Să ierți ca să poți să fii iertat

 Noi nu mai știm să iertăm. Să ierți e un semn de noblețe sufletescă și virtute morală. Pentru iertare ai nevoie de o inimă infinit iubitoare.

Să ierți înseamnă să uiți răul în momentul în care e comis. Să nu ai memorie pentru rău. Să-l privești pe cel ce ți-a greșit ca la o ființă neprihănită. Să poți să separi fapta de făptaș. Să continui să-l iubești pe cel ce-ți face rău și să-i tratezi greșeala drept neintenționată, chiar dacă știi că a făcut-o cu bună știință.

Să ierți înseamnă să renunți la sine, la orgolii, infatuare, vanitate. Să vezi frumosul în celălalt dincolo de acțiunile lui. Pentru că fiecare om, fără excepție, are o sămânță bună ce e înăbușită de buruiana răului pentru că nu a primit iertare la timp. Ieratarea e în același timp oxigenul, hrana și căldura pentru ca sămânța binelui să poată să dea rod.

Iertarea e capabilă să intimideze răul, să-l dezarmeze și să-l îmblânzească pe făptuitor.

Să ierți înseamnă să acorzi iertare celui ce merită cel mai puțin, în momentul în care greșește cel mai tare. Să ierți fără tăgadă, fără timp de reflecții, cu senitătate. Să poți să-l cuprinzi pe cel ce greșește, dacă nu cu brațele, cu gândul, cu inima, cu sufletul. Să ierți total, fără drum de întoarcere, analiză, dividende. Să ierți fără să aștepți ceva în schimb.

Iertarea e cel mai bun barometru pentru a măsura calitatea de om, bunătatea, iubirea. Doar ea e capabilă să stârpească un flagel al răului și să instaureze pacea. Ea e cel mai frumos dar făcut celui ce greșește, dar și lumii întregi.

Să fii bucuros pentru șansa de a ierta. Șansa de a-l ajuta pe celălalt să risipească negreața din el făcând tot mai mult loc luminii. Șansa de a te ridica cu un pas mai sus pe scara îndumnezeirii.

Iertarea este nufărul ce crește în noroiul infamiei, ignoranței, cruzimii, rămânând nepătat și pur.

Să ierți ca să poți să fii iertat. Iertați-mă!

Text publicat în revista Garbo

Ariciul în ceață

      Un desen animat despre prietenie, visare, căutarea frumosului, cunoașterea sinelui prin explorarea misterelor, explorare ce îți aduce, deseori, mai multe întrebări decât răspunsuri. Un film ce-ți arată că viața e o călătorie, în care pornind spre un scop se întâmplă să rătăcești, să te lași dus de val, să mai pierzi câte ceva și prilejul de a câștiga mult mai mult în schimb. Despre senzația că te scufunzi, că te prăbușești, și apariția negreșită a cuiva care te ajută să ajungi la mal. Încă despre recunoștință și bucuria regăsirii. Toate învăluite într-o zăpăceală ingenuă.

Durerea curăță noroiul din interiorul nostru

     

           În viața asta omul trăiește atâtea, și tot ce trăiește e însoțit de emoții și sentimente. Și atunci semnificația nu stă atât în întâmplarea propriu-zisă, ci mai ales în trăirea pe care o avem în raport cu aceasta. Apreciem întâmplările ce ne conferă stări de bine, satisfacție, fericire. În schimb, ne displac acele momente triste pentru că ele așează întunericul în viața noastră, ne fac suferinzi, vulnerabili, neputincioși.

Și atunci mă întreb la ce bun durerea? Ea e capabilă să zdrobească sufletul cu o putere incomparabil mai mare cu care ar putea să-l împodobească bucuria. Durerea e omniprezentă în veacul nostru și ea are un număr infinit de măști sub care e ascunsă ca să treacă inobservabilă pentru ceilalți îndurerați. Pentru combaterea ei lumea modernă propune tot felul de panacee care te fac să uiți de ea, ca după asta să revină cu și mai mare intensitate.

Nu poți să fugi de durere. E un fel de fiară ce vine mai sălbatic când este alungată ca să te zdrobească în modul cel mai bestial. Când nu ești obișnuit cu durerea ea te face cel mai slab om din univers, te face să trăiești căderea lui Lucifer, te aruncă în neant. Durerea e sfâșietoare în măsura în care îi permiți. În momentul când nu mai încerci să o negi, ascunzi, uiți, ci o accepți ca parte componentă a existenței, ea capătă alte valențe.

Orice adversitate cu care ne confruntăm în viața are și o parte bună pe care o realizăm, de obicei, retrospectiv. Când experimentăm durerea, prin definiție, nu putem fi răi. Durerea e capabilă să ne smerească ca nici o altă experiență umană. Iar smerenia ne ajută să păstrăm faptele în limitele raționalității. Oamenii care reneagă durerea și o răzbună comit fapte odioase, distrug necugetat, se transformă în bestii.

Durerea ne curăță de noroiul din interior. E un fel de gheenă în care se scufundă sufletul, ca ulterior să urce spre forme din ce în ce mai desăvârșite ale purității, înțelegerii, iertării.

Datorită durerii putem face trecerea de la exterioritate spre interioritate. În exterioritate suntem expuși la tot felul de oscilații, inconsecvențe, lunecări spre zone ale rătăcirii de sine. În sfera exteriorității suntem condamnați la un trai superficial, lipsit de experiențe majore. Trecerea spre interioritate e atunci când nu ne mai lăsăm seduși de lumina orbitoare din exterior și să ne reorientăm spre interiorul nostru ca să aprindem lumina acolo. Această trecere ar putea fi dureroasă, pentru că ne-am putea crampona de un suflet avariat, părăginit, pietrificat. Dar insistând în acest demers putem să-l vindecăm, restaurăm și primenim. Pentru că sufletul este totdeauna recuperabil.

Deci, durerea e una din experințele umane necesare, care te coboară, te răpune, te face slab, ca după asta să urci, să renaști și să fii tare. Să fii așa cum nu ai fost vreodată.

Text publicat în revista Garbo