Terapeuții spun că
există două tipuri de oameni care caută consiliere: cei care au nevoie să fie disciplinați
co cei care au nevoie să fie destinși. Însă, pentru fiecare pacient care are
nevoie de ajutor ca să devină mai organizat, mai stăpân pe sine și mai responsabil în ceea ce privește
propriul viitor, există o anticameră plină de oameni care speră să se relaxeze,
să fie mai optimiști și să nu se mai îngrijoreze atât pentru că au spus ceva
stupid la ședința de ieri sau de refuzul de care se vor izbi după întâlnirea
romantică de mâine.
Unul din pricipiile de proiectare la este acela că tot ce e mai rău e
mai puternic de cât tot ce e bun. Acest principiu, numit ”înclinație către
negativitate”, apare peste tot în psihologie. În relațiile conjugale, este
nevoie de cinci fapte bune sau constructive pentru a repara pagubele făcute de
un singur act periculos sau distructiv. În cazul tranzacțiilor financiare sau
al jocurilor de noroc, plăcerea de a câștiga o anumită sumă de bani este mai
mică decât durerea de a pierde aceeași sumă. În evaluarea caracterului unei
persoane, oamenii estimează că ar fi nevoie de 25 de fapte eroice pentru a
contracara o singură crimă. Psihologii descoperă neîncetat situații în care
mintea umană reacționează la lucrurile neplăcute mult mai rapid, mai intens și
mai profund decât echivalentul bun al acelorași lucruri. Nu ne putem impune pur
și simplu să vedem totul în jur ca fiind bun, pentru că mintea noastră este
predispusă să reacționeze la pericole, greșeli, obstacole.
Nivelul mediu sau tipic de fericire al unei persoane este numit ”stil
afectiv”. (”Afectivitatea” se referă la partea simțită a unei emoții.) Stilul
afectiv personal reflectă achilibrul zilnic de putere dintre sistemul de
retragere și cel de apropiere, iar acest echilibru poate fi identificat chiar
din fruntea noastră. La sfârșitul anilor '80 Richard Davidson de la Universitatea
din Wisconsis a descoperit că aceste asimetrii erau corelate cu tendințele
generale ale unei persoane de a resimți emoții negative sau pozitive. Subiecții la care s-au identificat anumite
unde cerebrale provenind din partea stângă a frunții au raportat că simt mai
multă fericire în viața de zi cu zi și mai puțină teamă, anxietate și jenă
decât persoanele cu activitate crescută în partea stângă a creierului.
Cercetările ulterioare au demonstrat că acești ”stângaci corticali” sunt mia
puțin predispuși la depresie și îli revin mai repede de pe urma experiențelor
negative. Diferențele dintre dreptaci și stângaci se văd și în studiile pe
copii: copiii de zece luni care au o activitate cerebrală crescută în partea
dreaptă sunt mai predispuși să plângă dacă sunt despărțiți de mamă. Iar această
diferență din copilărie pare să reflecte un aspect al personalității care este
stabil la majoritatea oamenilor până a maturitate. Copii cu activitate
cerebrală crescută în partea dreaptă a creierului devin adulți mai stresați la
situații noi, mai predispuși la anxietate când vine vorba de întâniri romantice
sau socializare. Pentru că au pierdut bătălia corticală, aceștia se vor lupta
toată viața să se elibereze de sub strânsoarea unui sistem de retragere
hiperactiv.
Stilul afectiv nu se poate schimba prin simpla putere a voinței. Trebuie
să faci ceva ca să îți schimbe repertoriul actual de gânduri. Iată trei dintre
cele mai bune metode pentru a reuși acest lucru: meditația, terapia cognitivă
și Prozac.
Există numeroase tipuri de meditație, însă toate au în comun încercarea
conștientă de a ne concentra atenția într-un mod non-analitic. Scopul
meditației este de a schimba procesele automate de gândire și într-un final
desprinderea de atașamente.
Pentru Buddha, atașementele sunt un joc de ruletă, în care altcineva
învârte roata, iar jocul este aranjat: cu cât joci mai mult, cu atât pierzi mai
mult. Singurul mod de a câștiga este să te retragi de la masă, iar singurul mod
de a te ridica de la masă, de a nu te lăsa influențat de suișurile și
coborâșurile vieții, este de a medita și a îmblânzi mintea. Meditația zilnică,
timp de câteva luni, vă poate reduce semnificativ frecvența temerilor și a
gândurilor negative și apăsătoare, îmbunătățindu-vă astfel stilul afectiv.
Oamenii depresivi sunt pe deplin convinși de trei adevăruri corelate,
numite ”triada cognitivă” a depresiei, concepută de psihiatrul Beck. Acestea
sunt: ”Nusunt bun de nimic”, ”Viața mea este sumbră” și ”Viitorul meu este fără
speranță”. Gândiți-vă la un tată deprimat a crui fetiță, aflată în grija lui,
cade și se lovește la cap. Tatăl se va autoflagela imediat cu următoarele
gânduri: ”Sunt un tată îngrozitor” (aceasta se numește ”personalizare” sau
faptul de a vedea evenimentul ca un test adresat ființei tale); ”De ce le fac
întodeauna copiilor mei lucruri atât de înfiorătoare?” (”suprageneralizare”
combinată cu gândirea de tip dihotomic ”întodeauna/niciodată”); ”Toată lumea o
să mă urască” (”deducție arbitrară” sau
faptul de a trage concluzii fără dovezi suficiente).
Persoanele deprimate sunt blocate într-un cerc vicios de reacții în care
gândurile distorsionate provoacă sentimente negative care, la rândul lor,
distorsionează mai mult gândirea. O parte importantă a terapiei cognitive
constă în a-i învăța pe pacienți cum să conștientizeze aceste gânduri, să le
scrie pe hârtie, să identifice distorsiunile și apoi să găsească moduri
alternative de gândire mai ancorate în realitate. În timp, clientul învață să
folosească un set de instrumente, printre care se numără punerea la îndoială a
gândurilor automate și îndeplinirea unor sarcini simpe, cum ar fi să iasă să
cumpere ziarul în loc să stea închis în casă adâncit în gânduri. Sarcinile de
mai sus sunt de obicei date ca sarcină de îndeplinit acasă zilnic. Cu fiecare reformulare
și cu fiecare sarcină îndeplinită pacientul primește o mică recompensă sub
forma unei ușurări și încurajăm noi comportamente. Ne putem schimba - prin
modelarea treptată despre care vorbeau behavioriștii - gândirea automată, și,
în același timp, stilul afectiv. Mulți psihologi combină terapia cognitivă cu
tehnici împrumutate direct din behaviorism, creând astfel ceea ce numim astăzi
terapie cognitiv-comportamentală.
Prozacul a fost primul medicament dintr-o clasă cunoscută drept
inhibatori selectivi ai recaptării serotoninei. Prozacul ajunge în sinapse
(golurile dintre neuroni), însă este selectiv, afectând doar sinapsele care
folosesc serotonina ca neurotransmițător. Odată ajuns în sinapse, Prozac inhibă
procesul de recaptare - procesul normal prin care un neuron care tocmai a
eliberat serotonină în sinapse o reabsoarbe pentru a fi eliberată la următorul
impuls nervos.Prozac este un medicament controversat cel puțin din două motive:
în primul rând, reprezintă o scurtătură. Nu se cer sarcini ce trebuie
îndeplinite acasă sau dprinderea de noi obiceiuri. În al doilea rând, Prozacul
ajunge uneori să schimbe personalitatea pacientului. În cartea Listening to
Prozac, Peter Kramer ne prezintă studii de caz cu pacienți a căror
personalitate a înflorit în urma
vindecării de depresie sau anxietate cronică în urma tratamentului cu Prozac:
au devenit mai siguri pe sine, mai rezistenți în cazul eșecurilor și au
manifestat mai multă bună dispoziție, toate acestea ducând la schimbări majore în carieră și în viața personală. Dar Kramer
povestește cazuri fascinante ale unor pacienți care nu sufereau de nimic, care
nu se încadrau în nicio categorie de diagnostic pentru tulburări psihice, ci
aveau doar nevroze și trăsături de personalitate pe care le avem aprope fiecare
dintre noi: teama de critică, imposibilitatea de a fi fericit fără o relație
amoroasă, tendința de a fi prea critic și dominator cu partenerul de viață și
copiii. Asemenea tuturor celorlalte trăsături de personalitate acestea sunt
destul de greu de schimbat, însă sunt tocmai genul care ar intra sub incidența
psihoterapiei. De regulă această metodă nu ne poate schimba personalitatea,
însă ne poate înfățișa noi mijloace de a ne gestiona trăsătrile problematice.
Atâta timp cât schimarea este treptată rezultată din munca depusă de către o
persoană, acesteia i se va recunoaște meritul moral pentru schimbare, iar
schimbarea va veni la rândul său în sprijinul autenticității. Dar dacă ar
exista o pastilă care să ne îmbunătățească capacitatea de a juca tenis? Sau o
invenție chirurgicală minoră pentru a ne implanta direct și permanent în creier
virtuozitatea la pian? O asemnea separare a autoperfecționării de autenticitate
i-ar îngrozi pe mulți.
Datorită faptului că fiecare se poate dovedi o metodă eficientă în cazul
unora, dar nu și al altora, cred că toate trei ar trebui să fie diponibile și
făcute cunoscute publicului larg. Viața este așa cum o considerăm și, - prin
meditație, terapie cognitivă sau Prozac - ne putem salva.
Majoritatea oamenilor cred că sunt buni și că acțiunile lor au în spate
motive la fel de bine intenționate. Reciprocitatea în stil machiavelic necesită
întreținerea aparențelor, inclusiv declararea neabătută a propriei virtuți,
chiar și atunci când alegi viciul. Astfel de afirmații sunt și mai eficiente
când persoana care le susține crede în ele. După cum spunea Robert Wringt în
cartea The Moral Animal: ”Oamenii sunt o specie extraordinară prin înzestrările
morale, tragică prin nesocotința cu care le folosește și jalnică prin faptul că
nu-și dă seama de asta.”
Nu ne putem schimba filtrele morale doar prin puterea voinței, ci
trebuie să practicăm anumite lucruri (precum meditația sau terapia cognitivă)
care antrenează mintea. O persoană deprimată măcar va recunoaște că are o
problemă, pe când vindecarea ipocriziei e mult mai dificilă, de vreme ce nu ne
dăm seama că există vreo problemă.
Cercetările arată în mod repetat că oamenii se angajează într-o misiune
cognitivă cu scopul de a identifica motive care să le sprijine părerile sau
acțiunile preferate. Și întrucât această misiune ne reușește de obicei, ajungem
să trăim iluzia obiectivității. Suntem absolut convinși că poziția pe care o
adoptăm este rațională și justificată din punct de vedere obiectiv.
Benjamin Franklin era conștient de aceste trucuri și a dat dovadă de o
neobișnuită intelegență când s-a
surprins pe sine făcând acest lucru. Deși era vegetarian din principiu, în
timpul unei lungi călătorii pe mare, echipajul s-a apucat să prăjească pește și
el a început să saliveze.
Am cumpănit puțin
între
principii și poftă, până ce mi-am adus aminte că la spintecarea peștilor
văzusem
cum erau scoși alți pești, mai mici, din burțile lor. Așadar,
am cugetat, dacă voi vă mâncați unul pe altul, nu văd de ce noi nu v-am putea mânca pe voi; și
am prânzit
u multă poftă, continuând apoi să mănânc ce mâncau și alții
și doar din când în când revenind la un regim vegetarian.
Franklin încheie: ”Ce convenabil este să fii o creatură rațională dacă acest lucru îți permite să găsești sau să născocești justificări pentru orice îți pui în gând să faci.”
Din perspectivă psihologică, maniheismul are logică. ”Viața noastră este
creația minții noastre”. Cu toții facem lucruri egoiste și orbești, însă
avocatul nostru interior are grijă să ne elibereze de vină și să scape basma
curată pe aliații noștri. Astfel, suntem convinși de propria virtute, dar vedem
imediat prejudecățile, avariția și duplicitatea altora. Avem adesea dreptate în
privința motivațiilor celorlalți, dar în clipa în care conflictul se amplifică,
începem să exagerăm, să țesem o poveste în care virtutea pură (noi) se luptă cu
viciul pur (ei).
În cartea sa, Evil: Inside Human
Cruelty and Agression, Roy Baumeister, specialist în psihologie socială,
analizează răul atât din perspectiva
victimei, cât și din cea a făptașului. Autorul a descoperit că cei care fac
lucruri pe care noi le considerăm rele, de la violența în familie și până la
genocid, rareori consideră că au greșit cu ceva. Aceștia cred aproape
întodeauna că pur și simplu reacționează la atacuri și provocări într-un mod
justificat, fiind adesea convinși că ei înșiși sunt victime.
Dacă v-aș cere să-mi ziceți în zece secunde care este cel mai bun și cel mai rău lucru care vi s-ar putea întâmpla vreodată, cred că mi-ați spune următoarele: să câștigați 20 milioane de dolari la loto și să rămâneți paralizați de la gât în jos.
Bineînțeles, e
mai bine să câștigîm la loto decât să ne rupem gâtul, dar nu atât de mult cât
am crede. Pentru că, orice s-ar întâmpla, probabil ne vom adapta noilor
condiții, însă nu ne vom da seama de acest lucru imediat. Nu ne pricepem la
”previziuni afective”, adică felul în care ne vom simți în viitor. Supraestimăm
cu mult intensitatea și durata propriilor reacții emoționale. După un an, atât
căștigătorul la loto, cât și cel paralizat se vor fi întors (în medie) la nivelul
lor obișnuit de fericire. Primul își cumpără o casă și o mașină nouă, renunță
la serviciu și mănâncă mai sănătos. Se minunează făcând comparații cu viața de
dinainte, însă în câteva luni contrastul se estompează și plăcerea se
diminuează. Mintea umană este extraordinară de sensibilă la schimbările de
condiție, nu însă și la niveluri absolute. Plăcerea câștigătorului vine din
creșterea averii, nu din stagnarea la un nivel înalt, și astfel, după câteva
luni, noile beneficii vor deveni nivelul de bază al vieții de zi cu zi.
Câștigătorul le consideră de la sine înțelese și nu se poate ridica mai sus. Ba
mai rău: banii îi pot distruge relațiile. Câștigătorii la loto sunt hărțuiți
atât de des, încât mulți dintre ei trebuie să se mute, să se ascundă, să
termine unele relații și, în cele din urmă, să apeleze unii la alții, formând
grupuri pentru susținerea emoțională a câștigătorilor la loto.
La cealaltă extremă, cel care suferă de tetraplegie pierde de la început
extrem de mult la capitolul fericire: crede că viața i s-a sfârșit și suferă la
gândul că va trebui să renunțe la toate lucrurile pe care și le-a dorit
vreodată. Însă ca și în cazul celui care a câltigat la loto, mintea sa este mai
sensibilă la schimbări decât la niveluri absolute, astfel încât, după câteva
luni, începe să se adapteze la noua situație și își stabilește țeluri mai
accesibile. Fizicianul Stephen Hawking a fost prizonier într-un corp
neputincios de când abia trecuse de vârsta de 20 de ani, când a fost
diagnosticat cu o afecțiune neuromotorie. Cu toate aceste a reușit să rezolve
probleme majore din cosmologie, a câștigat numeroase premii și a scris cea mai
de succes carte științifică a tuturor timpurilor. Într-un interviu din New York
Times, a fost întrebat cum reușește să rămână optimist. Replica sa a fost:
”Când aveam 21 de ani, așteptările mele au fost reduse la zero. Din acel
moment, am privit totul ca pe un bonus.”
Așa funcționează principul adaptării: starea din prezent este evaluată
prin raportare la starea cu care eram obișnuiți. Adaptarea este, în parte, o
proprietate a neuronilor: celulele nervoase răspund viguros la stimui noi, dar
treptat se obișnuiesc, reacționând tot mai rar la stimuli cu care s-au
obișnuit. Schimbarea e cea care conține informații vitale, nu stările
constante. Cu toate astea, oamenii duc adaptarea a extreme cognitive. Nu doar
ne obișnuim, ci ne recalibrăm. Ne creăm o lume alcătuită din ținte și, de
fiecare dată când atingem una, o înlocuim cu alta.
Când combinăm principiul adaptării cu descoperirea că nivelul mediu de
fericire al oamenilor e în mare parte ereditar, ajungem la o posibilitate
uimitoare: pe termen ung nu prea contează ce ni se întâmplă. Fie că avem noroc
sau nu, întodeauna ne vom întoarce la propria fericire de bază - nivelu de
fericire implicit al creierului nostru - care a fost în mare măsură determinat
de materialul nostru genetic.
Dacă această idee este corectă, atunci toți suntem prinși în ceea ce se
numește ”bandă de alergat hedonică”. Pe o bandă de alergat, putem crește viteza
după cum dorim, însă rămânem în același loc. În viață pputem munci cât vrem de
mult ca să trângem toate bogățiile pe care ni le dorim, dar nu petem ajunge mai
departe de atât. Întrucât nu ne putem schimba ”starea naturală și obișnuită de
liniște”, bogățiile pe care le strângem nu vor face decât să ne amplifice
așteprările și să ne lase în aceeași stare anterioară. Cu toate acestea
neânțelegând zădărnicia propriilor eforturi, continuăm să ne zbatem, mereu
dorindu-ne mai mult decât avem, fugim, fugim și iar fugim, ca hamsterii pe
roată.
Încercați să vă imaginați că faceți schimb de vieți cu Bob și Mary. Bob are 35 de ani, este necăsătorit, alb atractiv cu o
constituție atletică, câltigă 100.000 de dolari pe an și locuiește în însoritul
sud al Cliforniei. Bob este un adevărat intelectual, petrecându-și timpul liber
citind sau vizitând diferite muzee. Mary și soțul ei locuiesc în frigurosul
Buffalo, statul New York, și câștigă împreună 40.000 de dolari pe an. Maru are
65 de ani, este de culoare, supraponderală și cu înfățișare modestă. O fire
foarte sociabilă, Mary își petrece o mare parte a timpului liber în activități
legate de biserică și face dializă din
cauza problemelor cu rinichii. Bob pare să le aibă pe toate și puțini ar
prefera viața lui Mary. Cu toate acestea Mary este mai fericită decât Bob.
Spre deosebire de Bob, Mary are legături puternice. O căsnicie reușită
este unul din factorii cel mai des asociați cu fericirea. O parte din acest
aparent beneficiu rezultă dintr-o ”corelație inversă”: fericirea favorizează
mariajul. Oamenii mai fericiți se căsătoresc mai repede și rămân căsătoriți mai
mult timp decât cei cu un nivel de bază al fericirii mai scăzut atât datorită
faptului că sunt mia atractivi în poziția de posibili parteneri, cât și pentru
că e mai ușor de trăit cu ei. Însă avantajul cel mai vizibil este acel al unei
reale și durabile prietenii, ceea ce reprezintă o nevoie de bază. De asemenea,
Mary are de partea sa și religia, iar persoanele credincioase se dovedesc în
medie mai fericite decât cele care nu au astfel de înclinații. Acest efect
rezultă din legăturile sociale ce vin odată cu apartenența la o comunitate
religioasă și din sentimentul de conexiune cu ceva aflat dincolo de propria
ființă.
Bob are o serie de avantaje obiective ce țin de putere, poziție socială,
libertate, săntate, vreme însorită - toate fiind supuse principiului adaptării.
Bărbații au mai multă libertate și putere decât femeile, însă nu sunt în medie
mai fericiți. (Femeile suferă mai mult de depresie, dar simt bucuria cu mai
multă intensitate). Tinerii au mult mai multe speranțe pentru viitor decât
bătrțnii, dar, de fapt, nivelul de satisfacție în viață crește ușor odată cu
vârsta: până la 65 de ani și, conform unor studii, chiar după aceea. Suntem
adesea surprinși să auzim că primii au atât de multe probleme de sănătate, însă
oamenii se adaptează la majoritatea problemelor cronice. Cei care trăiesc în
zone friguroase cred că cei care locuiesc în California sunt mai fericiți, însă
greșesc. Oamenii cred că persoanele mai atractive sunt mai fericite decât cele
mai puțin atractive, însă și aceștia se înșală.
Fuga după averi și prestigiu se va întoarce împotriva noastră. Oamenii
interesați mai ales de bani, faimă sau frumusețe sunt deseori mai nefericiți și
chiar mai nesănătoși decât cei care urmăresc scopuri mai puțin materialiste.
Deci care este activitatea cea mai potrivită? Ce este V din formula fericirii?
Intrumentul care i-a ajutat pe psihologi să răspundă la întrebare este
”metoda sondării experienței”, inventată de Mihaly Csikszentmihalyi, cofondatorul
maghiar al psihologiei pozitive.
Marea descoperire a lui Csikszentmihalyi este aceea că există o stare pe
care majoritatea oamenilor o prețuiesc: imersiunea completă într-o activitate
care este provocatoare, și pe măsura capacităților subiectului respectiv. Este
ceea ce numesc ”a fi în transă”. Csikszentmihalyia numit-o ”flux”, pentru că
pare a fi adesea o mișcare fluidă, fără efort: fluxul curge și te lași purtat
de el. Această stare se manifestă în timpul activităților fizice. Fluxul este
amplificat de muzică sau de acțiunile celorlalți, ambele oferind o structură
temporală pentru comportamentul manifest (de exemplu, cântatul într-un cor,
dansul sau pur și simplu o conversație intensă cu un prieten). Fluxul poate fi
simțit și în timpul activităților creative solitare, precum pictura, scrisul
sau fotografia. Factorii-cheie care
generează această stare sunt: activitatea este suficient de provocatoare pentru
a solicita complet atenția; deținem capacitățile necesare pentru a face față
provocării; și primim feedback imediat cu privire la felul în care executăm fiecare pas (principiul
progresului).primim impulsuri pozitive constante la fiecare curbă bine
executată, fiecare notă bine cântată sau la fiecare mișcare corectă de pensulă.
În această stare, elefantul și călărețul sunt în perfectă armonie. Elefantul
(procesele automate) face cea mai multă treabă, deplasându-se lin prin pădure,
în timp ce al doilea (gândirea conștientă) este complet absorbit de
identificarea eventualelor probleme sau oportunități, ajutând atunic când
poate.
Bazându-se pe cercetările lui Csikszentmihalyi, Seligman propune o
separare fundamentală între plăcere și satisfacții. Plăcerile sunt ”delicii cu
evidente componente senzoriale și emoționale, precum cele produse de mâncare,
sex, masaj și adieri de vânt. Satisfacțiile sunt activități care ne implică
profund, se bazează pe punctele noastre forte și ne permit să renunțăm la
timiditate sau jenă. Satisfacțiile ne pot aduce flux. Seligman sugerează că V
(activitățile voluntare) țin de felul în care ne aranjăm ziua și mediul astfel
încât să beneficiem atât de plăceri, cât și de satisfacții. Faptul de a mânca o
jumptate de kilogram de înghețată într-o după-amiază sau de a asculta un CD nou
de zece ori la rând provoacă supradozaj și insensibilitate la următoarele
plăceri de același tip. Aici călărețul joacă un rol important: de vreme ce
elefantul are tendința de a abuza de plăceri, călărețul trebuie să-l încurajeze
să se ridice și să treacă la o altă activitate.
Teoria lui Bowlby privind baza sigură de atașament postulează: dacă vrei să ai copii sănătoși și independenți, trebuie să-i îmbrățișezi, să-i ții la piept, să-i alinți și să-i iubești. Oferă-le o bază sigură și ei vor explora și vor cuceri
lumea singuri. Puterea iubirii asupra fricii este foarte bine explicată în Noul
Testament: ”În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește
frica” (I Ioan 4:18).
Teoria cibernetică a lui Bowlby ne forțează să privim dincolo de
obișnuita dihotomie natură-cultură. Stilul de atașament trebuie considerat o
trăsătură ce evoluează treptat, în urma
a mii de interacțiuni. Astfel un copil
cu un anumit tip de temperament (influențat genetic) va solicita protecție. O
mamă cu un anumit tip de temperament (influențat genetic) reacționează sau nu,
în funcție de dispoziția în care se află, de oboseala pe care o simte sau de
cărțile de educație citite. Nici o situație în sine nu e neapărat drastică,
dar, în timp, copilul dezvoltă ceea ce
Bowlby numește ”model intern de lucru” al său, al mamei și al relație idintre
ei. Dacă modelul spune că mama este întodeauna gata să ajute, va fi mai
îndrăzneț în explorări. Odată cu fiecare rundă, interacțiunile previzibile și
reciproce întăresc încrederea și relația dintre cei doi. Copii cu dispozișie
veselă, care au o mamă fericită, vor evolua bine și vor dezvolta un stil de
atașament sigur, însă o mamă devotată poate depăși dispoziția mai puțin plăcută
a copilului sau a ei, încurajând în ralația lor un model intern de lucru sigur.
(Tot ce e raportat mai sus este valabil și în cazul taților, însă majoritatea
copiilor din toate culturile petrec mai mult timp cu mama.)
Conform teoriei principale a dezgustuluo, formulată în anii '80 de Paul
Rozin, dezgustul este în mare parte asociat cu animalele și cu produsele
corpului acestora (foarte puține plante sau materiale anorganice sunt
dezgustptoare), iar lucrurile dezgustătoare sunt contagioase prin atingere.
Din perspectivă evolutivă, dezgustul s-a dezvoltat pentru a ne ajuta să
decidem ce să mâncăm. De când au început să consume carne, inclusiv cea de pe
resturile lăsate în urmă de alți prădători, oamenii s-au expus la o mulțime de prădători și paraziți
noi. Însă dezgustul nu păzește doar gura. Factorii care provoacă o astfel de
reacție au evoluat cu schimbările biologice și culturale, astfel încât
protecția s-a extins la întregul corp. Dezgustul influențează comportamentul
sexual la fel ca în cazul celui alimentar, făcându-ne să fim selectivi cu
partenerii și cu actele sexuale. În mod similar, dezgustul suprimă dorința și motivează
preocuparea pentru purificare, separare și curățare. Tot dezgustul ne dă
senzația de greață atunci când vedem persoane cu diverse leziuni, diformități,
membre amputate, obeze sau etrem de slabe, sau cu alte abateri de la idealul
cultural al înfățișării corporale.
Dezgutul ne face atenți la contact, însă lucrul cel mai uimitor legat de
dezgust e acela că a constituit baza unui număr mare de legi, ritualuri și
credințe pe care diferite culturi le consideră definitorii pentru propria
identitate. De exemplu, multe dintre ele fac o distincție clară dintre oameni
și animale, insistând că oamenii sunt cumva superiori și mai buni sau mai
asemănători divinităților decât alte animale. Corpul uman este adeseori
considerat asemnea unui templu care sălășluiește divinul: ”Sau oare nu știți că
trupul vostru este templul Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveți de
la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri? Slăviți-L deci pe Dumnezeu în
trupul vostru” (I Corinteni 6:19-20).
Odată cu dezvoltarea științifică, tehnologică și industrială, lumea
occidentală s-a ”desacralizat”. Cel puțin aceasta este afirmația lui Mircea
Eliade, marele istoric al religiilor. În Sacrul și Profanul, Eliade ne
demonstrează că percepția sacralității este o universal umană. Indiferent de
elementele care le diferențiază , toate marile religii au locuri ( temple,
altare, copaci sacri), perioade (zile sfinte, solstițiu, răsărit) și activități
(rugăciune, dansuri speciale) ce permit contactul sau comunicarea cu ceva pur
și aflat în afara acestei lumi. Pentru a marca sacralitatea, toate celelalte
perioade, locuri și activități sunt considerate profane (obișnuite, nu sacre).
Granița dintre sacru și profan trebuie să fie atent păzită, în acest sens
existând toate regulile referitoare la puritate și contaminare. Eliade spune că
occidentul modern este prima cultură din istoria umanității care a reușit să desacralizeze
complet timpul și spațiul și să producă o lume în întregime practică, eficientă
și profană. Aceasta este lumea pe care fundamentaliștii religioși o consideră
de nesuportat și împotriva căreia sunt uneori gata să lupte.
Cel mai puternic argument adus de Eliade este acela că sacralitatea este
atât de greu de reprimat, încât se insinuează adesea în lumea profană modernă
sub forma unui comportament ”cripto-religios”. Eliade observă că până și
persoanele complet dedicate unei experiențe profane au
locuri
privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: ținutul natal,
locul primei iubiri, o stradă ori un colț din primul oraș
străin
văzut
în
tinerețe. Toate aceste locuri păstrează , chiar pentru omul cel mai
nereligios, o calitate excepțională, ”unică”, pentru că reprezintă ”locuri sfinte” ale Universului său privat, ca și
cum această ființă nereligioasă ar fi avut
revelația unei alte realități decât aceea
la care participă prin existența sa de zi cu zi.
Chiar și ateii au parte
de manifestări ale sacrului, mai ales când sunt îndrăgostiți sau se află în
mijlocul naturii: ei pur și simplu nu deduc că Dumnezeu le-a declanșat acele
sentimente.
Strict vorbind,
cuvântul ”coerență” înseamnă a ține sau a lega strâns, însă se folosește adesea
cu referire la un sistem, o idee sau o perspectivă asupra lumii ale cărei părți
se potrivesc în mod consecvent și eficient. Lucrurile coerente funcționează bine: o perspectivă
coerentă asupra lumii poate explica aproape orice, în timp ce una incoerentă
este afectată de contradicții interne. O profesie coerentă, precum cea de
genetician, se potrivește bine cu domeniul geneticii, în timp ce una
incoerentă, precum cea de jurnalist, este adesea supusă autoanalizei și
autocriticii. Majoritatea sunt conștienți că există o problemă, însă nu se pot
hotărî ce este de făcut în acest sens.
Cercetările recente au
descoperit că majoritatea oamenilor își abordează munca în următoarele trei
feluri: ca pe o slujbă, ca pe o carieră sau ca pe o vocație. Dacă îți consideri
munca o slujbă, înseamnă că o faci doar pentru bani, te uiți mereu la ceas cu
gându la următorul weekend și ai probabil hobbyuri care îți satisfac nevoia
nevoia de efectanță mai bine decât serviciul. Dac îți consideri munca ocarieră, te aștepți la
promovare și prestigiu. Urmărirea acestor țeluri te încarcă cu energie și
uneori iei de lucru cu tine acasă pentru că vrei să-ți faci treaba cum se
cuvine. Totuși, uneori te întrebi de ce muncești atât de mult. ALteori ți se
pare că munca depusă nu este decât o cursă nebună în care toți aleargă de
dragul competiției. Dacă îți consideri munca o vocație, te vei simți împlinit
și astfel nu vei dori să atingi alte scopuri: vei crede că munca pe care o
desfășori este o contribuție la binele general sau că faci parte dintr-o
acțiune mai largă a cărei valoare îți pare văsită. Te simți adesea adânc
absorbit în timpul zilei de muncă, nu vei aștepta cu sufletul la gură ”ora de plecare” și nici nu vei simți nevoia
să strigi: ”Slavă Domnului că-i vineri!” Dacă ai deveni deodată foarte bogat,
s-ar putea să muncești în continuare chiar și fără să fii plătiti.
De fiecare dată când un sistem poate fi analizat pe mai multe niveluri,
apare o anumită coerență în care nivelurile se îmbină și se sincronizează.
Vedem această consecvență transversală în analza personalității: dacă
trăsăturile de nivel inferior se potrivesc cu mecanismele de adaptare, care, la
rândul lor sunt conforme cu povestea propriei vieți, înseamnă că personalitatea
este bine integrată și ne putem continua viața liniștiți. Când aceste neveluri
nu au o legătură coerentă unul cu altul,
înseamnă că riscăm să fim tulburați de contradicții interne și conflicte de tip
nevrotic. Este posibil să avem nevoie de adversitate pentru a ne realinia, iar
dacă ajungem la coerență, momentul în care lucrurile încep să se așeze la locul
lor ar putea fi cel mai profund din viață. La fel ca persoanei care intră mai
târziu în sala de cinema și află ce a pierdut în prima jumătate de oră, viața
noastră va avea deodată mai mult sens. Atingerea coerenței dintre niveluri este
ca o iluminare, și este crucială pentru a găsi răspunsul la întrebarea legată
de scopul în viață.
Oamenii sunt sisteme cu mai multe niveluri și dintr-un alt punct de
vedere: suntem obiecte fizice (corp și creier) care generează cumva minte, iar
procesele mentale formează la rândul lor societăți și culturi. Pentru a ne
înțelege în întregime, trebuie să studiem toate cele trei niveluri: cel fizic,
cel psihologic și cel sociocultural. De fapt există de multă vreme o diviziune
a muncii în mediul academic: biologii studiază creierul ca obiect fizic,
psihologii studiază mintea, iar sociologii și antropologii studiază mediul
social în care se dezvoltă și funcționează mintea. O diviziune a muncii este
productivă doar atunci când sarcinile sunt coerente: când toate liniile de
cercetare se combină pentru a crea ceva mai mare decât suma părților.În cea mai
mare parte a secolului XX, acest lucru nu s-a întâmplat: fiecare domeniu le-a
ignorat pe celelalte și s-a centrat pe propriile probleme. Însă cercetarea
interdisciplinară este acum în plin avânt, extinzându-se de la nivelul de
mijloc (psihologia) în jos spre nivelul fizic (de exemplu, domeniul neuroștiințelor
cognitive), și în sus, către nevelul sociocultural (de exemplu psihologia
culturală). Științele se corelează, generând coerență transversală și, ca prin
minune, încep să apară noi idei interesante.
Iată una din cele mai
profunde idei care au apărut în urma acestei fuziuni: viața începe să aibă sens
atunci când toate cele trei niveluri ale existenței se află în armonie unul cu
altul.
Andrew Newberg, specialist în neuroștiințe, a studiat creierul celor
care au trăit experiențe mistice și a descoperit astfel unde s-ar afla acel
buton de dezactivare a sinelui. În zona posterioară a lobilor parietali (sub
partea din spate a vârfului craniului) există două regiuni ale cortexului
numite de Newberg ”zone de asociere a orientării”. Reguinea din emisfera stângă
pare să contribuie la senzația mentală a posedării unui corp mărginit și
delimitat fizic, ținând astfel evidența limitelor noastre corporale. Zona
echivalentă din emisfera dreaptă formează o hartă a spațiului din jurul nostru.
Aceste două regiuni primesc impulsuri de la simțuri pentru a ne ajuta să
menținem o reprezentare permanentă a configurației propriului corp și a
spațiului în care ne aflăm. În clipa în care oamenii raportează că au atins
stări mistice, aceste două zone par să fie complet deconectate. Numărul
impulsurilor din alte părți ale creierului este redus, iar activitatea generală
a acestor centri de orientare este redusă la rândul său. Însă Newrberg crede că
regiunile respective încearcă în continuare să-și facă treaba: cea din stânga
se străduiește în zadar să stabilească limitele corpului, iar cea din dreapta
caută tot în zadar să stabilească limitele corpului, iar cea din dreapta caută
tot în zadar să identifice poziția sinelui în spațiu, fără a avea însă parte de
o localizare precisă în lumea obișnuită a celor trei dimensiuni. Persoana simte
că este unită cu ceva vast, mai mare decât sine.
Ce putem face pentru a avea o viață mai bună, fericită, împlinită și
plină de sens? Răspunsul poate fi aflat doar dacă înțelegem ce fel de ființe
suntem și diferitele feluri în care ne diferențiem unul de altul. Selecția
individuală ne-a făcut să fim egoiști, să căutăm resurse, plăcere, prestigiu,
iar selecția grupală ne-a făcut să căutăm tovărășia celorlalți, să ne dorim
pierderea identității în ceva mai mare decât noi înșine. Suntem creaturi
sociale care au nevoie de dragoste și atașamente și suntem ființe muncitoare
care au nevoie de efectanță, capabile să atingem o stare de angajament vital în
munca pe care o facem. Suntem călărețul și elefantul, iar sănătatea noastră
mintală depinde de colaborrea amândorora, fiecare bazându-se pe calitățile
celuilalt. Nu există un răspuns însuflețitor la întrebarea: ”Care este scopul
vieții?” Dar, bazându-ne pe înțelepciunea din vechime și pe știința din zilele
noastre, putem găsi răspunsuri convingătoare la întrebarea referitoare la
scopul în viață. Versiunea finală a ipotezei fericirii este aceea că fericirea
reprezintă un produs al raporturilor armonioase. Fericirea nu e ceva ce putem
găsi, obține sau atinge în mod direct. Trebuie să ne asigurăm condițiile
potrivite și apoi să așteptăm. Unele dintre acele condiții țin de noi înșine,
precum coerența dintre părțile și nivelurile personalității noastre. Alte
condiții presupun o relație cu lucrurile ce se află în afara noastră: așa cum
plantele au nevoie de soare, de apă și de pământ fertil pentru a crește,
oamenii au nevoie de iubire, de muncă și de o legătură cu ceva mai mare decât
ei înșiși. Merită să luptăm pentru a dezvolta relații potrivite dintre noi și
ceilalți, dintre noi și munca pe care o facem și dintre noi și ceva mai mare
decât persoana noastră. Dacă reușim să creăm aceste relații, scopul și sensul
vor începe să se facă simțite.