Unii dintre oamenii cei mai de succes din lume nu au avut rezultate
strălucite la școală. Nu contează cât de importanți au devenit; vor purta cu ei
o teamă ascunsă că nu sunt chiar atât de inteligenți precum par din exterior.
Mă refer la învățători, profesori universitari, vicepreședinți, oameni de
afaceri, muzicieni, scriitori artiști, arhitecți și mulți alții. Abordările
curente în privința educației sunt obstrucționate de asumpțiile legate de
inteligență și creativitate, care au risipit talente și au înăbușit încrederea
creativă a unui număr impresionant de oameni. Aest fenomen se datorează parția
unei obsesii pentru anumite tipuri de capacitate academică și a unei preocupări
pentru testarea standardizată.
Până în sec al XIX-lea, relativ puțini oameni trecuseră prin vreo formă de
școlarizare. A fi educat era privilegiul celor puțini, care își puteau permite
acest lux. Sistemele de învățământ public s-au dezvoltat, în primul rând,
pentru a satisface cerințele Revoluției Industriale și, în multe feluri, ele
reflectă principiile educației industriale: liniaritate, conformitate și
standardizare.
În școli, ierarhia disciplinelor se bazează pe presupunerile legate de
cererea și oferta de pe piața locurilor de muncă. Noile economii reclamă o
concepție mai profundă referitoare la talent, așa cum o cere însăși natura
organică a vieții noastre. Ceea ce vom trăi în viitor este influențat profund
de experiențele pe care le avem acum și aici.
Interacțiunea dintre genetică, neurologie și sistemele informatice ne dă posibilitatea
să considerăm că ipoteza îmbunătățirii inteligenței umane prin fuziunea fizică
dintre computere și creierul nostru ar
putea fi una fezabilă. Computerele, sub forma implanturilor neuronale, se
introduc deja în creierul oamenilor pentru a contracara efectele bolii
Parkinson și tremurul generat de scleroza multiplă. Implanturile cohleare se
folosesc pentru reabilitarea auzului.
Până în 2022, implantele neuronale ne-ar putea îmbunătăți experiențele
senzoriale, inclusiv capacitatea de memorare și gândirea. Astfel, dacă în
viitor veți avea de susținut un examen, veți putea merge la magazin să
cumpărați o altă memorie RAM de 60 MB și să v-o implantați în creier. Implantul
lingvistic va fi și el posibil. În loc să învățați limba franceză în cinci ani,
puteți avea un implant care vă va permite să o învățați într-un concediu.
Inteligența care în prezent o creăm în computere o va depăși curând pe
aceea a creatorilor ei. Osman presupune că s-ar putea apropia momentul ”în care
mașinile vor manifesta întreaga gamă a intelectului uman, emoții și abilități,
de la muzică la alte aptitudini creative până la mișcare fizică”. În acest caz,
”înseși limitele întrebărilor filozofice care chestionează momentul în care
viața se sfârșește, iar un alt lucru, încă nelămurit, începe vor intra în
curând într-o zonă cețoasă și gri a procesului de definire, după cum se va
întâmpla și cu esența inteligenței, așa cum este formulată astăzi.”
Ideea șocului cultural este binecunoscută psihologilor. Poate afecta oameni
care se trezesc, brusc, într-un mediu din care au dispărut toate reperele
cunoscute: limbă, valori, hranp, îmbrăcăminte, ritualuri sociale. Refugiații
politic și imigranții pot experimenta șocul cultural atunci când se mută într-o
țară cu totul nouă. Această experiență poate determina o dezorientare profundă
și, în cazuri extreme, poate conduce la psihoze.
În zilele noastre, am eliberat o forță socială cu totul nouă, ”un flux atât
de ascendent al schimbării încât influențează sensul timpului, revoluționează
ritmul vieții de zi cu zi și afectează modul în care percepem lumea din jurul
nostru. Noi nu mai simțim viața așa cum o făceau oamenii din trecut. Iar
aceasta este diferența fundamentală, distincția care separă omul cu adevărat
modern de restul celorlalți. Această accelerare se află în spatele
provizoratului, efemerului, care pătrunde și ne marchează cunoștințele,
afectând radical modul în care ne raportăm la oameni, la lucruri, la întregul
univers de idei, artă și valori.”
Principalul motiv pentru care oamenii cred despre ei că nu sunt creativi
este educația. Creativitatea nu are legătură exclusivă cu arta sau cu faptul de
a fi artist; nu ne dezvoltăm în interiorul creativității, ci ca un produs al
ei. Creativitateaa este un proces cu mai multe fațete, care presupune, pe lângă
multe capacități obișnuite, și anumite abilități tehnice specializate; ea poate
fi încurajată prin mai multe forme de gândire și se bazează pe judecata critică,
la fel de mult ca pe imaginație, intuiție și, adesea, pe sentimente curajoase.
Formele dominante de educație sufocă în mod constant acele condiții care sunt
esențiale pentru dezvoltarea creativității. Copiii intră în viața preșcolară cu
încredere în creatiivtate, iar când părăsesc sistemul de învățământ superior,
își pierd în întregime această încredere.
Educația nu înseamnă doar pregătirea pentru ceva ce urmează să se întâmple;
ea trebuie să-i ajute pe oameni să se integreze în prezent. Modul în care vor
evolua viețile noastre depinde de calitatea experiențelor pe care le avem aici
și acum. Viețile noastre sunt mult prea marcate de curenții și contracurenții
forțelor sociale și ai impulsurilor personale. Munca și viața noastră sunt
modelate de mixtură imprevizibilă de evenimente și oportunități, care dobândesc
semnificație retrospectiv, când ne alcătuim acel curriculul vitae.
Presupunerea că există o relație
liniară directă între educația generală și ocuparea ulterioară a unui loc de
muncă așază o presiune uriașă pe umerii școlii, pentru a acorda prioritate
acelor materii care par să fie mai importante decât altele pentru
economie. Este o greșeală să gândim
relația dintre educație și economie ca pe un simplu proces al cererii și
ofertei, ca și cum ar fi vorba de producția de automobile. În timp ce sistemele
industriale pot fi standardizate, mecanizate și liniare, viața omului, pur și
simplu, nu poate fi întocmită în acest fel. Viețile noastre se bazează pe cu
totul alte principii.
Educația are trei roluri importante:
·
Rolul
individualist: să dezvolte talente și sensibilități individuale.
·
Rolul
cultural: să ofere o înțelegere profundă a lumii.
·
Rolul
economic: să ofere abilitățile necesare pentru ca individul să-și poată câștiga
existența și să fie productiv din punct de vedere economic.
Este esențial să avem constant în vedere aceste trei roluri și să le
promovăm în mod egal, în relație unele cu celelalte. Înțelegerea modului în
care se interconectează reprezintă cheia pentru transformarea sistemului
educațional al secolului XXI într-un proces în care creativitatea și inovația
ocupă rolul central.
În ultimii 50 de ani multe dintre vechile certitudini s-au părbușit: famili
nucleară, modelele de implicare religioasă, rolurile de gen și restul.
Creșterea ingalității de avere și de oportunitate a lărgit și mai mult faliaa
dintre comunitățile culturale. În multe țări se manifestă o tendință
îngrijorătoare a nemulțumirii și agresivității în rândul tinerilor, în școli.
În Marea Britanie, statisticile arată că, în 2009, 17.000 de elevi erau excluși
din școli pentru că au agresat fizic aulții. Sentimentul frustrării și al
demoralizării, în rândul profesorilor este foarte puternic. 60 % dintre ei spun
că vor să părăsească școlile în care predau.
Tinerii care se află acum la școală se simt mai presați de procesul de
testare decât au fost generațiile anterioare. Ei se pregătesc mult mai mult
pentru a intra la facultate; odată ajunși acolo, muncesc la fel de mult, dacă
vor să obțină rezultate bune, iar când părăsesc facultatea, calificările lor
valorează mai puțin. Pe lângă presunea academică, mai există și o alta. Într-un
studiu privind comportamentul suicidar în rândul studenților, Rory O’Connor și
Noel Sheehy susțin că studenții ”sunt presați să se simță împliniți, fericiți,
de succes, talentați, luminoși și încearcă să se potrivească acestor cerințe.
Se află sub presiunea de anu părea că sunt sub presiune”.
Distincția dintre Iluminism și Romantism continuă să se manifeste și în
prezent, în atitudinile contemporane faț ăde arte și știine. De obicei,
științele sunt asociate cu adevărul și factualul. Omul de știință este văzut ca
fiind îmbrăcat în haine albe, mișcându-se printre calcule reci pentru
înțelegerea obiectivă a moduluo în care funcționează lumea. Prin contrast,
artele sunt asociate cu sentimentele imaginația și exprimarea de sine. Artistul
este înfățișat ca un spirit liber,
înconjurat de un tumulde idei creatoare. În sistemul de învăământ, impactul
acestor presupuneri a ajuns foarte departe.
În universități există o diferență surprinzătoare între departamentele de
cercetare artistică și cele de cercetare științifică. Dacă lucrezi într-un
departament de fizică sau chimie. Lucrezi într-un laborator și te ocupi cu știința. Nu îțți irosești
timpul analizând viețile și perioadele în care au trăit fizicienii. Dacă ești
matematician, te ocupi cu matematica. Nu examinezi care era starea de spirit a
lui Euclid și nici care erau relațiile lui cu socrii când își construia
teoriile. Oamenii de știință se ocupă cu știința. Dar nu același lucru se
întâmplă în majoritatea departamentelor artistice.
Profesorii de limba engleză nu sunt angajați să scrie literatură: sunt
angajți să scrie despre literatură. Ei își petrec timp analizând viețile
scriitorilor și lucrările acestora. Sigur că profesorii de limbă engleză pot să
scrie poezie în timpul liber, dar în mod normal nu sunt felicitați dacă fac
acest lucru la universitate. De la ei se așteaptă să elaboreze lucrări despre
poezie. De multe ori, într-un departament de artă, producerea de opere
artistice nu este considerată o muncă intelectuală adecvată; în schimb, aceeași
muncă de creare a unor lucrări de fizică
sau de chimie, într-un departament de știință, este considerată o activitate
intelectuală adecvată. Prin urmare de ce, în universități, a scrie despre
romane se consideră a fi o muncă intelectuală mai înaltă decât a scrie romane, și, dacă scrierea
romanelor nu este considerată o muncă intelectual validă, de ce se mai scrie
despre ele?
Superioritatea asumată a intelegenței academice este evidentă în structura
tradițională a calificărilor și specializărilor. De obicei, universitățile
recompensează realizarea academică cu titluri sau grade. Dacă ați dori să vă
ocupați de artă, să pictați , să desenați sau să pictați, v-ați fi înscris la
un colegiu de artă și ați fi primit o diplomă pentru eforturile depuse. Dacă
ați fi dorit un titlu sau grad în artă, ar fi trebuit să mergeți al
universitate și să studiați istoria artei. La universitate nu vă ocupați cu
arta, ci scrieți despre ea.
Ideile pe care le avem ne pot înrobi sau ne pot elibera. Unii oameni nu reușesc
să facă față tranziției și rămân prizonierii vechii viziuni, care le oferă o
zonă de confort ideologic. Toți aceea care întrevăd viitorul și îi ies în
întâmpinare, cum a fost Galilei și Darwin, sunt considerați, adesea, nebuni sau
eretici, sau mai rău. Viziunea modernă este în continuare dominatp de ideologia
care a înlocuit-o pe cea medievală, și anume ideologia raționalismului, a
obiectivității și a cunoașterii propoziționale. Aceste idei fixează cadrul
atitudinilor și teoriilor noastre, la fel de mult cum mitul și superstiția au
susținut calculele minuțioase ale astronomilor medievali.
Ne întrebăm cum putem măsura inteligența. Presupunerea de bază este că
inteligența este cuantificabilă. Ne întrebăm cum putem ridica standardele
academice, dar nu ne întrebăm dacă ele ne pot oferi lucrul de care avem nevoie
în viitor pentru a supraviețui. Ne întrebîm cum putem descoperi oameni
talentați, dar ignorăm talentele oamenilor din jurul nostru. Ne uităm, dar nu
vedem, pentru că evaluarea încetățenită a abilităților ne abate atenția de la
ceea ce se întâmplă de fapt. Ne întrebăm cum putem promova creativitatea și
inovația, dar sufocăm procesele și condițiile care, cel mai probail, ne-ar
conduce la ele. Ca și astronomul medieval, continuăm să credem în sistemul
educație de masă, în ciuda tuturor evidențelor care arată că este falimentar și
că falimentează mulți oameneni odată cu el.
Tradiția raționalistă a dus la o ruptură între intelect și emoție în ceea
ce privește psihologia umană; și între arte și științe în societate, în
general. A denaturat ideea de creativitate în procesul educațional și a
dezechilibrat dezvoltarea a milioane de oameni. Rezultatul este că alte
capacități la fel de importante sunt blocate sau marginalizate. Această
neglijare ne afectează pe toți. Copii cu capacități academice deosebite adesea
nu reușesc să descopere și alte
capacități. Iar aceea care au o capacitate academică scăzută pot avea alte
capacități mai puternice, care sunt latente. Pot trece prin tot sistemul de
învățământ fără să afle vreodată care sunt capacitățile lor reale. De aceea se
pot simți nemulțumiți, plini de resentimente față de ”eșecul„ lor și ajung la
concluzia că, pur și simplu, nu sunt străluciți. Unele dintre aceste eșecuri
educaționale continuă să aibă succes în viața adultă. Câți nu sunt așa?
Inteligența umană este mult mai bogată decât ne-a învățat să credem
educația industrială/academică. Aprecierea diversității formelor și
potențialuluo inteligenței umane este esențială pentru înțelegerea naturii
reale a creativității.
Liz Varlow este violonistă la Orchestra Simfonică din Londra și a câștigat
prestigiosul Premiu Frink. S-a născut în Birmingham, Anglia, și a început să
cânte la vioară de la vârsta de opt ani. A obținut două burse la Colegiul Regal
de Muzică și a continuat să câștige numeroase premii. Colegii săi o descriu
drept un muzician fin, care și- a perfecționat sensibilitatea muzicală la
niveluri înalte. Ceea ce o singularizeaă este faptul că Liz Varlow este complet
lipsită de auz. Auzul său a început să se deterioreze de la vârsta de
șaisprezece ani. Din motive până astăzi necunoscut, atunci când a împlinit
ouăsprezece ani, și-a pierdut complet auzul. Cu toate acestea, și-a menținut
capacitățile de muzician profesionist remarcabil. Cum reușește să cânte la
vioară fără să audă?
”Altcineva cum reușește? Știu cum să produc sunetele și știu și ce să fac
cu ele. Un muzician cu auz ”normal” face și el același lucru. Prodece sunete și
le verifică ascultându-le. Este prea târziu, după aceea, dacă nota este falsă.
Cu ajutprul unei fine memorii fonetice, a unei tehnici solide și cu mult simț
al umoruluo, am reușit să mă descurc în toate situațiile profesionale și să
consider surditatea drept un handicap minor.”
Exemplu de acest fel sfidează logica obișnuită. Cum poate cineva care nu
aude să devină un muzician remarcabil? Realizările lui Liz Varlow demonstrează
extraordinara flexibilitate și virtuozitate a minții umane. Aceste calități
subliniază capacitatea umană unică pentru creativitate și inovație.
Am menționat rezervele pe care le am față de Mansa, organizația persoanelor cu un IQ ridicat. Problema mea nu
este legată de faptul că există o asemenea organizație pentru oameni dotați
cărora le place să rezolve teste IQ. Susțin cluburile și societățile, pentru că
este foarte bine ca oamenii cu interese comune să se întâlnească și să își
împărtășească pasiunile. Există tot felul de cluburi de șah, de gătit, de
atletism, cluburi politice, de filatelie, de reproducerea câinilor, cluburi de
astronomie și multe altele. De ce nu ar exista un club de IQ? Problema mea este
legată de brandul Mensa. Organizația
se promovează ca fiind clubul celor mai inteligenți oameni pe pământ. Chiar
așa?
Dar nu ar trebui să fie și alte întrebări al chestionarul de înscriere?
Bunăoară, poți să compui o simfonie? Ai putea să cânți într-o orchestră? Ai
putea să pornești și să administrezi o afacere de succes? Ai putea să scrii o
poezie care să impresioneze oamenii până la lacrimi? Ai putea să realizezi
coregrafii sau să dansezi în așa fel încât să scoți la iveală umanitatea ta
interioară? Toate acestea sunt exemple ale diversității inerente a inteligenței
umane și tot atâtea modalități în care ne implicăm unii față de alții și în
raport cu lumea din jurul nostru. Nu ar trebui ele să conteze în orice
concepție privitoare la inteligență? Și nu ar trebui oare ca oamenii care sunt
excepțional de bine pregătiți în toate aceste domenii, să fie acceptați în
clubul care pretinde că celebrează nivelurile înalte de inteligență?
Inteligența umană include și depășește concepțiile convențonale ale abilității
academice și IQ-ului. Datorită acestui
fapt, lumea este plină de muzică, tehnologie, artă, dans, arhitectură, afaceri,
știință practică, sentimente, relații și inovații.
Inteligența nu este doar diversă; este și foarte dinamică. În anii 50,
cercetătorul american Roger Sperry (1913-1994) a condus o serie de experimente
ingenioase asupra unor persoane ale căror emisfere cerebrale au fost separate
prin tăierea corpului calos, asfel încât ele funcționau în mod independent.
Sperry a descoperit că subiecții cu ”creier separat”, puteau realiza în mod
simultan două sarcini complet seprate, de exemplu, cu o mână să deseneze, iar
cu cealaltă să scrie. El a conchis că emisferele creieruluo au funcții complet
diferite, dar complementare.
Această cercetare a provocat un viu interes, cu atât mai mult în educație.
Se sugera că în creier există o corespondență fizică a celor două mari tradiții
din cultura vest-europeană. Emisfera stângă părea corelată cu analiza
logico-deductivă a Iluminismuluo și cu metoda științifică; emisfera dreaptă, cu
impulsurile Romantismului către frumusețe, intuiție și spiritualitate.
reformatorii educației s-au grăbit să afirme că sistemul de învățământ
universitar în vigoare era aproape în întregime axat pe partea stângă a
creieruluo. James Hemming a ajuns la concluzia că a-i educa pe oameni în
întregime prin activități din programa
școlară centrată p partea stângă a creierului este ca și cum ai antrena pe
cineva pentru o cursă, exersând doar cu un picior și lăsând să se atrofieze
mușchii celuilalt picior.
Carl Sagan (1934-1996) a exprimat această idee afirmând că nu putem să
spunem ”dacă modelele extrase din emisfera dreaptă sunt reale sau imaginate,
fără să le supunem controlului emisferei stângi”. Pe de altă parte, ”simpla
gândire critică, lipsită de impulsurile creative și intuitive în absența
căutării de noi patternuri, este condamnată și sterilă. Rezolvarea problemelor
complexe în condiții în schimbare presupune activitatea ambelor emisfere ale
creierului.
Așa-numiții savanți sunt persoanele care demonstrează capacități
extraordinare în anumite zone ale inteligenței, depășind abilitățile obișnuite
ale celorlalți oameni. Derek Paravicini s-a născut în Anglia, în 1979,
prematur, la doar 25 de săptămâni, cu greutatea de doar un kilogram și umptate.
Este orb, autist, dar și un geniu muzical uluitor. Se crede că orbireaa i-a
fost cauzată de terapia cu oxigen administrată la secția de terapie intensivă
neonatală. De asemenea, terapia i-a afectat dezvoltarea creierului și i-a
cauzat severe dizabilități de învățare.
Are un auz perfect, poate recunoaște până la 20 de note cântate o singură
dată și poate cânta orice pisă muzicală pe care o ascultă pentru prima dată.
Dar el le poate și adapta perfect la stilurile diferiților compozitpri. Când i
se cere să treacă la un stil la altul, de exemplu, la Oscar Peterson, el va
schimba stilul în mijlocul cânteculuo, interpretând ”My Favorite Things” în
stilul inconfundabil al luo Peterson. ”Este ca și cum ar avea în minte
biblioteci întregi de piese și stiluri”, declară profesorul lui Derek. „El nu
face decât să scoată din bibliotecă o carte de mzică sau o carte de stil și să
le pună laolaltă. Este un fel de explozie.” Cum poate degetele lui Derek să
realizeze aceste mișcări, dar să nu fie în stare să deschidă un nasture sau să
tragă un fermoar? Dacă îl întrebi câți ani are, nu știe să răspundă.
Deși se consideră că sursa capacității sale muzicale ieșite don comun este
autismul, și orbirea a contribuit la aceasta. Pentru că Derek nu vede, partea
creierului care ar fi trebuit în mod normal, să fie folosită pentru vedere și
detectarea luminii a fost folosită pentru a-i îmbunătăți capacitatea auditivă.
Există și alte cazuri: de abilitățile vizuale extraordinare, de abilitățile
prodigioase de memorie, sau de calcul matematic. În toate aceste cazuri,
indivizii au demonstrat capacități extraordinare, dincolo de orice așteptări
normale, combinate cu un nivel general scăzut al aabilităților în alte zone.
Învățarea este asociată cu o complexitate crescută a rețelelor neuronale
ale creierului. Se estimează că la naștere, creierul omului are aproximativ 100
de miliarde de celule cerebrale. În copilărie creierul este deosebit de plastic.
Iniția, fiecare neuron are zeci de conexiuni, dar aceste conexiuni se reduc
treptat la doar câteva, foarte puternice, pe măsură ce creierul se dezvoltă și
potrivit modului în care este folosit.
Plasticitatea creierului este evidentă în utilizarea limbajului. Atunci
când copiii se nasc în familii unde se vorbesc mai multe limbi străine, ei
învață toate limbile străine cu care intră în contact. Aceasta nu înseamnă că
familiile multilingvistice dau naștere unor copii supradotați pentru
lingvistică. Toți copiii ”normali” au această capacitate. Dar dacă un copil se
naște într-o familie unde se vorbește o singură limbă, atunci el pe aceasta o
învață. Învățarea unei a doua limbi străine în adolescență este mult mai
dificilă. Unul dintre motive este că, de ja la acea vârstă, capacitățile
noastre lingvistice latente nu mai sunt la fel de accesibile.
Un exemplu uimitor de plasticitatea a creierului este exemplul unui băiat
de șase ani care nu vede cu un ochi. Cauza orbirii sale a fost că, în perioada
crucială a copilăriei, i-a fost acoperit ochiul cu un plasture. Rezultatul a
fost că rețeaua neuronală care facilita vederea acelui ochi s-a redistribuit,
cauzând o orbire permanentă. Pe măsură ce copiii cresc, creierele lor sunt
personalizate în funcție de utilizările la care sunt supuse sau nu. Dacă
această capacitate lingvistică nu este folosită, poate să dispară, așa cum capacitățile
neuronale ale creierului se întorc spre alte utilizări. Același lucru este
valabil pentru muzică, matematică sau pentru orice alte abilități.
Formele convenționale de educație de multe ori nu reușesc să identifice și
să pătrundă în resursele adânci ale talentului și creativității, care sunt
ascunse în fiecare dintre noi. O consecință este faptul că tot mai mulți oameni
se înstrăinează de întregul proces educațional. Din punct de vedere statistic,
sunt tot mai mari șansele ca persoanele care abandonează școala sau nu reușesc
în școală se devină delincvenți. Încarcerarea este considerată o soluție
logică, liniară, chiar dacă presupune existența unor costuri imense de personal, economice și sociale, iar
rata recidivei e foarte mare.
În educație există mai multe abordări creative care se bazează pe
înțelegerea implicită a faptului că abilitatea umană este dinamică, diversă și
distinctă și că strategiile noastre pentru a gestiona alienarea și nemulțumirea
ar trebui să fie la fel de sofisticate.
Una pe caare o apreciez în mod deosebit exprimă o inadecvare specială a
modului în care abordăm, de regulă, educația. Abordarea la care mă refer aduce
laolaltă tineri infractori – persoane care, de obicei nu au reușit în școală –
și dansul, disciplina care se află în punctul cel mai de jos în ierarhia
priorităților educaționale.
Dance United este o companie de dans profesionist contemporan, cu sediul în
Bradford, Marea Britanie care oferă un program educațional pe bază de dans ca o
opțiune pentru tinerii infractori în cadrul sistemului penal local. Printre
participanți se numără tineri condamnați pentru jaf, furt, trafic de droguri,
spargere și acte de violență. Tinerii incluși în program nu sunt tratați ca
infractori în reabilitare, ci ca dansatori profesioniști în pregătire.
Programul Academiei este foarte strict.
Academia lucrează în serii de până la 15 persoane fiecare, într-un program
ce însumează 25 de ore pe săptămână, timp de douăsprezece săptămâni. Fiecare
ciclu de acest fel începe cu un program intensiv de trei săptămâni, în vederea
pregătirii unui spectacol.
Academia nu
urmărește să-i transforme pe toți în interpreți: ”Este vorba de a oferi acestor
tineri șansa de a realiza ceva practic, de a-și descoperi capacitatea de a
alege. Majoritatea tinerilor cu care am lucrat nu au făcut alegeri clare. Ei
doar au reacționat. De fapt, dansul le oferă posibilitatea de agândi și îi
determină să acționeze. Trebuie să fie în stare să gândească înainte de a
alege, înainte de a acționa.”
Programul ajută la construirea încrederii în sine prin facilitarea unor
realizări creative reale. Așa cum a spus unul dintre membrii echipei:
”Tinerilor li s-a spus adesea că nu sunt buni de nimic, că nu au nicio valoare.
Aici ei învață că lucrurile nu stau așa. Pentru că se trezesc de dimineață, ei
și-au însușit o structură, o disciplină, o capacitate de aîndeplini o sarcină,
încrederea în sine de aieși din sau de a aborda situații dificile. Pentru unii
dintre ei nu este deloc ușor pentru că nu au mai dansat niciodată până acum.”
Spectacolul prezentat la sfârșitul primelor trei săptămâni are o importanță
covârșitoare. ”Le invităm prietenii, familia; pentru majoritatea dintre ei,
acolo, sus pe scenă, este singurul moment în care au fost văzuți într-o lumină
pozitivă. Este deosebit de important ca standardul de lucru și calitatea să fie
excelente, pentru ca ei să strălucească. La sfârșitul spectacolului, încrederea
lor crește enirm și realizează brusc de ce le-am cerut să se concentreze, de ce
le-am cerut să coopereze; dintr-o dată toate aceste lucruri li se clarifică.”
După o viață de conflicte și eșecuri, un participant își vede potențialul
în termeni foarte personali: ”Poți face diferența. Depinde cum privești
lucrurile. Dacă vrei să-ți ții mintea deschisă și să lași totul în urmă,
aceasta ar putea fi o lume nouă.”
Imaginația este sursa creativității noastre, dar ele nu trebuie confundate.
Imaginația include gânduri imaginare
(imagini mentale care provin din experiența reală, de exemplu un elefant), imaginate (comuse în minte, de exemplu
un urs verde în rochie) și închipuite
(un amestec de experiențe reale cu cele imaginate). Imaginația poate fi în
întregime un proces privat al conștiinței interne. Poți să stai în pat
nemișcat, cuprins de febra imaginației, și nimeni nu va ști vreodată acest
lucru. Ceea ce ne imaginăm în particular nu are absolut niciun impact asupra
lumii. Creativitatea are. A fi creativ înseamnă a realiza ceva. Inovația este procesul punerii în practică a
creativității. Inovația este creativitatea aplicată.
Noi vedem lumea nu așa cum este ea, ci prin vălul concepțiilor noastre. Orice
poate fi un simbol. Un apus de soare, pentru cineva, poate simboliza tristețea,
pentru altcineva, bucuria, în funcțiile de asociațiile personale sau starea de
spirit. Aceste simboluri sunt personale și psihologice. Există o diferență
între formele reprezentării simbolice, anume acelea care sunt sistematice, și cele care sunt schematice.
Cuvintele și numerele sunt exemple ale simbolismului sistematic. Simbolismul sistematic este guvernat de reguli, iar
sensul este clar separat de nonsens, prin procedee acceptate. Așa cum numerele
au valori acceptate, și cuvintele au sensuri convenționale, care sunt
definibile unele prin altele, iar regulile influențează modul în care ele pot
fi folosite și totuși să aibă în continuare înșeles. În limbajul nostru, un cuvânt
este urmat de un altul, într-o succesiune guvernată de regulile sintaxei.
Cuvintele și numerele funcționează foarte bine în cazul ideilor construite
în succesiuni. Pictura, pe de altă parte, reprezintă întregul tipar al ideii
simultan. Picturile, poeziile, muzica și dansul sunt exemple ale simbolismului schematic. Înțelesurile lor sunt
exprimate în mod unic prin formele pe care le îmbracă. Dacă vreți să înțelegeți
semnificația unei picturi, nu puteți apela la un dicționar al culorilor pentru
a vedea ce semnifică în mod obișnuit verdele și albastrul când sunt așezate
laolaltă. Nu există un manual al armoniilor și al acordurilor care să ne învețe
ce transmite o simfonie, după cum nu există nicio carte de coduri dramatice
care să ne spună ce înseamnă o piesă. Pentru formele simbolice de artă nu
există sensuri stabilite, care să separe sensul de nonsens. Semnificațiile unei
opere de artă este valabilă doar în forma particulară în care este exprimată.
În artă, simțirea și trăirea operei sunt inseparabil legate de ceea ce semnifică și de cum semnifică opera. O pictură, o piesă
de teatru, o simfonie, un roman sunt forme complexe și unice, create dintr-un
sentiment al cunoașterii formale și culturale mai degrabă decât din înțelesuri
sistematice.
Poeții nu sunt preocupați doar de înelesul literal, ci și de asociațiile
dintre cuvinte, de ritmul și de cadența poemului ca întreg. Noi nu receptăm
poezia, muzica sau o piesă de teatru citind rând cu rând sau notă cu notă.
Opera completă este mai mult decât suma părților. Faptul că o receptăm ca
întreg este o trăsătură a simbolurilor schematice.
Conștiința umană este modelată de ideile, credințele și valorile care
provin din experiența noastră, prin înțelesul pe care îl atribuim acesteia.
Ideile ne pot elibera sau înrobi. În sens literal, noi creăm lumile în care
trăim și mereu există libertatea de a le re-crea. Așa cum spune psihologul
George A. Kelly, ”pentru a da semnificație evenimentelor trebuie să le raportăm
la idei, iar pentru a da semnificație ideilor trebuie să le confruntăm cu
eveneimentele”.
Marile idei generative din istoria omenirii au tranformat concepția despre
lume a timpului lor și au ajutat la remodelarea culturilor din care făceau
parte. Noi ne construim lumea în care trăim și putem să o și reconstruim. La
acest proce al evoluției culturale s-a gândit, probabil umoristul George Carlin
când a spus că ”tocmai când am găsit un sens vieții, ei l-au schimbat.”
Numesc creativitate acel proces prin care se obțin idei originale de
valoare. În această definiție sunt trei termeni-cheie: proces, original și valoare.
Creativitatea este cel mai adesea un proces mai degrabă decât un eveniment.
A fi creativ presupune câteva procese care se întrepătrund. Primul este
procesul generativ. Al doilea este procesul evaluativ.
Creativitatea nu încseamnă numai generarea de idei, ci și realizarea de
judecăți cu privire la ele. Procesul presupune că ideile elaborate inițial sunt
testate, rafinate și chiar respinse, în favoarea altor idei care apar în timpul
procesuluo. Câteodată, unle opere artistice se produc dintr-o dată, aproape
complet formate. Se spune că Mozart și-a revizuit foarte puțin majoritatea
compozițiilor sale. Poetul Jhn Milton era orb. În fiecare dimineață, el dicta
fiicei sale capitole întregi din poemul epic Paradise Lost, asupra cărora
revenea foarte puțin. De regulă, activitatea de creație este mai mult o
tentativă de explorare.
Pot exista eșecuri și modificări până la obținerea celui mai bun rezultat.
Puteți vedea exemple ale naturii schimbătoare a procesului creativ în schițele
succesive ale poeziilor și romanelor, în lucrările științifice sau în
proiectele de invenții. Este bine cunoscut faptul că Thomas Edison a trecut
prin zeci de variante de idei și modele până a se fixa asupra versiunii finale
a becului. Albert Einstein a spus foarte concis: ”Cine nu a făcut niciodată
vreo greșeală înseamnă că nu a încercat nimic nou”.
În orice proces creativ trebuie să ne fixăm atenția în mod corect. Deși
există întodeauna puncte în care critica este necesară, gândirii generative
trebuie să i se acorde timp ca să înflorească. La timpul potrivit și într-o
modalitate potrivită, evaluarea critică este esențială, altfel însă, poate
ucide ideea din fașă. În mod similar, creativitatea poate fi inhibată de încercarea de a realiza prea mult și prea
repede sau în acelaș itimp. Fazele finale au de-a face, adesea, cu rafinarea
detaliilor de expresie, cu producerea copiei. Dar a cere cuiva să scrie un poem
pe loc, în cea mai bună formă a creativității sale, poate inhiba spontanietatea,
atât de necesară în prima fază de generare a ideilor. Fiecare dintre noi
trebuie să înțeleagă că procesul creativității presupune mai multe faze și
trebuie să știm de fiecare dată în ce fază ne aflăm și ce ne așteaptă acolo.
Dacă acest lucru nu este înțeles, oamenii vor ajunge la cpncluzia că nu sunt
nicidecum creativi.
Creativitatea personală apare, adesea, din dragostea pentru anumite tipuri
de materiale. Un sculptor se va simți inspirat de forma unei bucăți de lemn sau
de textura unei pietre; muzicienii iubesc sutele pe care le produs și
instrumentele la care le produc. Matimaticienii iubesc arta matematicii, așa
cum ddansatorii iubesc mișcarea; scriiitorii pot fi inspirați de iubirea față
de puterea expresivă a cuvintelor, iar pictorii de potențialul pânzelor albe și
de paleta de culori.
A fi creativ nu este un proces strict intelectual, ci presupune multe zone
ale conștiinței umane: sentimente, spirit ludic imaginatv, precum și alte
cunoștințe și abilități practice. Adesea, creativitatea pătrunde în zone ale
conștiinței care nu sunt reglementate la nivel conștient. Când o ideea nu ne dă
pace, de multe ori este mai bine să o lăsăm deoparte sau să o așezăm în
”spatele minții”, acolo unde subconștientul nostru se ocupă de ea în modalitățile pe care nu le
putem controla, oferindu-ne, poate, și soluția neașteptată.. sentimentele,
bănuielile, percepțiile subconștiente și intuițiile, toate joacă un rol central
în activitatea creativă, iar aceasta nu se întâmplă numai în arte. În acest fel
se realizează un simț al esteticii, frumuseții și senzualității.
În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, figurile centrale ale Iluminismului
și Romantismului au trasat o linie despărțitoare clară înte intelect și emoție.
Raționaliștii nu au dat prea mare credit sentimentelor, romanticii, da. Doar
că, în forme diferite, și unii și alții au considerat intelectul și
sentimentele ca fiindtărâmuri separate ale existenței, care ar trebui ținute
separat unele de altele. Ele pot fi catastrofale și le găsim pretutindeni.
Mișcarea pentru dezvoltare personală a început în anii 40 și s-a răspândit
în anii 60, mai întâi în America, apoi în Europa. Potrivit lui Carl Roogers,
înmugurirea mișcării pentru dezvoltare personală a fost stimulată de declinul
credințelor religioase și de nevoia de a găsi surse alternative pentru a da un
sens existenței. Victor Frankl era de părere că nenumărați oameni suferă, în
mod periculos, de ceea ce el a numit ”vid existențial”: pierderea celui ultim
înțeles al existenței care face ca viața să merite a fi trăită.
Același lucru a fost susținut și de Carl Gustav Jung. În lunga sa practică
profesională ca psihanalist, a fost consultat de oameni ”din toate țările
civilizate ale lumii”. Dintre toți pacienții aflați în a doua parte a vieții,
”aceasta însemnând peste 35 de ani, nu a fost unul a cărui problemă, în ultimă
instanță, să nu fie cea de a găsi o perspectivă religioasă asupra vieții. Se
poate spune cu certitudine că fiecare dintre ei se simțea bolnav pentru că își
pierduse ceea ce religiile vii, din orice perioadă, au oferit oamenilor, și
niciunul dintre ei nu s-a vindecat complet până când nu și-a recâștigat
perspectiva religioasă.”
Majoritatea elevilor, din toate ciclurile școlare, își petrec, în prezent,
mult timp la birou, în fața calculatoarelor, în loc să se întâlnească cu
prietenii și să desfășoare activități fizice. Din cauza testărilor
standardizate din multe țări, majoritatea elevilor învață, adesea, sub
presiunea competiției. Multe școli au redus programele practice din domeniul
artelor și oportunitățile pe care acestea le ofereau pentru dezvoltarea laturii
emoționale. Semnificativ este faptul că au fost operate reduceri severe și în
ceea ce privește programele de educație fizică și a tot ceea ce oferă acestea
pentru dezvoltarea fizică și a energiilro mentale.
Dar acest aspect nu este nou în educație. Cultivarea laturii emoționale și
a sentimentelor a fost de mult timp marginalizată de către educația academică.
În anii 70, dr. Anthony Storr, lector ăn psihoterapie la Universitatea Oxford,
spunea că a văzut nenumărate exemple de ceea ce el a numit, ”nevroza Oxford”,
pe care a descris-o ca ”precocitate intelectuală extremă, combinată cu o
profundă imaturitate emoțională”. Deși ne-am pripi dacă am pune pe seama
educației toate formele de tulburare
emoțională, nu este nicio îndoială că educația formală și pregătirea
profesională joacă un rol, în timp major, în exilarea emoționalității din
cultura occidentală. Programa școlară tradițională ignoră, în varii forme,
dezvoltarea ”abilităților soft”, precum
capacitatea de a empatiza și a asculta activ. Acest fapt nu este nicio
coincidență, nicio exagerare. Este o trăsătură structurală a academismului.
Pentru raționaliști, individul se eliberează de constrângerile culturale
prin puterea gândirii raționale, obiective. Atâta vreme cât cunoașterea
obiectivă există independent de oameni și de cultură, individul este eliberat
de prejudecățile culturale și vede lumea exact așa cum este. Pentru
naturaliști, scopul este eliberarea spiritului individuluo de presiunile
culturale pentru a-și dezvolta astfel sinele autentic. Atâta vreme cât fiecare
persoană este unică, sinele său eutentic va țâșni ca fluturele din crisalidă,
cu condiția să existe suficient spațiu creativ pentru a se dezvolta. în această
privință, cele două idealuri sunt aculturale.
În al doilea rând, ele afirmă distincția dintre intelect și emoție.
Mișcarea pentru dezvoltare personală și individualismul au fost reacții
împotriva obiectivismului: împotriva tratării cunoașterii ca fiind ceva
impersonal. Pericolul constă în deplasarea accentului către subiectivism: a
gândi conștiința individuală ca fiind complet independentă de lumea celorlalți.
Laing descrie o persoană care experimentează separat relația cu lumea din
jur și cu sine însuși ca fiind o persoană cu o structură schizoidă, care nu
este capabilă să trăiască în lume, ci mai degrabă în afara ei, într-o izolare
disperată. Dacă o persoană nu există în lume deopotrivă cu identitatea
obiectivă și subiectivă, ”ea nu poate fi o persoană reală”. Cu alte cuvinte,
trebuie să existe o relație sănătoasă și pozitivă între cunoașterea lumii
exteriaore și cunoașterea de sine.
Scriitorul E. M. Forster spunea că, în starea de creație, noi ieșim din
modalitățile firești de gândire: ca într-o fântână, coborâm o găleată în
inconștient pe care o aducem apoi la suprafață plină cu ceva care se află
dincolo de gndirea noastră conștientă.
În Europa, un secol nu este considerat a fi o perioadă lungă de timp. În
Los Angeles, un secol este o perioadă lungă de timp. Prin contrast, în Asia, un
mileniu nu înseamnă mare lucru.
În anii ’60, un grup de femei, printre care Gloria Steinem și
Germaine Gren, au contribuit la devclanșarea unui cutremur social prin
publicarea unor cărți despre principiile feminismului. Pentru foarte mulți
oameni, cel puțin pentru bărbați, feminismul a fost o traumă. A erodat însuși
fundamentul pe care oamenii și-au construit înțelegerea despre ei înșiși, despre
familiile lor, despre partenerul de viață și despre traiul propriu. A atacat
unele dintre cele mai îndrăgite idei așe unei vieți normale: că bărbații erau
sexul dominant, că locul femeii era acasă, că sexul era o plăcere pentru
bărbați și o obligație pentru femei, că bărbații aveau idei mărețe și că
femeile erau sensibile și plângeau ușor. Așa cum se întâmplă cu ideile
generative, și ideile feminismului s-au răspândit cu repeziciune în nenumărate
domenii. Ele au pătruns în viața academică, ajutând la tranformarea istorie
artei și a științelor. Academicienii au trecut în revistă realizările multor
femei și bărbați, unele dintre acestea fiind descoperite pentru prima dată.
Ideile feministe au provocat și abordarea despre sructura muncii, care îi
propulsa pe bărbați în top și ținea femeile la marginea vieții corporative; au
afectat modalitățile de relaționare în comunitate și acasă.
În anii ’90, s-a deschis
calea unei noi etape a post-feminismului, care a revăzut și a transformat unele
dintre principiile de bază ale feminismului timpuriu. Pe parcursul acestui
drum, unele dintre cele mai revoluționare idei feminist au pătruns adânc în
cultură, încât au devenit căi firești, de la sine înțelese, de a vedea
lucrurile. Cuvântul ”feminism” în sine, nevoia de drepturi egale și conceptual
de hărțuire sexuală au intrat, în present, în limbajul usual, fiind considerate
de la sine unanim acceptate.
Ideile noi nu sunt întodeauna chiar așa de noi și rareori apar din
senin. Multle alte idei, din alte perioade de timp, au exprimat esența mișcării
feminist, din anii ’60. De la mișcarea sufragetelor din 1920 la scrierile lui
Mary Wollstonecraft, din secolul al XVIII-lea, toate au contribuit la
dezvoltarea perspective feminist, cu mult înainte ca această mișcare să fie
recunosută ca atare. Activitatea multor femei s-a pierdut în canoanele
masculine dominante, pe care ,de altfel, o și criticau. Ideile feminist au
câștigat teren datorită sensibilităților și condițiilor care au contribuit la
modelarea acestora. Ideile libertății sexuale a avut o mare aplicabilitate
practică, atunci când formele de contraceptive, eficiente și ieftine, le-au
permis femeillor să-și controleze propria fertilitate. Până atunci, promovarea
femeilor în mediul organizational fusese ținută în frâu de sarcină și de
maternitate. Feminismul s-a dezvoltat mână în mână cu tehnologia. Dar a fost și
parte a politicii generale de eliberare, din anii ’60 și ’70, care a coincis cu
mișcările pentru drepturile civile, anti-autoritarism și exprimare individuală:
apariția generației ”eu”. Prezentând o puternică analiză intelectuală,
teoreticienii feminismului au ajutat la articularea unei structure a sentimentului.
Sudbury Valley School a fost înființată în anul 1968 în Framingham,
Massachusetts, în Statele Unite. Este o școală privată organizată pe două principii
de bază: libertate educațională și libertate de guvernare.
Elevii de toate vârstele decid pentru ei înșiși ce anume doresc să
studieze și când, cum și unde vor studia. Premisele fundamentale ale școlii
sunt că ”toți oamenii sunt curioși de la natură; că învățarea cea mai eficientă
și de mai lungă durată are loc atunci când este concepută și urmată chiar de
către aceea care învață; că toți oamenii sunt creative dacă li se permite să
își pună în valoare talentele cu care sunt înzestrați; că amestecul de vârste
printre levi permite dezvoltarea tuturor membrilor grupului și că libertatea
este esențială pentru dezvoltarea responsabilității personale.” În practică,
elevii inițiază toate activitățile pe care le desfășoară și își creează
propriul cadru de lucru.
Vârsta nu este un impediment pentru relația dintre profesori și elevi.
”Peste tot poți vedea oameni care stau de vprbă, citesc sau se joacă. Pe unii
îi poți găsi în studioul de artă digital editând un material video. Aproape întodeauna
vei găsi persoane care se ocupă cu muzica, de diferite genuri, în diferite
locații. Poți vedea pe cineva studiind limbă franceză, biologia sau algebra. Oamenii
pot lucre la acalculator, se pot afla la centrul administrative, sau pot să
joace șah sau să urmărească un spectacol. În sala de artă se poate lucre în
lut, se poate desena, se poate țese sau se produc obiecte de artizanat.” Premise
este că totul din jur, personalul și echipamentul, se află la dispoziția
copiilor: ”Școala oferă un cadru în care elevii sunt independent, încrezători
și unde sunt tratați ca oameni responsabili; o comunitate în care elevii sunt
expuși complexității vieții într-un cadru de lucru al democrației
participative.”
Sarcina educației nu este aceea de a preda materii, ci de a preda
elevilor. Nicio școală nu este mai bună decât profesorii săi. Dacă ne gândim la
vremea când eram la școală, de cine ne amintim? De colegi și mai ales de
profesori: unii care s-au apropiat, alții care s-au îndepărtat de noi; unii
care ne-au ajutat să construim, alții care au dărâmat. Într-un naumit context,
o simplă remarcă a unui professor sau chiar ridicarea unei sprâncene ori a
tonului te puteau determina să apuci calea cercetării de o viață sau să te
oprești înainte de a începe.
Există două stiluri de predare: metoda tradițională în care prefesorii
oferă instrucție formală în ceea ce privește abilitățile și tehnicile sau
transmit informații și cunoștințe; și metoda progresivă, învățarea bazată pe
cercetare, în care elevii explorează idei ei înșiși, individual sau în grupuri.
Ambele au un rol important în educația creativă. Mult prea des, prin
creativitate se înțelege un proces dezordonat și permisiv. În general, în școli
se pune accentual pe învățarea academică, un tip de învățare care tinde să
evalueze doar o singură modalitate de cunoaștere și, exact cum se și întâmplă,
ignorând altele. Iar aceasta se face în detrimental tuturor.
Creativitatea depinde de interacțiunea dintre gândire și sensibilitate
și de depășirea granițelor disciplinare și a câmpurilro de idei. Un act de
predare bun presupune pe lângă cunoașterea materiei de predare și abilitatea de
a-i atrage și stimula și pe alții.
Predarea pentru creativitate implică adresarea de întrebări deschise la
care există o multitudine de răspunsuri; lucrul în grup pe proiecte de
colaborare, folosind imaginația de a explora posibilități; și explorarea
ambiguităților și a tensiunilor care pot apărea între ele. În predarea
creativității există trei sarcini correlate: încurajarea, identificarea și
dezvoltarea.
Prima sarcină în predarea pentru creativitate, în orice domeniu, este de
a-i încuraja pe oameni să creadă în potențialul lor creativ și de a le hrăni
încrederea de a încera. Alte atitudini sunt: motivarea și judecata
independentă, dorința de a-și asuma riscuri și de a fi întreprinzătro, perseverant
și de a nu fi demoralizat în fața unui start fals, a unui drum greșit și a unui
final mort.
Evaluarea este procesul prin care se judecă realizările elevilor. Îmtr-o
evaluare există două component: descrierea și comparația. Diferența este că
aceste evaluări compară performanțele individuale între ele și le raportează la
un criteriuparticular. Problema cu acest system de evaluare care folosește
litere și note este că, de regulă, evaluarea este foarte clară în descriere
(când spui că o persoană poate să alerge un kilometru în 4 minute sau că
vorbește limba franceză), dar greoaie în comparative (”ea este cea mai rapidă
atletă din oraș” sau ”el vorbește franceza ca un nativ). Câteodată, elevii
obțin calificative despre care nu știu exact ce reprezintă, iar profesorii,
câteodată, oferă calificative fără să știe cu exaactitate de ce.
A doua problemă a evaluării pe bază de note este că o singură cifră sau
o singură literă nu acoperă complexitatea procesului pe care sunt menite să-l
evalueze. Iar unele realizări nu pot fi, cu adevărat, evaluate în acest fel. Cum
spunea odată Eliott Eisner, ”nu tot ceea ce este important este măsurabil, după
cum nu tot ceea ce este măsurabil este și important.”
Urmărind doar interesele economiilor industrial am pus generații întregi
în forme de învățământ restrictive, au au marginalizat unele din cele mai
importante ralente și calități. În căutarea unor niveluri mai înalte de
eficiență și productivitate pentru organizațiile noastre, am blocat factori
umani esențiali, de care depend în mod natural creativitatea și inovația. Am irosit
mare parte din ceea ce au de oferit oamenii, pentru că nu am înțeles importanța
acelor lucruri. Mergând pe această cale, am pus în pericol echilibrul
comunităților prin nerecunoașterea moduluo în care talentele și pasiunile
diferite se susțin și se îmbogățesc reciproc. Pericolul există și nu este
conștientizat încă pe scară largă.