Când iubirea se maturizează, ea devine pace, echilibru, împăcare.

Datorită ție am descoperit iubirea. Cea pe care o credeam o invenție și un apanaj al visătorilor și romanticilor incurabili. O consideram absurdă pentru că îi face pe cei ce o trăiesc să se comporte stupid, ridicol, pueril. Neștiind că iubirea e o forță ce arde și iluminează, că iubind transcezi spațiul, timpul, realul. Toate capătă semnificații nebănuite, trăiești într-o amețeală, o beție în care nu ești tu, dar în care te simți mai însuflețit, avântat, reîmprospătat.

Dacă ar muri iubirea, viața mea ar fi din nou așa cum a fost. Dezlănțuirile tumultoase ar rămâne în spate. Aș pluti în ape liniștite: fără elanuri, scufundări, agitație. Obosită. Încremenită într-un prezent obscur. Fără așteptări, speranțe, dorințe. O existență trăită cu calm, luciditate, dar și mult dor. Dor de acel univers ireal, vibrant, pătrunzător al iubirii.

Iubirea s-a încrustat în fibra ființei mele. Ea nu se poate pierde, doar se preface, ia o altă formă. Pur și simplu n-aș mai suporta-o arzândă și mistuitoare, m-ar lăsa fără pic de vitalitate. Dintr-o nevoie acută de liniște, iubirea trece într-o altă fază, devinind mângâietoare, dăruitoare, compătimitoare. Acea prin care e posibilă comuniunea deplină cu celălalt.

Iubirea mea s-a maturizat și a devenit pace, echilibru, împăcare.

Nu mai rețin pe nimeni în viața mea, nu contează cine mă va nesocoti, depărta, trăda. O să vă primesc cu inima deschisă, o să vă las să intrați în altarul fiiinței mele, n-o să găsiți decât simplicitate. Unii veți rămâne, dar cei mai mulți veți pleca. Veți pleca să iubiți. Riscați. Câștigați. Bucurați. Realizați. Înfruntați. Deveniți. Să trăiți din plin viața. Să cuceriți lumea. Vă înțeleg avântul, dar nu vă voi urma întodeauna. Luptele mele se dau pe alte fronturi.

O să-mi lărgesc din când în când inima ca să vă iubesc așa cum meritați. O să mă bucur când o să vă pot iubi nespus. O să mă întristez când n-o să vă pot iubi îndeajuns. Aveți grijă și voi să nu pângăriți iubirea asta de ființă infinit imperfectă.

Text publicat în revista Garbo

Vine ziua în care totul devine dureros de transparent

Îți scriu aproape fără emoție. Calm, vreau să punctez toate momentele pe care n-am ajuns să ți le spun. Astăzi, nu-și mai au loc regretele, părerile de rău, frustrările. Astăzi sunt rațională așa cum ai fost tu în tot acest răstimp de când te-am cunoscut.

Nu știu de ce m-am agățat de tine, dar în iubire nu există explicații, cauze, motive. Există pur și simplu. Eu am fost nesăbuita ce s-a lăsat copleșită de sentimente, tu ai fost bărbatul ce a cântărit totul – sec, calculat, rece. Tu ai acționat conform unei scheme, ai făcut un fel de socoteală  în care să nu fii pierdantul în nici un caz.

Sentimentele au fost ale mele, ele mi-au colorat viața, mi-au îmbogățit-o, această bucată de vreme. M-am descoperit din altă latură, absolut necunoscută mie. Nu credeam să trăiesc asta vreodată. Sau cel puțin îmi imaginam că trebuie să fie ceva magic, splendid, amețitor de frumos. Ceva ce vine ca o răsplată pentru așteptare îndelungă, cuminte. Încă mai cred astfel.

Eu nu mai pot continua așa. Astăzi nici măcar nu sufăr. Nu mai vreau să nutresc speranțe deșarte. Am obosit să stau în postura de victimă, am obosit să te iert necontenit. Deși nu mi-ai cerut-o niciodată. Am pus prea mult preț pe sentimentele tale, le-ai desconsiderat prea mult pe ale mele.

Nu mă mai uimește nimic pornit de la tine. Ignoranța ta nu are margini și asta e mai necruțător decât ura. Cum am putut să iubesc o calotă glaciară? Voiam să cultiv flori pe ea! Credeam că iubirea mea e într-atât de puternică încât va face posibil acest miracol.

Iubirea mea n-a însemnat nimic pentru tine, absența mea nu va conta deloc. Te-am împodobit cu calități excepționale, erai cel mai frumos om pe care-l întâlnisem, voiam să te fac fericit. Pentru că te vedeam extrem de nefericit. Neștiind că nu poți să faci ceva pentru un om nepregătit pentru asta, dar riști să te nenorocești în încercări disperate.

Ai nesocotit iubirea în cel mai dizgrațios mod. Ai spulberat orice iluzie de minimă onoare. Comportamentul tău nu mă mai poate răni, pentru că îmi provoacă un regretabil dezgust și amărăciune. Te-ai purtat ca un copil răsfățat care în momentul în care vede o jucărie nouă, scumpă, strălucitoare; brusc, a sa i se pare neatractivă, pocită, bună de aruncat. Oamenii nu sunt obiecte, sunt înzestrați cu suflet și cu el nu e de jucat.

 Uneori suntem atât de setoși de căldură umană încât ne atașăm de oameni nepotriviți și abia mult mai târziu depistăm duplicitatea, falsul, nesinceritatea. Cel mai grav e că în acel moment pierdem încrederea în afecțiune, legături sincere; devenim bănuitori, înstrăinați. Constatăm că nu ne-am protejat partea cea mai vulnerabilă din noi că am permis acolo să intre oricărui să devasteze, năruiască, fără pic de scrupule.

Vine însă ziua în care nu ne mai pretăm la tertipuri, meschinării; în care totul devine limpede, dureros de transparent. E ziua în care suntem împăcați cu sine și cu toată lumea.  În care lăsăm ceva în urmă pentru totdeauna.

Text publicat în revista Catchy