miercuri, 30 decembrie 2020

Puterea voinței de Kelly McGonigal


Puterea voinței este o carte în care sunt descrise idei-cheie, teorii științifice și strategii de îmbunătățire a autocontrolului. Mulți oameni sunt dominați de gândurile, emoțiile și dorințele lor, viețile fiindu-le dictate mai degrabă de impulsuri decât de alegeri conștiente. Lipsa voinței fiind principalul motiv pentru care oamenii au dificultăți în atingerea obiectivelor.

Voința fermă înseamnă exploatarea celor trei puteri- a lui vreau, a lui nu vreau și a lui îmi doresc. Oamenii care își controlează mai bine atenția, emoțiile și acțiunile sunt mai fericiți și mai sănătoși. Relațiile lor sunt mai satisfăcătoare și durează mai mult. Câștigă mai mulți bani și ajung mai departe în carieră. Reușesc să gestioneze mai bine stresul, să facă față conflictelor și să înfrângă adversitățile. Trăiesc mai mult.

Unii specialiști în neuroștiință afirmă că avem un singur creier, dar două personalități. Există o versiune a noastră care dă curs impulsurilor și urmărește satisfacția imediată și o altă versiune care controlează impulsurile și amână gratificația, în scopul protejării obiectivelor pe termen lung. Ambele versiuni ne reprezintă, iar noi oscilăm permanent între aceste două personalități.

Creierul are capacitatea de a fi remodelat, specialiștii în neuroștiință au descoperit că când cerem creierului să mediteze, crește capacitatea de a autocontrol al impulsurilor, gestionarea stresului, conștiința de sine, atenția, concentrarea. Meditația intensifică circulația sângelui în cortexul prefrontal, care are drept sarcină ținerea sub control a impulsurilor.

Studiile arată că oamenii cu o variabilitate crescută a ritmului cardiac reușesc mai bine să ignore lucrurile care le-ar putea distrage atenția, pot să amâne satisfacția de moment și sunt mai capabili să facă față unor situații stresante.

Orice stres fizic și psihic poate influența fiziologia autocontrolului și, prin extrapolare, ne sabotează voința. Neliniștea, mânia, depresia și singurătatea sunt asociate cu o variabilitate scăzută a ritmului cardiac și cu o diminuarea a capacității de autocontrol. Însă există suficient de multe lucruri pe care le putem face  pentru starea fiziologică  a corpului și a minții în așa fel încât aceasta să fie favorabilă autocontrolului – facem mișcare, dormim bine, mâncăm sănătos, petrecem timp prețios alături de prieteni și familie, luăm parte la activități religioase sau spirituale.

Un remediu care face miracole pentru voință este exercițiul fizic. Sportul elimină stresul cotidian, îmbunătățește autocontrolul, crește variabilitatea ritmului cardiac, antrenează creierul, este un antidepresiv eficient. Asemenea meditației, exercițiul fizic ajută creierul să crească în dimensiuni și să devină mai rapid, cele mai accentuate efecte observându-se la nivelul cortexului prefrontal.

De ce odihna  insuficientă ne subminează voința? Lipsa somnului afectează modul în care creierul și corpul folosesc glucoza. Când suntem obosiți, celulele nu reușesc să absoarbă glucoza din sânge, celulele nu sunt alimentate suficient, iar noi ne simțim vlăguiți. Odihna insuficientă creează probleme de concentrare și controlare a impulsurilor, similare sindromului de hiperactivitate și deficit de atenție (ADHD).

Autocontrolul este o sarcină ce presupune un consum ridicat de energie pentru creier, iar rezerva noastră interioară de energie este limitată. Cercetările arară că nivelurile scăzute ale glicemiei pot prezice o mare varietate de eșecuri de voință, renunțare în fața unui test dificil, vărsarea furiei asupra altor persoane, predispoziție de a acționa pe bază de stereotipuri. Ca și cum nivelul scăzut de glicemie ar scoate ce e mai rău din noi.

Studiile arată că oamenii moderni sunt predispuși să-și asume orice fel de riscuri când sunt înfometați. De exemplu, oamenii fac investiții mai riscante și sunt predispuși să-și ”diversifice strategiile de împerechere”. Asta înseamnă că brokerii de la Bursă ar putea face niște achiziții neinspirate înainte de prânz, persoanele aflate la dietă pot fi mai predispuse să ”investească” în bilete de loterie, iar un politician care sare peste micul dejun ar putea să-și considere stagiara irezistibilă.

Provocarea la adresa voinței este o luptă dintre virtute și viciu. Orice lucru asupra căruia faci considerații de ordin moral devine o pradă ușoară pentru efectul autorizării morale. Când faci un lucru bun, ai o părere bună despre tine, asta înseamnă că ești mai predispus la fapte reprobabile. În acest caz oamenii nu se simt deloc vinovați pentru păcatele lor, ci sunt mândri de ei înșiși că și-au câștigat o răsplată. Acest sentiment de îndreptățire duce la prăbușirea noastră. Întrucât vedem îngăduința față de sine ca pe cea mai bună răsplată pentru virtute, tindem să ne uităm țelurile și să cădem tentației.

Progresul ne poate face să abandonăm obiectivul pentru care am muncit atât de mult, deoarece schimbă echilibrul puterii dintre cele două personalități ale noastre. O parte din noi se gândește la interesele pe termen lung (de exemplu, pierderea în greutate); cealaltă parte își dorește satisfacție imediată (ciocolată!). Un studiu a identificat că studenții care primeau luade pentru timpul petrecut studiind pentru un examen erau mai predispuși să-și petreacă seara jucând beer pong cu prietenii. În termeni practici, aceasta înseamnă că un pas înainte ne acordă permisiunea să facem doi pași înapoi. Înainte îi dădeam ascultare îngerului de pe umăr, însă acum demonul pare mult mai convingător.

Poate că suntem preocupați de protecția mediului, dar a face schimbări semnificative în stilul de viață nu e lucru ușor. Ne simțim copleșiți când ne gândim la magnitudinea schimbărilor climei, la insuficiența energetică și la ce e de făcut pentru a preveni o catastrofă, de aceea ne vom agăța de orice lucru care ne determină să credem că ne-am făcut datoria în acest sens și că putem, în felul acesta, să ne luăm gândul de la această problemă. Odată dipărute vinovăția și neliniștea, ne vom simți liberi să ne reluăm vechile obiceiuri risipitoare. Așa că o sacoșă reutilizabilă ne poate autoriza să facem mai multe cumpărături, plantarea unui copac ne poate autoriza să călătorim mai mult, iar înlocuirea becurilor ne poate autoriza să locuim într-o casă mai mare, unde se consumă mai multă energie.

Autorizarea morală se dovedește a fi, în esență, o criză de identitate. Ne recompensăm pentru bună purtare doar atunci când credem că sinele nostru adevărat e acela care vrea să fim răi. Din acest punct de vedere, fiecare autocontrol reprezintă o pedeapsă și doar îngăduința în sine este o recompensă. Dar de ce trebuie să ne percepem în felul acesta? Pentru a scăpa de capcana autorizării morale trebuie să știm că sinele care ne reprezintă este acela care vrea ce e mai bine pentru noi și care vrea să ne conducem viața după valorile noastre. Când se va întâmpla acest lucru, nu vom mai simți că identitatea noastră ”adevărată” este cea impulsivă, leneșă sau ușor de ispitit. Nu vom mai simți că trebuie să fim mituiți, păcăliți sau forțați ca să ne urmăm idealurile, iar apoi răsplătiți pentru cel mai mic efort făcut de noi.

Gândind în termeni de ”corect” și ”greșit”, în loc să ne amintim ce ne dorim cu adevărat, vom declanșa impulsuri contradictorii  și vom autoriza o conduită care duce la sabotarea sinelui. Dacă ne dorim să facem schimbări de durată, trebuie să ne identificăm cu obiectivul în sine, nu cu efectul de halou asociat cu faptele noastre bune.

Orice lucru despre care credem că ne va face să ne simțim bine va declanșa sistemul de recompensă: vederea unor mâncăruri tentante, mirosul cafelei care fierbe, simbolul de reducere 50% în vitrina unui magazin, zâmbetul unui necunoscut arătos, reclama care promite să te îmbogățească. Afluxul de dopamină marchează acest nou obiect al dorinței ca fiind de o importanță critică pentru supraviețuire. Când dopamina își deturnează atenția, mintea se fixează pe obținerea lucrului respectiv sau pe repetarea acțiunii care l-a declanșat. Evoluției nu-i pasă câtuși de puțin de fericirea în sine, dar va folosi promisiunea fericirii ca să ne determine să luptăm pentru supraviețuire. Când dopamina ne mobilizează creierul într-o misiune de căutare a recompensei, devenim mai impulsivi, mai necontrolați și ne asumăm mai multe riscuri.

Nouă, oamenilor, ne este aproape imposibil să facem distincție între promisiunea recompensei și plăcerea sau răsplata pe care o căutăm. Promisiunea recompensei este atât de puternică încât continuăm să alergăm după lucruri care nu ne fac fericiți și să consumăm alimente care ne cauzează mai degrabă suferință decât satisfacție. Cum principalul obiectiv al dopaminei este să ne facă să alergăm după recompensă, acesta nu ne va da niciodată un semnal de ”oprire”, nici măcar când experiența nu se ridică la nivelul așteptărilor. În cel mai bun caz, cedarea în fața tentației înlătură sentimentul de neliniște pe care promisiunea recompensei l-a generat ca să ne facă să ne dorim mai tare lucrul respectiv. În final însă ne simțim frustrați, nesatisfăcuți, dezamăgiți, rușinați, obosiți, scârbiți sau pur și simplu nu suntem cu nimic mai satisfăcuți decât la început. Când ieșim din ghearele falsei promisiuni a recompensei, descoperim adesea că lucrul de la care așteptam să ne vină fericirea era, de fapt, principala sursă a nefericirii noastre.

Dacă vrem să dobândim măcar un dram de autocontrol, trebuie să diferențiem recompensele adevărate, care dau sens vieții noastre, de cele false, care ne distrag de la îndeplinirea sarcinilor și creează dependență. Dorința este strategia prin care creierul pune lucrurile în mișcare. Aceasta poate reprezenta atât o amenințare la adresa autocontrolului, cât și o sursă de voință. Dorința nu e nici bună, nici rea, contează în ce direcție o lăsăm să ne îndrume și dacă știm când să-i dăm curs.

Simpla recunoaștere a fricii ne poate ajuta să facem o alegere rațională – motivațiile pe care le înțelegem sunt întodeauna mai ușor de schimbat decât influențele pe care nu le vedem.

În mod surprinzător, iertarea, nu vina, e cea care ne amplifică simțul răspunderii. Cercetătorii au descoperit că oamenii care își privesc eșecul personal din perspectiva compasiunii față de sine sunt mai înclinați să-și asume răspunderea pentru eșec decât cei care au o perspectivă autocritică. Cercetările arată că adoptarea acestei perspective reduce sentimentul de vină, dar crește simțul răspunderii – combinația perfectă pentru a face față în mod optim provocării care ne pun la încercare voința.

Oamenii cu o slabă continuitate a eului viitor se comportă mai puțin etic. E mai probabil să bage în buzunar banii găsiți în birou și au mai puține mustrări de conștiință când vine vorba de a furniza informații care ar putea ruina cariera altei persoane. De asemenea, ei mint mai mult într-un joc care recompensează cu bani înșelătoria. Ca și cum a ne simți separați de eurile noastre viitoare ne dă permisiunea de a ignora consecințele acțiunilor noastre. Tocmai invers, a ne simți în legătură cu eul nostru viitor ne protejează împotriva celor mai rele impulsuri ale noastre. Pentru a lua decizii mai înțelepte, trebuie să ne înțelegem și să ne susținem eul viitor. Și trebuie să ne amintim că eul viitor care beneficiază de acțiunile eului prezent este, de fapt, unul și același cu noi, și că va aprecia foarte mult efortul.

Avem celule nervoase specializate, numite neuronii-oglindă, al căror unic scop este să urmărească ceea ce gândesc, simt și fac alți oameni. Când vedem dovezi ale faptului că alți oameni ignoră regulile și dau curs impulsurilor, și apoi devenim mai înclinați să ne urmăm impulsurile, oricare ar fi ele. Când afli despre o persoană că nu și-a declarat corect taxele, poți avea mai puține rețineri în ceea ce privește încălcarea dietei. Vederea altor șoferi care depășesc limita de viteză te poate inspira să-ți depășești bugetul la cumpărături. În acest mod, ne putem molipsi de slăbiciuni de la ceilalți, chiar dacă slăbiciunea noastră personală este diferită de ceea ce observăm la alții.

Încercarea de a nu te gândi la un lucru este o metodă sigură de a te gândi la acel lucru tot timpul, ceea ce duce la următoarea problemă: când încerci să alungi un gând din minte, iar acesta continuă să revină, ești mai predispus să presupui că este adevărat. Orice teamă sau dorință pe care încerci să o alungi din minte va deveni mai puternică și mai convingătoare. Cum puteți găsi o soluție la această dilemă. Wagner, cercetător științific din domeniul psihologiei, sugerează un antidot pentru ricoșeul ironic care este, la rândul său, ironic: renunțarea. Când nu încerci să controlezi gândurile și emoțiile nedorite, acestea încetează să te mai controleze. Acceptarea gândurilor și emoțiilor - fără a crede neapărat că sunt adevărate și fără a simți nevoia să le dai curs – este o strategie eficientă pentru a trata anxietatea, depresia, poftele alimentare și dependența. Renunțarea la controlul asupra experiențelor interioare ne oferă mai mult control asupra acțiunilor exterioare.

Studiile arată că cu cât o persoană deprimată se străduiește mai tare să alunge gândurile neplăcute, cu atât devine mai deprimată. Un alt experiment a descoperit că atunci când oamenii încearcă să îndepărteze gândurile autocritice (”Sunt un ratat”, ”Oamenii cred că sunt un prost”), stima lor de sine și starea de spirit se înrăutățește mai repede decât atunci când sunt deschiși față de aceste gânduri. Oamenii care încearcă să-și reprime frica înaintea unui discurs public ajung să se simtă mai neliniștiți și au un ritm cardiac crescut (drept urmare, riscul să-și ducă de râpă discursul e mai mare). Poate că încercăm să îndepărtăm gândurile din minte, iar corpul nostru tot primește mesajul. Ce-ar trebui să facem cu gândurile supărătoare, dacă nu să scăpăm de ele? Dacă vrem să ne salvăm de suferința mentală, trebuie să facem pace cu aceste gânduri, nu să le îndepărtăm.

Toate intervențiile încununate de succes – acceptarea anxietății și a poftelor, sistarea dietelor restrictive și studierea cu detașare a impulsurilor de moment – îi învață pe oameni să renunțe la încercarea rigidă de a-și controla experiențele interioare. Ele nu-i încurajează pe oameni să dea crezare celor mai supărătoare gânduri ale lor sau să-și piardă controlul asupra comportamentului. Ele se bazează pe capacitatea minții de a ne autoactualiza cu curiozitate, fără autocritică, și ne oferă o cale de a face față celor mai mari dușmani ai voinței: tentația, autocritica și stresul. Ne cer să ne amintim ce ne dorim cu adevărat, ca să găsim puterea de a face ceea ce e dificil. Faptul că această abordare esențială s-a dovedit utilă într-o atât de mare varietate de provocări la adresa voinței, de la depresie până la dependență de droguri, confirmă faptul că aceste trei capacități – atenția față de noi înșine, grija față de noi înșine și remintirea lucrurilor care contează cel mai mult pentru noi – constituie temelia autocontrolului.

Cercetările descrise în carte ne învață ceva despre noi înșine și despre provocările care ne pun la încercare voința. Ne ajută să ne recunoașrtem capacitatea intrinsecă de autocontrol, chiar dacă uneori avem de luptat cu noi înșine până să o putem folosi. Ne arată că nu suntem un tot unitar, ci suntem formați din mai mute entități. Natura noastră omnească include atât eul care își dorește recompensa imediată, cât și eul care are un scop mai înalt. Din momentul în care ne naștem, suntem destinați tentației, dar în egală măsură suntem destinați și să rezistăm tentațiilor. Este în natura umană să fim stresați, speriați și să ne pierdem controlul. Însă la fel de natural este să găsim puterea de a fi calmi și stăpâni pe alegerile noastre. Persoanele care posedă un autocontrol puternic au învățat să accepte și să integreze aceste personalități rivale.

Dacă există un secret pentru îmbunătățirea autocontrolului, știința face trimitere către un singur lucru: puterea atenției. Asta înseamnă să ne antrenăm mintea să fie cu băgare de seamă atunci când facem o alegere, în loc să funționăm pe pilot automat. Puterea atenției înseamnă să ne aducem aminte ce ne dorim mai mult și să știm ce ne face să ne simțim mai bine cu adevărat. Conștiința de sine este unicul ”eu” pe care ne putem baza mereu că ne va ajuta să facem ceea ce e dificil și ceea ce contează cel mai mult pentru noi. Iar aceasta este cea mai bună definiție a voinței.

duminică, 27 decembrie 2020

Anul în care am privit cerul mai des și am învățat liniștea în dezastru

 

E anul în care am trăit multe tristeți. E anul pierderilor. E anul în care prea multe voalurile au căzut și a rămas adevărul gol, stingher, dureros. E anul în care iluzii au dispărut în convoi într-un trecut în care minunile mai erau posibile, fie și doar ipotetic. E anul în care am primit lovituri pentru a primi altele în loc, fără să-mi fi revenit cu totul din primele.

 E anul în care lumea mea s-a zdruncinat. Puternic. E anul în care am învățat liniștea în dezastru. E anul în care m-am întors în stări, locuri, amintiri vechi. Și pe toate le-am văzut altfel. Nici mai bune, nici mai rele.

E anul în care m-am văzut ce sunt. Cu claritate. Și am înțeles că s-a încheiat acea dulce amăgire. Nu m-am simțit nici mai puternică, nici mai slabă. Nu m-am simțit nici învingătoare, nici învinsă.

E anul în care am privit mult cerul. E anul în care am trăit des sentimentul de ultima dată. Și m-am înfiorat. Dar asta m-a făcut să mă întrepătrund cu clipa, iar starea asta e de nedescris. Poate e unicul mod de a trăi cu adevărat.

E anul în care am avut cel mai trist zâmbet. În care bucuriile le-am trăit pe jumătate, n-am putut să le văd întregi, n-am putut să cred până la capăt în ele.

E anul în care m-am impus să continui, cu convingerea crăpată, cu speranța înșelată. E greu să înaintezi fără puncte de sprijin. E greu să admiți ca poate unicul motiv de a continua să-ți fie culpabilizat.

E anul în care am tăcut mult. În care frânturi dintr-o viață  de demult le-am retrăit, de astă dată fără agonie, dar cu o dureroasă serenitate.

E anul în care nu mai știam ce să fac cu țăndările atâtor lucruri de neatins. Nu știam ce e mai bine: să le lipesc, să le arunc, să merg mai departe cu ele zornăitoare?

Am vrut să scriu altceva despre acest an. Și poate tot ce mi s-a întâmplat e despre o lecție care mi-a scăpat. Cine știe, poate tot ce s-a dus nu a făcut decât să rămână adevărul? Căci adevărul e cel ce umblă însingurat în lumea asta, de toți negat, părăsit și nedorit. Pentru că adevărul are cruzime, asprime și virulență, dar în afara lui nu există transfigurare.


            Text publicat în revista Garbo

duminică, 20 decembrie 2020

Femei de Mihail Sebastian

 

Romanul îl are ca protagonist pe Ștefan Valeriu, bucureșean, absolvent de medicină. Prima istorie se petrece vara, într-o pensiune, în Alpii din sudul Franței, pe malul unui lac, unde Ștefan își petrece câteva săptămâni de odihnă după examene. Acesta caută compania femeilor, dar și propria companie, emoțiile sunt ținute la distanță pentru că toți știu că poveștile de dragoste înfiripate în vacanța de vară țin să dureze o vară. În această istorie, Ștefan întreține relații cu trei femei – Renee, Marthe și Odette. Acesta afișează o alură de solitar, degajat și impasibil și se desparte de ele simplu, fără regrete și oarecum absent.

De ce nu plânge, de ce nu-i cere s-o oprească, de ce nu se strânge mai febril, de ce rămâne lângă el egală și de ce îl iubește ca pentru o eternitate, nu ca pentru un ceas?

În a doua istorie, Ștefan ia poziția unui martor care relatează povestea nefericită a unui compatriot și fost coleg de liceu venit la Paris, Irimia. Femeia din această istorie e Emilie Vignon, o femeie lipsită de bucurii, sortită să treacă neschimbată până la moarte, ”un picior de masă prost cioplit”, dacă întâmplarea nu i l-ar fi adus înainte pe Irimia.

Îi povestesc viața, întâi pentru că vreau să înțeleg ceva din sufletul acestei fete, pe lângă care am trecut poate prea neatent altădată.

În a treia istorie se schimbă configurația, aceasta ia forma unei mărturisiri epistolare adresate lui Ștefan. Destinatarul scrisorii o cunoaște pe femeia care îi scrie și mesajul este că Maria vrea să păstreze prietenia lui Ștefan și să-i descurajeze iluziile sale de dragoste.

Știi că îmi place interiorul meu, că n-am bucurie mai sigură, decât să mă întorc seara în el, că am păstrat foarte limpede noțiunea de ”refugiu” a casei și dacă nu m-am lăsat destrămată până astăzi de viață, a fost în bună parte datorită odăii ăsteia de unde îți scriu acum. Câte nebunii posibile nu mi-am înfrânat aici, câte geturi stridente, câte demersuri false. Și de câte ori n-am intrat aici rănită, cu obrazul descompus, cu mâinile căzute de-a lungul trupului, incapabilă să descifrez cine știe ce catastrofă, care mă surprinsese, spunându-mi că totul e sfârșit și înțelegând probabil prin acest totul viața însăși.

În cea de-a patra istorie, Ștefan povestește despre relația sa cu Arabela, o dansatoare de circ. Este o istorie relatată cu nostalgie pentru anii petrecuți la Paris și vremurile boeme când abandonase medicina pentru a adopta rolul de pianist și a o însoți în turnee pe iubita sa. Este o aventură în care Ștefan a intrat din greșeală, care i-a plăcut și a cărei amintire e lipsită de regrete.

Au trecut pe lângă noi foarte multe lucruri de mirare și le-am lăsat să treacă, iubindu-ne în ultima zi, ca în prima zi cu aceeași voluptate domoală, în care totul era cunoscut, ca gustul etern al pâinii. Asta putea să țină un an, doi, zece... Și putea să se termine oricând.

Femei este o carte foarte bine scrisă, considerată de unii critici ca fiind unul din cele mai valoroase romane ale lui Mihail Sebastian. Un observator fin și un povestitor rafinat, autorul reușește să contureze portretele unor femei pline de viață și personalitate. Istoriile sunt relatate cu o anume seninătate, care te induc în atmosfera epocii interbelice și care asigură o lectură savuroasă.

luni, 14 decembrie 2020

O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn

 

O zi din viața lui Ivan Denisovici suprinde o zi din viața lui Șurov, deținut într-un lagăr de muncă din Siberia. Ziua aici începe la 5 dimineața, deținuții sunt treziți de o lovitură de ciocan într-o șină de fier. Șuhov se scoală întodeauna când sună deșteptarea, până la adunare mai are vreo oră jumătate, timp în care mai putea scoate un câștig: un măturat, un dereticat, vreo alergătură până la sala de mese.

E ziua în care li se hotărăște soarta, vor să scoată echipele la construcția unui nou obiectiv, Sotgorodok, care nu-i decât un câmp gol, troienit de zăpadă, trebuie să sape gropi, să bată stâlpi, să întindă sârmă împotriva lor înșiși, ca nu cumva să evadeze. Abia apoi se vor putea apuca de construit ceva. Cel puțin o lună nu vor avea unde să se încălzească în câmpul gol-goluț, singura scăpare e să muncească pe brânci.

Șuhov se gândi să treacă pe la doctor, poate capătă o zi de scutire, îl dureau mădularele. În acel moment șeful echpei îl anunță că are trei zile de carceră cu scoatere la muncă. În drumul spre comandament, Șurov aruncă o privire plină de speranță spre stâlpul unde era agățat termometrul, dacă ar fi arătat patruzeci și unu grade minus, s-ar fi cuvenit să nu fie scoși la muncă, erau doar câteva linii peste. Până la urmă se dovedi că nu e carceră, ci avea de spălat podeaua în camera de gardă.

În opt ani de detenție, învățase tot felul de reguli de supraviețuire. Știa că e rău să-ți uzi pâslarii de la prima oră pentru că n-ai să-ți iai altceva în picioare.

Uneori trecea iarna fără pâslari, ba câteodată nici bocanci nu aveau, doar opinci și CTZ-uri. Ivan Denisovici primise bocanci trainici în octombrie, a umblat cu ei mândru vreo două săptămâni, iar în decembrie i-au venit pâslarii. Dar l-a scurt timp s-a scos ordin ca deținuții să nu aibă dreptul la două perechi de încălțări. Lui Șurov de nimic nu i-a părut rău în opt ani ca de la bocancii de la care trebuia să-și ia adio.

După ce-și făcu treaba, Șurov se grăbi spre sala de mese, nu se vedea nicio coadă. În sala de mese e frig, cei mai mulți sunt cu căciuli pe cap. Șurov își scoate întodeauna căciula înainte de a se apuca de mâncat. În lagăr a învățat să mănânce pe îndelete, să mestece mult, să savureze gustul mâncării. Mâncarea deținuților constă dintr-o strachină de ciorbă și una cu cașă. Ciorba depindea de legumele cu care era aprovizionat lagărul: din septembrie până în iunie au avut morcovi în saramură, acum au varză degerată. Cea mai sățioasă lună e iunie: legumele sunt înlocuite cu crupe. Cea mai grea e iulie: ciorba e doar din urzici tocate. Cașa e de sorg, iarbă goală, norma de pâine e de trei sute de grame pe zi.

La masă nimeni nu se grăbește, toți mănâncă încet și concentrat. În lagăr un deținut nu trăiește pentru el decât cinci minute la masa de dimineață și câte cinci minute la prânz și la cină.

Echipa 104 e antrenată la ridicarea blocurilor și mortarului, au de zidit perete de la etajul unu al Centralei. Aranjararea blocurilor și nivelarea mortarului cere rapiditate și băgare de seamă, la temperaturi joase mortarul se întărește repede. Nu e nevoie ca deținuții să fie struniți de supraveghetori, se îndemnă unul pe altul, căci rația de pâine depinde de volumul de muncă a fiecărei echipe la sfârșit de zi.

Ivan Denisovici nu primește colete de acasă spre deosebire de ceilalți deținuți, i-a scris soției sale să nu le mai trimită, căci rămâne cu mai nimic din ele. Câștigă bani confecționând cipici, cârpind pufoaice pentru alți deținuți, de obicei cu banii câștigași își cumpără tutun.

A mai trecut o zi.

Șuhov adoarme, pe deplin mulțumit. Astăzi a avut o zi cu multe noroace: nu l-a trimis la carceră, echipa a scăpat de Soțgorodok, la prânz a ciupit o porție de cașă în plus, șeful de echipă a dus-o bine din condei cu normele, de zidit a zidit cu spor, pânza de ferestrău nu i-au găsit-o la percheziție, a dobândit câte ceva de la Cezar, și-a cumpărat tutun. Și n-a căzut bolnav la pat, a scăpat. A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită.

Asemenea zile în termenul lui de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii șase sute cincizeci și trei.

               Recenzie publicată în revista Webcultura 

vineri, 11 decembrie 2020

Inconștientul spiritual de Jean-Claude Larchet

 

Bolile psihice și bolile spirituale

Bolile spirituale au o origine sui generis. Cât privește bolile trupului ele în general au o cauză pur fizică, altele pot fi provocate de tulburări psihice; în acest caz vorbim de tulburări psihosomatice. Altele pot fi generate de boli spirituale, dacă ne gândim la gastrimarghie sau la desfrânare, dar și la mânie și frică.

Bolile psihice nu sunt autonome, ca cele spirituale. Sunt și mai puțin autonome decât bolile fizice. Factorul spiritual al bolilor psihice este ignorat sau neglijat de majoritatea psihoterapiilor, care se întemeiază pe baze naturaliste sau consideră că viața psihică este un domeniu deplin autonom, fie se sprijină pe o antropologie clar materialistă și atee.

În general viața psihică nu poate fi nicidecum disociată de problema sensului, adică de orientarea și conținutul ei. Ea este puternic condiționată de relația omului cu sine însuși și cu ceilalți, ca și de concepția sa despre lume (Weltanshauung), iar toate acestea depind la rândul lor de relația sa – pozitivă sau negativă – cu Dumnezeu.

Potrivit antropologie creștine, facultățile umane sunt în chip natural îndreptate spre Dumnezeu, iar lucrarea lor este ”contra naturii” și anormală când persoana le dă o altă direcție. Printr-o astfel de lucrare ”contra naturii” a facultăților umane se produc patimile. Acestea sunt boli spirituale, care trebuie net deosebite de cele psihice. Însă bolile spirituale, chiar dacă se definesc ca atare prin referința la Dumnezeu, în fapt ele privesc felul în care sunt puse în lucrare facultățile noastre omenești – rațiunea, dorința, agresivitatea, imaginația, memoria etc. De aceea orice exercitare contra naturii a unei facultăți corespunde unei boli a acestei facultăți nu doar din punct de vedere spiritual, ci și psihologic.

Un mare duhovnic ortodox al sec. XX-lea spunea: ”Ceea ce societatea noastră socotește normalitate și sănătate psihică nu este decât suma tuturor bolilor spirituale menținute în echilibru.”

Omul căzut este în chip necesar, mai mult sau mai puțin, bântuit de patimi. Putem spune că fiecare persoană dezvoltă o patologie psihică legată de patologia sa spirituală. Însă la majoritatea oamenilor această patologie psihică este echilibrată, astfel încât ea nu se manifestă sub forma unor tulburări perceptibile sau a unor boli ce pot fi identificate.

Persoanele atinse de boli psihice sunt cele care, din cauza unor circumstanțe personale, familiale sau sociale, n-au reușit să mențină un astfel de echilibru și la care un anumit element patologic, în loc să fie compensat, echilibrat sau înăbușit de celelalte elemente patologice, a devenit predominant sau suficient de puternic pentru a se manifesta ca patologic. Putem astfel considera că responsabilitatea ”morală” sau starea de păcat este aprioric identică și la omul bolnav, și la omul căzut care se pretinde sănătos.

Marile principii ale antropologiei creștine

Omul este după chipul lui Dumnezeu prin însăși natura lui, mai ales prin facultățile superioare pe care le posedă: intelectul (nous), rațiunea (logos), voința (thelema, thelesis), puterea de a alege (proairesis), puterea de a iubi.

Între chip și asemănare există o strânsă legătură. Mai întâi chipul este cel care permite omului să realizeze asemănarea; căci pe temeiul puterilor (dunameis), ale facultăților constitutive ale chipului; și prin lucrarea (energeia) lor, poate omul să împlinească virtuțile prin care se înfăptuiește asemănarea. Așa cum subliniază unele tâlcuiri patristice, virtuțile sunt deja prezente  ca germeni în însăși natura omului, și fiecare persoană are datoria de a le face să crească în sine. În fine numai prin realizarea asemănării chipului își atinge ținta și-și află împlinirea/deplinătatea (sumplerosis) și desăvârșirea (pleroma).

Potrivit credinței creștine, creșterea spirituală nu se face numai prin puterea omului, ci prin împreună-lucrare (sunergeia) a puterii omenești cu puterea dumnezeiască, numită încă și har. Cu cât omul e mai curat, mai smerit și trăitor al virtuților, cu atât mai mult se deschide sălășluirii harului și cu atât mai mult aceasta ia locul propriei sale lucrări, care nu e desființată, ci părăsită în chip liber și de bună voie. La capătul creșterii sale duhovnicești omul este îndumnezeit prin chiar această lucrare a harului dumnezeiesc în el, pentru că nici puterea, nici lucrarea sa firească  nu-i permit să se înalțe la o stare care-i mai presus de firea sa și totodată desăvârșirea firii sale; pentru că, după cum învață Părinții, menirea supremă a omului, scopul pentru care a fost creat, este să devină dumnezeu prin har.

Păcatul strămoșesc a strâmbat creșterea dreaptă a omului. Prin abaterea facultăților doritoare și a simțurilor sale de la rostul lor firesc, în loc să-L iubească  și să-L dorească pe Dumnezeu, începe a se iubi pe sine în afara lui Dumnezeu, într-un chip pătimaș, numit ”iubire egoistă de sine” (philautia), iar din pricina acestei iubiri de sine începe să iubească făpturile pentru desfătarea simțuală care i-o aduc. Voind să ajungă dumnezeu, fără Dumnezeu, omul își face idoli din propria persoană, și-și face idoli din creaturi, relativizând Absolutul și absoltizând relativul. Prin abaterea de la rostul ei a puterii irascibile (thumos), omul încetează să mai ducă ”lupta cea bună” (cf.I Tim. 6,12) împotriva puterilor rele și a ispitelor, ci începe să se războiască cu tot ceea ce se împotrivește împlinirii plăcerilor sale pătimașe și își dezlănțuie agresivitatea împotriva aproapelui prin mânie și ură, dușmănie și dominare. Memoria se abate de la aducerea-aminte de Dumnezeu, umplându-sse de întipăririle lucrurilor din lume. Imaginația lui, în loc să slujească contemplării, începe să creeze închipuiri pe potriva dorințelor sale și să născocească tot soiul de răutăți.

Elemente analoage și deosebiri dintre antropologia creștină și antropologia freudiană

În primul rând pentru Freud, ca și pentru Sfinții Părinți există o ”iconomie” a energiei; ecocomia trebuie în mod necesar investită în ceva, și de natura, sensul și măsura investirii sale depinde starea de sănătate a omului.

În al doilea rând, viața lăuntrică a omului este sfâșiată de conflicte, și de felul în care și le dezvoltă depinde de asemenea starea sa bună ori rea.

În al treilea rând, omul este chemat la o creștere, prin care dobândește în mod progresiv stăpânirea de sine.

În al patrulea rând, pentru Freud, creșterea interioară a omului cere renunțarea la narcisismul său înnăscut și să intre în legături cordiale cu semenii. Această concepție este asemănătoare concepției creștine potrivit căreia omul trebuie să înlocuiască iubirea egoistă de sine (philautia) cu iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu.

O comparație între cele două antrpologii poate fi apriori respinsă, pentru că antropologia freudiană este una materialistă care socotește omul, în esență, un animal, iar viața psihică consituită dintr-un joc de forțe biologice. Freud constată că oamenii aspiră la fericire, și că această aspirație la fericire are două fețe: ”pe de o parte sa n-aibă parte de durere și neplăcere, pe de alta, să aibă cele mai vii sentimente de plăcere”.

Scopul psihanaizei este mai puțin cel de a-l vindeca pe om, cât de a-i permite, prin biruirea rezistențelor și darea la iveală a refulărilor sale, conștientizarea a ceea ce este în realitatea sa actuală, cu scopul de a se accepta pe sine așa cum este și de a se controla cât mai bine, pentru a se bucura cât mai mult de viață, eliberându-se de angoasele și inhibițiile sale.

Un partizan al concepției freudiene ar putea spune că Freud se raportează la realitatea omului căzut și dacă ne limităm la acest cadru, el nu e chiar așa de departe de antropologia creștină. Problema este tocmai că Freud ignoră că e vorba de omul căzut și nu are în vedere vreo altă perspectivă. Pentru el nu-i vorba de nimic altceva decât a-i permite omului să-și asume cât mai bine starea în care se află prin conștientizarea realității ei, și nicidecum de a-l ajuta să se schimbe pentru a se ridica la un alt mod de existență, mai sănătos și mai bun.

În schimb, dobândirea sănătății din perspectivă creștină presupune transformarea lăuntrică care-l scoate din starea sa căzută, socotind-o patologică și producătoare de boală. Această transformare constă în resublimarea energiilor puterilor omenești în sens spiritual – adică în îndreptarea lor spre Dumnezeu. Acesta-i scopul vieții ascetice, în care sublimarea se cheamă ”îndreptare”, ”reîntoarcere”, ”convertire” (metanoia), iar împlinirea ei desăvârșită, care înseamnă unirea deplină și necurmată a omului cu Dumnezeu, se cheamă ”sfințenie”.

Problema compatibilității fundamentelor teologice și etice: cazul psihologiei analitice a lui C. G. Jung

Departe de ateismul lui Freud și de judecățile negative referitoare la fenomenul religios, Jung a manifestat de-a lungul întregii sale vieți un interes profund față de religii, atât occidentale, cât și orientale, interes care i-a marcat în mare parte reflecția teoretică și practica terapeutică.

Pentru Jung, ca și pentru antropologia creștină, boala și sănătatea psihică a omului se definesc în mare parte în raport cu ceea ce definește acest sens, și anume atitudinea sa religioasă. ”Fiecare om – scrie Jung – suferă mai întâi pentru că a pierdut ceea ce religiile în vigoare au oferit dintodeauna adepților lor, și nimeni nu este cu adevărat vindecat atâta vreme cât nu și-a regăsit atitudinea religioasă”.

 Spre deosebire de Freud, care vede în religie un factor patogen, Jung consideră că absența religiei în societatea contemporană este sursa multor tulburări mntale. ”Pentru mine este evident că angoasa” – care are un rol esențial în cele mai multe dintre bolile psihice – ”nu e provocată de învățăturile religioase, ci mai curând de lipsa lor”.

Jung are o concepție mai elaborată decât Freud despre libidou, în timp ce pentru acesta are de la bun început o determinare sexuală, pentru Jung este vorba de energie ”plastică”, apriori neutră și nedeterminată, care poate fi investită în cele mai diferite obiecte.

O altă deosebire dintre Jung și Freud este că în timp ce Freud consideră că primii opt ani de viață ai omului condiționează întreaga sa devenire psihologică, Jung crede că dificultățile psihologice pe care le întâmpină omul sunt întodeauna – oricare ar fi legătura lor cu trecutul – o problemă actuală, care poate fi rezolvată plecând de la situația sa psihologică prezentă. Această concluzie este în deplin acord cu concepția patristică, după care în orice stare s-ar afla, omul poate întodeauna dobândi vindecare, având în fiecare moment – prin colaborarea dintre har și propriile puteri – posibilitatea de a se rupe radical cu trecutul și de a realiza o schimbare totală, o convertire (metanoia) a felului său de viață.

Noțiunea de inconștient colectiv și teoria arhetipurilor a lui Jung par să concorde cu ideea patristică că omul poartă în adâncul ființei sale, ca o pecete, chipul lui Dumnezeu, care-l îndreaptă în mod dinamic spre El. Conceptul de Imago Dei joacă în antropologia lui Jung un rol esențial.

Ideea lui Jung potrivit căreia terapia sufletului consistă în ieșirea din limitele Eului pentru a ajunge la Sinele persoanei, integrând dimensiunile conștiente a personalității dimensiunea inconștientă, pare și ea compatibilă cu antropologia creștină, dacă prin aceasta se înțelege faptul că omul este chemat să ajungă la o altă dimensiune a sa, de a depăși limitele actuale ale naturii lui căzute; e vorba de dimensiunea ”omului celui lăuntric”, a ”Împărăției cerurilor ascunsă în noi”.

Discordanțe

Tot așa cum psihanaliza freudiană se limitează la a-l ajuta pe om să conștientizeze, verbalizându-le, conținuturile inconștientului, psihologia analitică a lui Jung nu urmărește decât să-i permită omului să devină conștient de partea sa întunecată și să și-o asume. Ca și Freud, Jung nu oferă o autentică terapie a sufletului, care să constituie o depășitre ontologică a bolii și atingerea unei stări de sănătate corespunzătoare unei modalități superioare de existență. Pentru Jung tămăduirea constă în stabilirea unui echilibru relativ între forțele aflate în conflict, calitatea etică sau spirituală a acestor forțe fiind, în ultimă analiză, lipsită de importanță.

 În fine, spiritualul și psihicul sunt și ele confundate, spiritualul nefiind decât o dimensiune a psihicului, și anume aceea care se află în relație cu inconștientul colectiv. Relația  dintre Dumnezeu și om și, reciproc, între om și Dumnezeu, se reduc în fapt la relații între dimensiunea conștientă a psihicului și dimensiunea sa inconștientă (colectivă).

În cadrul teoriei lui Jung, relația cu un Dumnezeu personal devine imposibilă sau artificială din trei motive:

1.      Dumnezeu în existența sa metafizică este absolut incognoscibil și inaccesibil, și deci absolut nedeterminat.

2.      Dumnezeu nu este accesibil decât prin mijlocirea arhetipurilor universale și simbolurilor acestor arhetipuri, care au o valoare relativă, ceea ce distruge caracterul și identitatea Sa personală.

3.        Dumnezeu este redus la o noțiune psihologică și nu este recunoscut ca o realitate ipostatică.

O altă concepție despre inconștient: inconștientul spiritual

Spiritualul nu este o ”parte„ a omului, ci mai curând o dimensiune a sa. Spiritualul este tot ceea ce creează în noi o relație cu Dumnezeu. Relația omului cu Dumnezeu poate fi pozitivă sau negativă. Dimensiunea pozitivă a inconștientului spiritual al omului o constituie tot ceea ce îl leagă și-l unește cu Dumnezeu, îndreptându-l spre El fără a fi conștient de aceasta; putem, de aceea să o numim ”inconștient teofil”. Dimensiunea negativă o consituie, dimpotrivă,  tot ceea ce îl rupe, îl desparte și-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, orientându-l în sens opus Lui, iarăși fără ca el să fie conștient de acest lucru; o putem de aceea numi ”inconștient deifug”.

Aceste două dimenasiuni coexistă în fiecare om,  în proporții variabile, în funcție de cât este de conștient de fiecare dintre ele, dar și în funcție de propria sa istorie.

Astfel, după cum persoana urmează, prin dispoziția voinței și prin liberul său arbitru, mișcarea naturii sale spre țintă – viețuind potrivit virtuților – sau, dimpotrivă, se depărtează de ea și i se împotrivește – trăind în păcate și patimi -, ea are ori un mod de a fi ”potrivit firii”, ori unul ”contrar firii”, având parte de o ”existență bună” sau de o ”existență rea”.

Potrivit Sfântului Maxim: ”Nevoințele și ostenelile s-au adăugat în cei iubitori de virtute numai spre îndepărtarea înșelăciunii ce se introduce prin simțuri în suflet, nu pentru a introduce virtuțile ca pe ceva noi, din afară. Căci ele sunt în noi din creație. De aceea, îndată ce se înlătură deplin înșelăciunea, sufletul arată strălucirea virtuții. Căci cel ce nu e fără minte e cu minte; și cel neînfricat sau cutezător e bărbătesc; cel nedesfrânat e înfrânat; cel ce nu e nedrept e drept. Rațiunea cea după fire e cumințenia; judecata are în sine dreptatea; iuțimea are în sine bărbăția; pofta, cumpătarea. Deci prin înlăturarea celor contrare firii se înstăpânesc și strălucesc cele conforme firii, precum prin ștergerea ruginii strălucesc luciul și claritatea cea după fire a fierului.”

Ava Dorotei spunea că e curată amăgire și judecată greșită să creadă cineva că pricina tulburărilor sale e aproapele: ”Se întâmplă că cineva se vede pe sine șezând în pace și în liniște, dar, când îi spune un frate un cuvânt care îl supără, se tulbură și socotește că pe drept cuvânt se supără, zicând: De nu venea și nu-mi vorbea și nu mă tulbura, n-aș fi păcătuit. Dar acesta este un lucru de râs și un fel strâmb de a judeca. Căci oare cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Nu, acela doar i-a arătat patima ce era în el. Că ședea în pace, cum socotea el, dar înăuntru lui avea patima și nu știa. A fost de ajuns să-i spună fratele acela un singur cuvânt și a dat la iveală murdăria ascunsă în inima sa. Dând un exemplu asemănător, Sfântul Ioan Casian spune și el tot așa: ”Când cineva învins de o nedreptate se aprinde de focul mâniei, trebuie să credem că pricina acelui păcat nu este neajunsul pagubei suferite, ci mai degrabă vădirea slăbiciunii ascunse.”

E de la sine înțeles, așadar, că rostul cel dintâi al lucrării de tămăduire a omului căzut este acela de a scoate la lumina zilei patimile care zac în el și de a-l face pe deplin conștient de ele.

Două practici terapeutice creștine: spovedania și descoperirea gândurilor

Spovedania se arată o terapeutică eficace din mai multe puncte  de vedere, la diferite nivele. Mai întâi, mărturisirea păcatelor este în sine eliberatoare. Câtă vreme nu-i recunoscut și mărturisit, păcatul se încuibează în inimă, crește și se întinde tot mai mult, măcinând și înveninând viața lăuntrică, pustiind întregul suflet. Păcatul este o mare povară pentru sufletul omenesc, greu de purtat de unul singur, mai ales pentru că rodește în ascuns rele de care omul nu are habar și nu le poate struni. Îzvorăște întâi de toate neliniște și spaimă, având îmreună cu el simțirea vinei; apoi, în suflet bolind, se aprinde și se întețește lucrarea diavolească, iscând încă și mai multă tulburare. Văzându-și viața și viețuirea murdare și întinate și socotind că nu e bun de nimic, omul cade în cea mai neagră tristețe, în descurajare și într-o deznădejde de neîndurat.

Spovedania nu e o înșiruire seacă și mecanică a păcatelor, potrivit unei liste gata întocmite. În spovedanie, creștinul își varsă tot sufletul, mărturisindu-și fără înconjur, întru simțirea inimii păcatele și neputințele, dimpreună cu împrejurările în care le-a săvârșit. Îl face pe duhovnic părtaș la toate grijile sale, la greutățile vieții de zi cu zi; îi destăinuiește neliniștile, temerile, defăimările, suferințele sale, simțămintele, slăbiciunile; sufletul și traiul, cu toate lipsurile și nejunsurile, și le dă pe față. Și cum nu și-ar deschide inima pe de-a-ntregul, de vreme ce nădăjduiește în iertarea lui Dumnezeu, cerută în rugăciunile rostite mai înainte de spovedanie, și se simte primit cu dragoste și înțelegere de părintele său duhovnicesc? Această ascultare cu răbdare și smerenie, care nimic nu judecă și pe toate le înțelege, această primire a celuilalt cu tot sufletul, pe dată, cu blândețe și milă, ca pe un frate aflat în suferință.

Spovedania trebuie făcută cu duh de căință, cu părere de rău pentru înstrăinarea lui Dumnezeu de mai înainte și cu hotărâre puternică de îndreptare pe viitor. Cu o astfel de inimă, sfaturile mântuitoare ale duhovnicului se primesc cu cea mai vie simțire și ascultare. De aceea, vorbele preotului nu sunt vorbe de rând; insuflate de Duhul Sfânt, în ele se arată cuvântul și harul tămăduitor al lui Dumnezeu, care le face puternice și lucrătoare în chip minunat în omul care le primește cu tot sufletul și cu voința puternică de a se tămădui. Acolo, în fața duhovnicului, păcătosul nu se mai simte singur, pierdut și rătăcit din pricina păcatelor; cuvintele preotului îi înseamnă în chip neînșelător calea de întoarcere și-l luminează ce să facă pentru a-și recăpăta sănătatea pierdută a sufletului.

Din punct de vedere al terapeuticii bolilor psihice legate de bolile spirituale, spovedania e de cel mai mare folos. Pe de o parte, sufletul, dezlegat de păcate, e lecuit deplin de sentimentul de vinovăție. Pe de altă parte, prin spovedanie, care este o Taină-, omul primește harul dumnezeiesc, care-l ajută să nu mai cadă iarăși în aceleași păcate. Ea însă are unele limite: 1) nu poate fi folosită ca simplu mijloc terapeutic; 2) timpul relativ scurt nu permite o evoluție precisă a bolii; 3) nu toate tulburările psihice sunt manifestări ale păcatelor personale.

Descoperirea gândurilor are așadar un rol complementar. Descoperirea cugetelor înseamnă dare pe față a oricărui gând tulburător, a oricărei stări nefirești, a tot ce înseamnă îndoială, neliniște, frământare. Descoperirea gândurilor veștejește patimile vechi și, tăind șirul gândurilor rele, nu lasă să răsară patimi noi. Tot ea stârpește din suflet gândurile care macină și năruie și îmbolnăvesc, tocmai pentru că sunt tăinuite. Căci gândurile nemărturisite viețuiesc mai departe în suflet, neștiute și neauzite, prind rădăcini și otrăvesc încetul cu încetul. Și aceasta-i pentru om o robie de care cu greu scapă de stă nepăsător și nu le dă iute pe față.

Psihanaliza și psihoterapiile nu urmăresc nicidecum recunoașterea păcatelor ca atare și nici nu lasă loc pentru ștergerea lor prin iertarea nemijlocită de căință; ele urmăresc doar reducerea sentimentului de culpabilitate, oricare ar fi natura lui - fie de e îndreptățit sau nu -, cel mai adesea prin negarea realități greșelii sau a păcatului.

O altă deosebire fundamentală între concepția creștină și cea freudiană; ultima urărește ca bolnavul, prin conștientizarea de sine, să se cunoască așa cum este, până și în latura neștiută mai înainte a ființei sale, și să-și asume, așa cum este întreaga sa ființă.

Din punct de vedere creștin, aceasta înseamnă a-ți asuma omul cel vechi, așa cum îl concepe psihanaliza (care ignoră ceea ce numim noi ”inconștientul teofil”), este în esență alcătuit din aspecte negative ale personalității psihice. Terapeutica duhovnicească, dimpotrivă, are drept scop moartea vechiului om, pentru ca să vieze omul cel nou, și nimicirea ”inconștientului deifug”, pentru ca ”inconștientul teofil” să iasă la lumină și să fie asumat în chip conștient de persoana umană.

În psihanaliză rolul terapeutului este în esență acela de a asculta și de a accepta transferul operat de bolnav asupra persoanei sale. Într-un anumit fel, putem spune că bolnavul se vindecă singur prin simpla conștientizare a elementelor refulate și prin eliberarea, prin mijlocirea transferului, e afectele legate de aceste elemente.

E adevărat că în spovedanie recunoașterea propriilor greșeli, a patimilor și a tendințelor rele îl aduce pe bolnav la căință, care are ea însăși un rol tămăduitor. Dar scopul spovedaniei este primirea iertării pentru păcatele trecute, și iertarea este elementul esențial al terapeuticii.

Spre deosebire de psihanaliza freudiană care are drept regulă de bază ”abținerea de la formularea oriceri critic la adresa inconștientului și a produselor sale”, părintele duhovnicesc nu se ferește să arate ce-i rău în sufletul fiului său, dar nu pentru a-l osândi, ci pentru a-l ajuta să-și vadă limpede boala.

Însăși, spre deosebire de psihanalist, care nu încearcă să zidească și să dea idealuri de viață, părintele duhovnicesc îi înfățișează fiului său dreptarul creștin, potrivit Predaniai Bisercii și tradiției ascetice, mai ales când e vorba de patimi – ca să cunoască relele care-l îmbolnăvesc -, dar și de virtuți, ca norme ale dreptei viețuiri. El îl și învață meșteșugul războirii cu răul și al sporirii în bine. Iar însănătoșirea depinde în mare măsură de urmarea cu credincioșie a sfaturilor sale.

Părinția duhovnicească nu cunoaște neutralitatea binevoitoare a psihanalizei. Al lui sunt iubirea și îmreuna-pătimire cu cel ce suferă, în care nu e urmă de ispită, pentru că e chip al iubirii în duh a aproapelui. Iubirea împreună cu răbdarea, blândețea și smerenia sunt de mare folos în tămăduire.

Răbdarea e cea mai de preț pentru că și boala psihică, și cea spirituală se vindecă greu, lecuirea cere multă vreme, sporul e mic, aceleași și aceleași tulburări și opreliști se ivesc mereu. Iar relația constantă cu bolnavii psihic nu-i deloc ușoară: sunt ori închiși în ei, ori agitați, ori agresivi.

Blândețea, chip al iubirii, în care nu există nicio pornire împotriva celuilalt, pentru că în multe boli aflăm tendința spre agresivitate – care cel mai adesea e o formă de apărare – și deopotrivă frica de a nu fi agresat.

Smerenia e însă de cel mai mare folos pentru tămăduire. Mândria este unul dintre principalele boli spirituale și o componentă a multor boli psihice, sub forma a ceea ce numesc psihoterapiile ”narcisism” sau ”hipertrofia eului”. Multe tulburări psihice sunt produse de sentimentul, îndreptățit ori nu, de a fi disprețuit ori dominat, redus la tăcere și zdrobit de ceilalți, mai ales de cei apropiați (de pildă felul de a fi dominator al părinților e considerat una dintre cauzele autismului și schizofreniei). Smerenia însoțită de iubire alină astfel de răni; bolnavul se simte din nou prețuit și mai stăpân pe sine. Țelul înalt al unui adevărat părinte duhovnicesc este să fie împlinitor al cuvântului Sfântului Ioan Botezătorul, care spune: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez (In 3,30).

Iubirea care nu știe de răsplată, pornită din inimă și neschimbătoare a duhovnicului, încet-încet, alină durerea sufletului ce nu se simte iubit și risipește sentimentul de nevrednicie care naște înjosirea de sine (întâlnită în toate depresiile).

O mare deosebire este  aceea că psihanaliza și toate celelalte psihoterapii se situează exclusiv în cadrele firii, în vreme ce terapeutica duhovnicească pătrunde în cele mai presus de fire, mijlocind lucrarea harului dumnezesc. ”Supranaturarul” din ea o face mai cuprinzătoare și mai rodnică.

Totuși cele două practici nu sunt în sine de ajuns pentru însănătoșirea omului, ci fac parte dintr-o terapeutică duhovnicească globală, ale cărei laturi fundamentale și complementare sunt viața ascetică personală și viața sacramentală, ambele legate de viața Bisericii.

Sursele spirituale ale bolilor psihice

Falsa vinovăție

E sentimentul de vinovăție care întrece măsura greșelii săvârșite, însoțit de remușcări care macină sufletul și de o puternică înjosire de sine. Se întâlnește adesea în depresii.

E și sentimentul de vinovăție pentru vina închipuită, care, în gradul cel mai înalt, e întâlnită în melancolie. Fondat pe o ideea delirantă, însoțit de voința de autopedepsire, care poate merge până la automutilare sau suicid.

Falsa frică sau falsa îngrijorare

Teama ca patimă vădește întodeauna alipirea de această lume, de bunătățile ei și de plăcerea pe care ele o nasc în simțuri. Pătimașă e așadar frica de moarte dacă nu-i fireasca teamă de a pierde darul vieții dat de Dumnezeu spre împlinirea unirii cu El, ci teama lipsirii de plăcerile lumii.

Teama vădește amăgirea în care cade omul crezând că e singur pe lume, că, părăsit și lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate bizui decât pe puterile sale. De aceea frica este semn al lipsei de credință în Pronia dumnezeiască.

Și pentru că bunurile pământești sunt trecătoare, iar omul supus morții, mai devreme sau mai târziu le pierde și pe ele, și plăcerea pricinuită de ele, care-i mai prejos de desfătările Împărăției. De ar ști ce deșarte sunt lucruile acestea lumești și plăcerile trupești de care se alipește, omul n-ar mai fi bântuit de frică și pierderea lor nu l-ar mai tulbura.

Tămăduirea fricii cere din partea omului lepădarea voii și smerenia. Frica este legată de mândrie, și atâta vreme cât omul se încrede în puterile sale, e rob al fricii. De biruit o biruiește prin puterea lui Dumnezeu, și ca să dobândească această putere și s-o păstreze în sufletul său, el trebuie să se lepede de sine, să-și recunoască neputința.

De teamă izbăvește iubirea, scoțând-o din suflet, după cuvântul Evanghelistului Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica (I In 4,18).

 Pe măsură ce în om sporește frica de Dumnezeu, frica pătimașă se vestejește și piere, după cum spune Scriptura: Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic. (Sir. 34,14)

Absolutizarea relativului

Pierzând înțelegerea Absolutului, omul se idolatrizează pe sine, se îndumnezeiește fără de Dumnezeu și în afara lui Dumnezeu și-și face dumnezei din lucruri mărginite ale lumii.

Hipertrofia eului se întâlnește în multe nevroze (mai ales în nevroza isterică) și în multe psihoze (în deosebi în psihoza paranoică).

Terapeutica cere restabilirea valorilor, răsturnarea perspectivei, întoarcerea facultății de cunoaștere, a puterii doritoare și a celei agresive, ca și a tuturor celorlalte puteri ale omului către Dumnezeu, Care trebuie să devină centrul de referință absolut. Obiectele absolutizate și transferate în idoli își vor regăsi astfel locul și valoarea lor relativă. Inclusă în viața ascetică, terapeutica e mai eficace în cazul delirului (care în psihoze, stă la baza creării de idoli), rezistent la discursul pur rațional.

Agresivitate perversă

Agresivitatea îndreptată contra altei persoane are o mică legătură cu atitudinea reală a celuilalt, decurgând  în esență dintr-o deformare a reprezentării de sine în relația cu celălalt, care corespunde fie supraevaluării, fie devalorizării propriei  persoane și a unei nevoi de a se proteja de ceilalți prin stabilirea de distanțe față de ei.

Întoarcerea iuțimii la rostul ei firesc, împotriva celui rău și a relelor din sufletul său, e una din cele dintâi legiuiri ale vieții ascetice, și numai ca parte a unei astfel de vieți are valoare și sens.

Pervertirea dorinței

Odată ”sucită”, dorința îl silește pe om să trăiască într-o lume pe dos, în care valorile sunt răsturnate, lucrurile ies din dreapta lor rânduială și-și pierd adevăratele măsuri. Pierzând cunoaștere adevăratului Dumnezeu, mânându-și dorința spre noi desfătări, omul ajunge să absolutizeze dorințele și plăcerile sensibile – și obiectele de care-s aninate – și să le așeze în locul lui Dumnezeu.

Chiar împlinite, dorințele lumești n-au cum să-l mulțumească pe om, și întodeauna sufletul său se simte sărac, pentru că nu află în lume nimic pe potriva năzuințelor sale – de care-i îmboldit, dar nu le știe tâlcul. Așa că omul prăbușit din Rai aleargă în deșert din lucru în lucru, sorbind din fiecare tot ce-i poate da, fără să-și afle sațul setei sale. Și așa viețuiește mereu lipsit, mereu nemulțumit, mereu nesăturat în foamea ființei sale. Când, uneori, pentru o clipă i se năzăre că a aflat în fine desăvârșitul pe care-l căuta, până la urmă se dovedește că-i lucru de nimic și pieritor; și dintr-o dată  i se arată golul care-l desparte de ce-i cu adevărat desăvârșit. Și atunci, biata sa inimă neliniștită, lipsită și săracă, e cuprinsă de cea mai mare tristețe. Tratamentul duhovnicesc în astfel de cazuri are menirea de a-l ajuta mai întâi pe bolnav să înțeleagă cât de neînsemnate îi sunt dorința și plăcerea de care-i animată, să descopere mai apoi natura ”perversă” a dorinței căzute din rostul ei dintâi și sfânt. În fine, îl învață să-și convertească dorința, s-o întoarcă la rostul ei firesc, s-o îndrepte spre țelul ei dumnezeiesc.

Prețuirea excesivă de sine

La baza prețuirii excesive de sine se află trei boli spirituale: filautia, cenodoxia și mândria.

Filautia poate fi socotită drept originea tuturor patimilor. Exist totuși o formă virtuoasă de filautia, care ține de firea omului, la care îndeamnă Însuși Domnul spunând: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Mt.19,19; Lc. 10,27); asta înseamnă să te iubești pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui și chemată să ajungă la asemănarea cu El, să de iubești, dar, pe tine însuți, și pe Dumnezeu în tine.

Cenodoxia, numită îndeobște ”slavă deșartă” sau vanitate se arată în forma ei cea mai des întâlnită ca împăunare și lăudarea omului cu cele ce le are sau crede că le are și ca dorința de a fi văzut, cinstit, admirat, stimat, onorat, lăudat de ceilalți oameni.

Obârșia slavei deșarte e neștiința. Cel doritor de slavă cu adevărat nu știe cât de neînsemnate sunt cele din care-și culege slava, care e și ea mică și de rând. Cinstește parcă ar fi desăvârșit și veșnic ceva firav și trecător.

Slava deșartă aduce numai rele. Cei care pentru faptele lor așteaptă laude de la oameni, după cum spune Domnul (cf. Mt. 6, 2), și-au primit plata lor și-s vrednici de plâns, că iarăși zice: Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine! (Luc. 6, 26).

Lucrul primejdios și înfricoșător este că slava deșartă îl cufundă pe om în lumea închipuirilor sale. Orbit de ea, se vede pe sine bogat în virtuți, în vrednicii și averi; se visează sus-pus, cinstit și lăudat. Și așa se rupe de lumea cea aievea, nu ia aminte la cele din jur, e zăbavnic la lucrările sale cele bune, își pierde vigoarea, iar sufletu-i ajunge slăbănog și amorțit. Din stăruința în astfel de fantazări se poate ajunge la delir și halucinații.

Mândria îl face pe om să se măsoare cu ceilalți, socotește care-i mai mare și care-i mai mic, și până la urmă își spune că el e cel mai bun sau cel puțin mai bun decât alții, într-un lucru ori altul, ba chiar în toate cele la care s-a gândit. De aceea, își judecă cu asprime semenii și întodeuna critică tot ce fac și ce spun.

 Omul mândru ”se laudă cu ale sale, înflorindu-le ca să pară mai grozav decât este”. E înfumurat, înfâmfat, plin de sine, sigur pe el, încrezător și mulțumit de sine; pe toate le știe, are întodeauna dreptate; de aceea se și îndreptățește mereu și-i mereu pus pe ceartă; pe toți îi învață și tuturor le poruncește. Metehnele nu și le vede, sfaturi nu primește, mustrarea și dojana le urăște; îi sunt nesuferite porunca și ascultarea.

Neprimindu-L pe Hristos ca arhetip al firii sale, ci în toate își este singur măsură și dreptar, pe toate le judecă, pe toate le știe, e mare învățat și învățător al altora, și nu îndură să i se împotrivească cineva. Pe scurt vorbind, trufașul e plin de sine pentru că-i gol de Dumnezeu.

Mândria e izvor nesecat de suferință sufletească. Trufașul suferă că una se crede și alta se vede; suferă că e tăgăduită și primejduită frumoasa părere despre sine și că ar putea să cadă în ochii celorlalți; pururea însetat de slavă e pururea nemulțumit. Pacea inimii e tulburată și omul are parte numai de zbucium și chin.

Mândria iscă certuri, le ține vii, împiedică împăcarea și mărturisirea vinei; și dacă în inima sa omul știe că a greșit, nu se smerește în fața aproapelui cerând iertare.

Leacul e să-și tăinuiască omul darurile minții, faptele bune și zestrea virtuții, iar greșelile să nu și le ascundă, să îndure umilințele și disprețuirile, că sunt tămăduitoare.

Cel mai puternic leac e însă rugăciunea, mai ales dacă e necontenită. Că de cere omul în rugăciune ceva de la Dumnezeu, va dobândi și simțirea că cele primite sunt daruri ale lui Dumnezeu. Iar de-I mulțumește lui Dumnezeu pentru binefacerile sale, cu inima frântă și zdrobită, iarăși va călca în picioare mândria.

Înjosirea bolnăvicioasă de sine

Omul se iubește rău pe sine pentru că se vede în chip strâmb, fantomatic, amăgitor. Și cel mai adesea de aceea se simte om de nimic și lipsit de orice valoare, pentru că se raportează la o amăgitoare închipuire de sine.

În timp ce patima filautiei îl înstrăinează pe om de sine însuși, filautia cea după virtute îl face să se regăseasscă pe sine, în Dumnezeu, drept ceea ce este cu adevărat.

Relația patologică cu trupul

E vorba de erotizarea trupului sau folosirea lui drept mijloc de a atrage atenția și dragostea, ca în nevroza isterică. Sau de silă și respingerea lui, ca în anorexie. Sau de o greșită percepție a trupului, în cazuri extreme, drept un obiect exterior și străin, ca în cazul schizofreniei.

Perturbarea relației cu celălalt

Desfrânarea este adesea dorința și plăcerea stoarsă dintr-o reprezentare imaginară a celuilalt. Acesta nici nu mai există ca persoană sau ca frate, este doar un obiect fantomatic, o proiecție a dorinței celui pătimaș.

Curăția – virtutea ce se împotrivește desfrânării – izbăvește sexualitatea de orice perversiune, o pune la locul cuvenit ei în viața cuplului și o supune duhovnicescului.

Tristețea și akedia

Părinții au remarcat că în general tristețea vine din neîmplinirea unei dorințe trupești sau dintr-o nădejde înșelată. Tristețea poate fi iscată și de poftirea nepotolită a bunurilor altuia, fie ele materiale, intelectuale, morale sau spirituale. Tristețea însă nu se naște numei din neîmplinirea dorinței după un lucru anume; vine și dintr-o nemulțumire mai cuprinzătoare, din sentimentul de viață nemulțumită.

În al doilea rând, tristețea vine din mânie, îndeosebi din dorința de răzbunare neîmplinită. Jignirile iscă și ele tristețe. Ea naște în suflet deznădejdea și nenorocitele ei urmări. Ca toate celelalte patimi, ea întunecă sufletul, orbește mintea și reduce considerabil puterea ei de discernământ. Ea produce de altfel în întreg omul o stare de astenie, îl face fricos și-i paralizează activitatea.

Akedia este și lene, și plictis, dar și silă de viață, toropeală, descurajare, lehamite, nepăsare, somnolență, dormitare, îngreunare a trupului și sufletului care-l mână pe om la somn, chiar de nu s-a ostenit cu nimic.

Potrivit Părinților, leacul de căpetenie a tristeții este rugăciunea lucrată cu luare-aminte și trezvie.

Biruința asupra akadiei presupune o luptă lungă și susținută, care cere răbdare și stăruință. Lupta cu această patimă, tăria în fața ei, răbdarea, nădejdea, plânsul inimii, aducerea aminte de moarte, lucrul mâinilor, toate însoțite de rugăciune, care le întemeiază în Dumnezeu și face să nu mai fie simple strădanii omenești.

Iubirea și rugăciunea îl încrdințează tainic pe om că Dumnezeu îl iubește, că e de mare preț în ochii Lui și de neînlocuit.

Smerenia și pocăința îl ajută să vadă limpede locul și rostul său pe lume, ca nici să se înalțe, nici să se osândească pe sine pentru închipuite greșeli.

În fine, credința și nădejdea îl apără pe om de înfricoșata deznădejde care duce la moarte.

Falsa reprezentare a realității

Toate bolile psihice au la bază o falsă reprezentare a realității, fie că e vorba de sine, de ceilalți sau de lumea din jur. Această falsă reprezentare a realității îi află formele extreme în delir, întâlnit în psihoză.

Lipsa de iubire

O cauză frecventă a tulburărilor psihice este lipsa de iubire din partea celor din jur, și mai ales a părinților.

Omul se poate lecui de rănile pricinuite de lipsa de iubire și-și poate redobândi prețuirea de sine prin certitudinea, dobândită mai întâi prin credință, apoi prin simțirea sufletului, că Dumnezeu îl iubește, și pe el și pe toți oamenii, fie drepți, fie păcătoși, cu o iubire supremă, desăvârșită, necondiționată, fără rezerve, veșnică și care dumnezeiască fiind, întrce infinit iubirea omenească.

Pentru a crește la măsura bărbatului duhovnicesc, omul trebuie să urce, rând pe rând, treptele stării de părinte și fiu: cea biologică, cea spiritual-umană și cea spiritual-dumnezeiască.

Iubirea care nu-i iubire

Iubirea care nu-i iubire este de fapt chipul filautiei, iubirii egoiste. Cel care iubește cu o astfel de iubire nu-l iubește pe celălalt pentru ceea ce este, respectându-i deplin personalitatea distinctă și libertatea, ci iubește iubindu-se pe sine, adică făcând ceea ce-i este lui pe plac, ceea ce voiește și dorește de la celălalt. Și așa îl sufocă, nu-l lasă să fie ceea ce este cu adevărat și să acționeze de unul singur, așa cum dorește; îl preschimbă într-un soi de obiect. Boala devine pentru acelea un refugiu (o fortăreață) sau o formă sălbatică de exprimare de sine pe căi ocolite.

Terapeutica duhovnioceacă sau psihoterapia?

Terapeutica duhovnicească are drept scop sănătatea sufletească  și mântuirea omului și nu poate fi folosită drept simplu mijloc de a trata bolile psihice.

În zilele noastre sunt rari duhovnicii care să aibă darul deosebirii duhurilor și atâta mulțime de haruri câte se cer de la ei.

Tămăduirea duhovnicească presupune drept condiție minimală credința și participarea activă a pacientului la propriul său tratament printr-o cuvenită viețuire duhovnicească.

Recursul la psihoterapeuți este legitim când e vorba de tulburări de origine pur psihică. Dar recursul la psihoterapii a căror fundament antropologic și etic nu este compatibil cu antropologia și etica creștină trebuie exclus, din cauza incidențeor negative pe plan spiritual

Ei au datoria de a respecta în mod absolut libertatea bolnavului, dar nu și datoria de a nu-i ascunde dimensiunea spirituală a bolii sale, dacă aceasta li se pare că ar putea fi o explicație a dereglărilor și utilă pentru tămăduirea lor.

Sufletul după moarte de Serafim Rose