestabile pe care aceasta o generează. Confidențialitatea aparține tuturor. Problema rezidă tocmai în faptul că susținătorii teoriei de gen au transformat intimitatea într-o luptă politică, sexualitatea în identitate și această identitate în revendicări comunitare.

Sfidând dovezile naturale, umanitatea nu este împărțită în sexe infinite, ci în două sexe: bărbat și femeie. Această diferență de gen reprezintă o permanență antropologică ireductibilă, chiar dacă reprezentarea virilității și feminității poate evolua în funcție de timpuri și culturi. Ceea ce scapă acestor activiști de gen este că diferența nu înseamnă ierarhie, că distincția nu implică discriminare. Egalitatea nu înseamnă confuzie sau anulare. Negând legal diferența dintre sexe, distrugem realitatea biologică în favoarea unui delir, care definește ființele ca o fabricație culturală. Aici ne duce actualul moft și asta în aplauzele parlamentarilor pentru corectitudinea politică.

Această luptă de gen este în realitate un produs pur al individualismului contemporan. Acest rege autoproclamat nu mai tolerează limitele impuse de natură. Refuză orice formă de patrimoniu istoric, cultural sau spiritual, vede în deconstrucția tuturor referințelor prețul glorios și necesar al emancipării, își plasează drepturile și dorința personală deasupra interesului colectiv și al coeziunii comunitare. Această deconstrucție atacă toate sferele societății: este în același timp legală, administrativă, culturală, familială, politică, educațională, filosofică. Consecințele sale nu vor cruța pe nimeni și nimic atâta timp cât adversarii săi preferă confortul tăcerii.

Și ca să ne lămurim de ce nu ar trebui să renunțăm la termenii de tată și mamă, vom analiza roluri celor două ființe în procesul de dezvoltare a copilului, roluri ce nu pot fi confundate.

Ambii părinți au un rol fundamental pentru ca copilul să devină o persoană completă. Rolul mamei și al tatălui sunt distincte și complementare. Mama oferă afecțiune, tatăl impune reguli. Mama trebuie să răspundă nevoilor copilului, oferindu-i tot ce are nevoie pentru o dezvoltare sănătoasă și armonioasă: alăptarea, îngrijirea fizică, realizarea conexiunii biologice, stabilirea unui stil individual de interacțiune cu copilul, realizarea conexiunii emoționale. Iar influența tatălui se răsfrânge asupra identității de gen, abilităților sociale, nivelului cognitiv și motivațional (tatăl este un factor de stimulare și încurajare), lingvistic (tații impun atenție și se exprimă într-un mod mai autoritar).

Conexiunea emoțională se realizează la câteva minute după naștere. Un nou-născut este capabil să rămână treaz în primele 30-40 de minute după naștere. În acest timp, el poate încerca să-și concentreze privirea pe chipul mamei și se pare că îi ascultă vocea. Un astfel de contact timpuriu dintre mamă și copil are o mare importanță psihologică în consolidarea legăturii dintre cei doi. Studiile arată că mamele care nu au fost separate de pruncii lor imediat după naștere, au manifestat mai târziu o afecțiune semnificativ mai mare, mai multă tandrețe și grijă, iar copiii s-au dezvoltat mai bine.

Relația mamă / copil  nu se aseamănă cu nicio alta. În persoana mamei copilul găsește o securitate emoțională de neegalat, ceea ce o face pe mamă să se comporte de parcă ar fi de neegalat. Mama are într-adevăr o putere exorbitantă.

Declinul social al figurii paterne s-a produs odată cu proclamarea egalității dintre femei și bărbați, iar asta a condiționat pierderea autorității tatălui. Conform lui J. Le Camus: „Hrana psihologică oferită de tată este autoritatea”.

Importanța relației timpurii tată / copil, se explică prin faptul că tatăl este un facilitator al procesului de separare-individualizare care are loc în cadrul relației mamă / copil. Poziția de exterioritate a tatălui (în raport cu diada mamă / copil) i-ar permite copilului să experimenteze relația cu tatăl său ca neambivalentă, dar de susținere, deoarece reprezintă o alternativă la lumea simbiotică a mamei, care prezintă riscul de asimilare și regresie. Din punct de vedere intrapsihic, tatăl are un rol fundamental în construcția și organizarea ego-ului: susține munca de organizare, diferențiere și integrare, astfel încât copilul să se poată elibera de mamă. Tatăl ar fi dovada vie că este posibil să ai o relație strânsă cu mama, păstrându-ți în același timp propria autonomie.

Din perioada prenatală, fătul (de la 5 luni în uter) sensibil la stimuli sonori și tactili dă semne că îi percepe într-un mod diferit pe cei care vin de la tată său cei care vin de la mama sa. Mesajele vocale, tactile și chinestezice adresate bebelușului au o calitate „psiho-senzorială” diferită în funcție de faptul dacă provin de la tată sau de la mamă. Bebelușul percepe foarte devreme această diferență de textură a pielii, consistență musculară, tonul vocii, conexiunea care există între tatăl său și mama sa: aceste două surse afective se referă la două „modele de stimulare neredundante” pe care pruncul le percepe fără a le confunda. În acest fel, copilul este expus din start la două tipuri de „relații afectiv-corporale”, două moduri de comunicare non-verbală, două scheme de limbaj.

În ceea ce privește ierarhia atașamentului, studiile arată că copiii o preferă pe mamă, dar dacă tatăl este prima figură care manifestă grijă, îl vor prefera pe tată: de fapt, ei se atașează preferențial de prima figură grijulie, indiferent de părinte. Cu toate acestea observăm că, în cursul celui de-al doilea an de viață, interesul pentru tată crește semnificativ și acesta se manifestă mai ales prin joc. Încă din primul trimestru de viață, tații sunt diferiți de mame: sunt mai stimulatori și mai jucăuși, în timp ce mamele caută să-și calmeze și să-și aline copilul. Astfel, copiii își percep mama ca o sursă de bunăstare și securitate și își preferă tatăl ca coleg de joacă. Având în vedere bazele adaptative ale atașamentului se diferențiază doi poli: un pol de securitate oferit preferențial de mamă și un pol de exploarare sau ”activare” (deschidere către lumea exterioară) asigurat în special de tată. Rolul activator al tatălui răspunde la nevoia copilului de a căuta stimuli de intensitate ridicată, la nevoia de a depăși și de a învăța să își asume riscuri. Pe scurt, îl încurajează să exploareze și astfel să își dezvolte autonomia. De asemenea, funcția de activare poate fi înțeleasă și ca „declanșarea mecanismelor de reglare a emoțiilor stârnite de confruntarea cu noutatea”, permițând astfel copilului să se îndrepte spre necunoscut, să-și dezvolte abilitățile sociale. O relație de activare oferită de tată este mai interesantă în ceea ce privește stimularea pentru copil, la fel cum o relație de securitate oferită de mamă este mai eficientă din punct de vedere al confortului. Fiecare dintre aceste două elemente constituie componente ale atașamentului părinte / copil.

Pentru formarea unui psihic sănătos, e necesar ca copilul să fie integrat în cadrul relației mamă / tată, astfel încât să nu simtă sentimentul de excludere. Aceasta este funcția conjugalității părinților. Acest triunghi psihic și interacțional se formează în perioada prenatală: tatăl conturează specificul funcțiilor sale din poziția de exterioritate în cadrul diadei mamă / copil. Tatăl îndeplinește nu doar funcția de separare și diferențiere, dar în același timp de consolidare și îmbunătățire a relației mamă / copil.

Nu putem reduce relația tată / copil la o relație de tandrețe reciprocă, există o dimensiune simbolică legată de triangulare. Deoarece tatăl este bărbat, el i se adresează copilului într-un mod mai complex, cerându-i să fie mai clar și mai precis în exprimările sale decât îi cere mama, îl provoacă și îl lasă să găsească singur soluții la probleme etc. Cu alte cuvinte, fiecare părinte este unic și reprezintă un alt gen. Această diferență tată / mamă are o funcție simbolică: aceea de a introduce copilul în universul masculin și în universul feminin, ale cărui moduri de funcționare îi aduc influențe diferite și complementare în toate sferele dezvoltării sale.

Și apoi eliminarea unor cuvinte înseamnă sărăcirea limbajului, se reduce din frumuseția și nuanțele de exprimare, ceea ce generează ambiguități, mai ales în cazul unor cuvinte foarte uzuale și cu semnificații deosebite. Și unde mai pui că ar trebui să renunțăm la o valoroasă moștenire literară, care ar deveni brusc desuetă. Și atunci ce implicații sufletești ar mai avea  versurile vierene pentru un individ străin de termenii de mamă și tată?

Înfiorat spun mamă şi tată

De parcă îmi văd părinţii

Prima dată.

Ca un copil

Aştept dimineaţa,

Până la lacrimi

Mi-e dragă viaţa.


    Material publicat în revista Atitudini

luni, 19 aprilie 2021

Jurnalul Satanei de Leonid Andreev

 

Leonid Andreev este probabil unul dintre cei mai înfricoșători scriitori de la începutul sec. XX. Istoria sa de viață constă dintr-o serie de evenimente - în mare parte - deformate, complicate, controversate. Scriitorul a întrecut în multe privințe societatea în care a trăit, el cumva a presimțit revoluția, fracturarea condiției umane, poetica teribilă a păcatului. Andreev a fost un exilat care nu și-a putut găsi liniștea când a început revoluția bolșevică, pe care a repudiat-o. Iar viitorul îl prevedea din ce în ce mai sumbru, prevestea apropierea catastrofei. 

Ultima iubire a scriitorului a foșnit precum o rochie de moar a unui secol dispărut pentru totdeauna, irepetabil precum imperiul care a apus. Ultimul său roman, de fapt, neterminat, este Jurnalul Satanei. El își amintește evenimentele din perioada fericită a vieții sale, când în 1917 nu se întâmplase încă nimic, dar în atmosferă se simțea apropierea a ceva iminent, ca înainte de furtună, când aerul devine sufocant, când respirația se întețește, când norii se adună și acoperă tot cerul.

El și-a imaginat, cu mult timp înainte de apariția romanului ”Maestrul și Margarita”, pe Satana, care apare de niciunde pentru a vedea lumina, intrând în pielea unui miliardar, pentru că satana și banii sunt concepte inseparabile. Miliardarul american moare în floarea vârstei, de parcă ne-ar spune – ”nu adunați comori pe pământ, trăiți pentru a iubi”. El se pomenește în orașul iubit al scriitorului, în Roma estivală, unde nopțile sunt învăluite în farmecul pietrelor, unde pretutindeni plutește iubirea, pasiunea, muzica. Iar acest Satana se strecoară printre arcuri, simte respirația acestui oraș antic, îndreptându-se spre marea întâlnire a vieții sale, întâlnirea cu omul. Și apare acest om pe nume Toma Magnus, iar în casa lui locuiește cea mai minunată femeie din cele rămase pe pâmânt, care are un nume biblic – Maria. Atunci când miliardarul vizitează Roma, el nu se dezamăgește precum profesorul Woland din romanul lui Bulgakov, el se îndrăgostește de Maria, care se dovedește mai crudă, mai vicleană, mai lipsită de suflet decât însăși Satana. Satana întreține conversații îndelungate cu presupusul ei tată despre cum să facă omenirea fericită, să înțeleagă nevoile oamenilor, să construiască o nouă catedrală în San Francisco, orașul său de proveniență, să doneze bani în scopuri caritabile sau să facă astfel încât să nu mai fie războaie. 

Dar Magnus îi spune că omenirea moare, omul s-a compromis, îl caracterizează micimea, este needucat, nici să iubească nu e capabil. Și deci, acum nu e nevoie de binefăcători. Acum e nevoie de război și eșafoduri care vor nimici pentru todeauna specia asta dedată păcatului, jocului, delapidărilor, creditelor. La scurt timp, Satana înțelege că a venit pe pământ întrupând răul suprem, dar a găsit pe pământ infinit mai mult decât putea presupune: cruzime, ură, înșelăciune, răutate, ipocrizie. Iată doar câteva din păcatele care clocotesc în casa acestui cetățean.

 Când miliardarul se îndrăgestește de Maria, când vrea să fie doar cu ea și să rămână pentru todeauna pe pământ, să se retracteze de rău, el înțelege că a fost înșelat, miliardele le-a cedat lui Toma Magnus, care de fapt nu e tatăl Mariei, iar Maria e o desfrânată ordinară. Satana s-a înșelat, răul universal s-a dovedit mai eficient decât ceea ce aducea el omenirii.

Recenzie publicată în revista Webcultura

marți, 13 aprilie 2021

fă ceva

spune-mi acel cuvântul neprețuit și salvator

nicicând rostit în show-uri și reclame

caută-l prin cotloanele sufletului tău

un singur cuvânt ce-ar risipi ingrate sodoame

 

fă ceva ca noaptea asta impură să dispară

sparge imensul zid lipsit de fereastră

s-a-ntunecat prea mult în mine

de când n-am văzut vreo stea albastră

 

și dacă se prăbușește această lume

hai să clădim o alta în pripă

așa cum ne-o închipuiam atunci

când trăiam acea tainică clipă

 

ascunde-mă în vise luminoase

în care să râd, să cânt, să dansez

păzește-mă de întâmplări prăpăstioase

și ține-mă strâns când vreau să evadez

marți, 6 aprilie 2021

Efectele psihologice ale măsurilor de distanțare anti-covid

 

Flagelul covid-19 are multiple consecințe cumplite asupra lumii. Deși impactul socio-economic este evident și discutat pe larg, alte efecte par a fi ignorate. Una dintre instituțiile vizate este biserica, ca organizație religioasă. Bisericile au fost catalogate ca fiind spații cu risc de contagiune ridicat și respectiv au fost printre primele instituții închise în scopul prevenirii răspândirii virusului. Pe durata moratoriului impus locașurile bisericești, coezinea comunitară, realațiile sociale, luările de atitudine au fost afectate. Asociația Americană de Psihologie a constatat că interzicerea adunărilor a condus la acutizarea depresiei, anxietății și tulburărilor de comportament în rândul populației.

Atingerea constituie o experiență semnificativă. Dintre toate procesele senzoriale, atingerea este cea care se dezvoltă cel mai devreme și funcționează ca un ”eșafod senzorial care sprijină perceperea propriului corp și dezvoltarea sentimentului de sine.” S-a constatat că atingerea socială oferită cu scopul de mângâia o persoană dragă care simte durere produce modificări biologice asociate empatiei. Atingerea este modalitatea prin care indivizii își transmit emoții unul altuia și tot ea contribuie la ușurarea durerii. Aceasta este parte integrantă a vieții creștine. În biserici există multe prilejuri de interacțiuni tactile: strângerile de mână, îmbrățișările, binecuvântările preoților oferite enoriașilor. Astfel de gesturi sunt foarte importante pentru cei care se simt însingurați, îngrijorați, neputincioși sau anxioși.

Activitățile religioase, precum rugăciunile, citirea scripturii, cântările, evenimentele sociale contribuie la crearea unor relații puternice dintre oameni, iar îngrădirea acestora afectează starea spirituală și contrubuie la instalarea anxietății în rândul membrilor comunității creștine. Prin urmare, factorii de decizie ar trebui să țină cont de importanța conexiunilor umane ca element-cheie în menținerea unei societăți sănătoase.

Impunerea măsurilor de purtare a măștilor și distanțarea socială modifică modul de interacțiune al oamenilor. Atunci când ieșim în stradă observăm tot mai des chipuri crispate, priviri fugare, saluturi sporadice. Aceaste manifestări evidente mai ales în mediile urbane ar putea părea banale și pasagere, dar de fapt anunță o transformare de lungă durată.

Teama de a te infecta și avertismentul ”păstrați distanța” acționează la nivelul inconștientului. De-a lungul istoriei oamenii au învățat că apropierea și contactul fizic sunt semne de respect pentru ceilalți și disponibilitate spontană pentru relaționare. În atare condiții improprii, aceste reguli ar putea fi cu timpul dezvățate. Întrebarea e ”riscăm să devenim o societate înalt tehnologizată lipsită de contact fizic?”

Limbajul nonverbal ca componentă a comunicării interumane devine irelavant în condițiile actuale. Semnele transmise prin postură, fizionomie, mimică, gestică nu mai au sens din start. Deci trebuie să dai dovadă de ingeniozitate ca să-ți exprimi simpatia, să construiești o relație de cooperare și încredere la distanță de un metru și jumătate!

Contactul fizic constant creează un sentiment de securitate relațională, acesta fiind o nevoie vitală la orice vârstă. Această nevoie e mai primordială decât cea de satisfacere a instinctului de foame sau de sete. Iată de ce pruncii și puii de mamifere privați de contact fizic sunt amenințați să piară. Securitatea emoțională asigurată prin contact fizic cu figura de atașament (maternă sau paternă) stă la baza dezvoltării armonioase a individului.

Acest covid-19 și politica asociată acestuia exercită un control asupra manifestărilor naturale și spontane ale oamenilor. O îmbrățișare, o strângere de mână, o mână peste umăr nu sunt componente neînsemnate, ci constituie chiar esența relațiilor umane. Aceste interdicții nu pot să nu afecteze indivizii, iar dacă ele vor dura prea mult timp, ne-am putea aștepta la o exacerbare a violenței, în special a celei domestice, ca efect al frustrării, insecurității emoționale și impresiei că celălalt ne respinge.

Întrebarea e ”cum facem față acestei situații?”. Prin îmbrățișări, în corp se eliberează o cascadă de hormoni, în special oxitocina, cea care contracarează stresul și anxietatea. O soluție simplă și accesibilă este să ne îmbrățișăm singuri, e un fel de a păcăli creierul, pentru că el nu face diferența.

Expunerea la soare e și acesta o posibilitate de a modifica senzațiile, pentru că razele de soare acționează ca o mângâiere, ajută la calmare, reduc stresul și eliberează oxitocină.

Cultura noastră profund rațională ne face să ne ferim de emoții, considerând că ar trebui să le controlăm sau să le ținem la distanță.  Dimpotrivă, ar trebui să fim atenți la ceea ce simțim. A fi calm nu înseamnă a nu simți nimic, ci a fi conectat la sine, a te simți bine în propria piele și cu propriile gânduri. Calmul poate fi dobândit prin intermediul corpului (ajustându-ne postura) sau prin intermediul minții (vorbind și acționând conform valorilor și credințelor noastre). Practicarea regulată a unei activități care ne furnizează o bunăstare generală, contribuie la instaurarea calmului însoțit de un sentiment de încredere și mulțumire.

Astăzi oamenii încearcă să oprească fluxul de gânduri, tânjesc după calm, dar nu-și lasă timp să respire din cauza ritmului alert de viață. Mulți își caută fericirea într-o varietate de experiențe: un fel de nevoie de a umple vidul interior. Dar în această agitație nu găsesc decât stres și frustrare: nu izbutesc să le facă pe toate, nu izbutesc să le facă suficient de bine. Calmul survine din concentrare, moderație, lentoare. Pentru a dobândi starea de calm e nevoie de perseverență, trebuie să reziști accelerației și consumului excesiv, să dai prioritate calității în schimbul cantitiății, să te dedici pe rând unei singure sarcini, unei singure persoane.

Desigur, să găsești calmul într-un colț de natură e o cale facilă, dar important e să-ți găsești calmul în mediul obișnuit de viață cu toate constrângerile, situațiile neașteptate, problemele de la locul de muncă, din cadrul familiei. Pentru a face față imperfecțiunii lumii trebuie să-ți accepți propriul haos, să-ți recunoști propriile vulnerabilități și greșeli. Atâta timp cât îți îndrepți grija și atenția în exterior și te neglijezi pe sine, riști să ajungi la un moment să nu mai poți oferi nimic aproapelui. Simți oare față de propria persoană: dezgust, dezamăgire, tristețe? Dacă da, e semnul că ai nevoie de vindecare sufletească. Orice neliniște ascunde ambiții secrete nesatisfăcute. În loc să te lași copleșit de aceste sentimente, încearcă să intri într-un dialog cu sine: ceea ce gândesc este adevărat?, ceea ce simt, de ce îmi amintește? Cu smerenie și curaj vei reuși să-ți clarifici nevoile interioare, să ajungi la o înțelegere mai bună a propriei persoane și implicit a lumii. Să nu te lași manipulat de propriile frici și de cele impuse din exterior. Să-ți (re)cucerești iubirea de sine ca să o poți oferi celorlalți. Liniștea e ceea ce rămâne când nu există nici un dezacord între sine și sine, între sine și ceea ce vrei să faci, când simți că ești în locul potrivit și în momentul potrivit. Oricine are resurse nebănuite pentru a-și (re)dobândi calmul. ”Dobândește pacea și mii se vor mântui în jurul tău” spunea Sf. Serafim de Sorov.


    Material publicat în revista Atitudini

vineri, 2 aprilie 2021

Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebari incomode adresate de Zaharia Sângeorzan

 

Nicolae Steinhardt (n. 12 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov, România – d. 29 martei 1989, Baia Mare, România) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român.

În 1959 va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale.

În 1960, la Jilava primește botezul în ortodoxie. După 1964, la insistențele prietenilor C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar. În 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia.

În 1970 este redactat Jurnalul Fericirii, manuscris ce va fi confiscat de câteva ori de Securitate.  Este publicat pentru prima data în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Cartea Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări adresate de Zaharia Sângeorzan reprezintă un dialog epistolar dintre cei doi, o mărturie a rezistenței intelectuale românești. Nicolae Steinhardt e întrebat despre destinul social și politic al neamului românesc, despre satul românesc, despre scriitori și filosofi, despre viața la mănăstirea Rohia, despre generația 80, despre Noica, Eliade, Cioran, Blaga, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana etc.

Cartea, deși subțirică, e de o consistență impresionantă. Răspunsurile monahului relevă un mare intelect, un mare cunoscător al realităților, un mare vizionar. Este una din puținele cărți la care aș mai reveni. Nu știam ce să selectez, așa că am deschis la nimereală o pagină și am dat peste acest răspuns, actual după mai bine de trei decenii.

«Suntem pierduți: Nu văd vreo nădejde de nicăieri. Suntem lași? Da și nu, curajul implică existența unei cât de mici, de infirme șanse de reușită (A mai spus-o și Mircea Eliade). Și nu există. Suntem perfect închiși, prinși în cursa de șoareci, ferecați, țintuiți. Buni de a fi luați în râs ori îngăduiți a face bancuri după pafta ironiilor noastre căci nu mai prezentăm nici un pericol: ne-au fost prelucrate chiar sufletele.

Altceva nu avem: nu curajul, ci demnitatea. Ne purtăm înlăuntrul cursei ca niște șobolani spăimântați și nebuni. Ce facem (și asta am putea să nu facem)? Dăm vina pe alții, ne denunțăm de istov unul pe altul, ne văicărim, ne urâm între noi, mințim, înșelăm, consimțim a săvârși cele mai josnice treburi, ne vindem sufletul pentru un blid de linte (în care Dumnezeu știe câte boabe sunt), trăim cu dezinvoltură pe două planuri (al realității, al minciunii) ca și cum asta ar fi starea normală a omului, comme si de rien n'était, ca viermele la rădăcina hreanului, ne-am adaptat și acomodat minciunii și răului, a pierit din noi orice compasiune, orice ”ținută”, gata suntem în orice clipă a ne lepăda și rușina de Hristos, a ne vinde fratele.

Așa încât frumos grăiți – foarte frumos și dreptate aveți spunând că răbdăm iarna aceasta lungă și neîndurătoare ca un bluestem cu ochii deschiși, cu gura închisă, cu urechile surde, indiferenți, umiliți și fără a ieși din afară și a refuza mitomania.

Ne e frică de moarte mai mult decât ar fi normal și ne e frică unul de altul: Dovadă a gradului de nemernicie la care am ajuns.

Îmi place a crede că ne purtăm ca eroii unui roman de Edgar Wallace unde creierul bandei, Tod Haydn, spre a capta și jefui un tânăr milionar australian venit în Anglia, organizează banda și distribuie rolurile: unul va fi nobilul lord, altul valetul, altul majordomul, altul omul de afaceri, alta frumoasa secretară etc. Dar ca să nu se producă o greșeală de regie își obligă comparșii să-și vorbească unul altuia – chiar când sunt singuri între ei, în afara prezenței victimei – tot în conformitate cu rolurile respective; ca să le devină firești, să le intre în piele.

Așa și noi. Am intrat în pielea rolului de comparși tăcuți, disciplinați, muștruluiți, am intrat în pielea personajului omului fericit, ne-am împielițat. Dar știți prea bine despre cine spune poporul nostru că s-a împielițat, că se împielițează: nu Hristos. Acela S’a întrupat! De împielițat se împielițează Celălalt, ai cărui robi și roboți perfecți suntem pe cale de a deveni în ritm Kali yuga.»

Lauda înțelepciunii