Metamorfoză

Durerea mi-e sculptată în suflet
are culoarea laptelui
miroase a proaspăt
are forme curbate, fine, netezite
dacă o atingi ai putea să simți voluptate
în vârful degetelor

E ca Măiastra 
gata să se desprindă de pământ
şi să plutească în aer

Dacă încerci să o pătrunzi
pe un fundal de linişte deplină
va răsuna sunet de duduk

dacă ți-e foame, poți să muști din ea
e caldă și hrănitoare
dacă ți-e sete, poți să sorbi din ea
are gust de apă vie

Ce ştiu mai frumos pe lumea asta
a cunoscut din plin durerea.

Mărirea și decăderea bolii Parkinson de Svetislav Basara

”Mărirea și decăderea bolii Parkinson” răstoarnă canoanele romanului clasic (demult deturnate) oricum construit într-o foarte liberă și impredictibilă structură, atât ca formă, cât și ca conținut. Acesta este scris într-o cheie ironică, paradoxală, deși comunică lucruri serioase, presupun că e doar o tactică a scriitorului pentru a conferi lecturii o notă de umor și lejeritate. Într-un singur roman găsești tot felul de fantasme, absurdități impregnate în realitate,  desacralizarea unor personalități din literatura universală, implicit rusă, acțiunea vizând spațiul apusean. Basara răstoarnă certitudini și convingeri, indică asupra artificialității actualei reprezentări a lumii pe care o are omul modern ca rezultat al învățării spontane în copilărie. Ideea centrală a romanului se construiește în jurul conceptului de boală, despre cum percepția asupra bolii influențează modul de organizare a societății, medicina, spiritualitatea. Un roman ce-ți oferă multe surprize, în care plonjezi prin necunoscut, și în care găsești o altă viziune asupra realității, ce poartă marca unică Basara.

Iată câteva fragmente ce mi-au plăcut în mod special:

Decadența urbană începe din distrugerea zidurilor cetății – a instituțiilor inițaile. Tendință începută în perioada Renașterii ca anumite fenomene să fie etichetate cu ușurință  drept ”progresive”. Distrugerea zidurilor cetății însemnă în primul rând înlăturarea granițelor, nu doar în sens urbanistico-arhitectural, ci înlăturarea tuturor frontierelor în general, deschiderea porților spre expansiunea orizontală a libertății care, privată de limite de formă și de orientare, va sfârși în haos, precum cel actual.

Orientarea percepției asupra cantității a condus la faptul de a fi acceptată creșterea populației urbane ca un indicator veridic de progres, deși e foarte limpede că aglomerația orașelor înseamnă creșterea problemelor urbane și, ceea ce este și mai periculos, decăderea satelor, fapt care are drept efect ulterior, într-un răstimp relativ scurt, sărăcirea orașelor, ca urmare a epuizării resurselor.

Remarcăm că în enumerarea cuceririlor Renașterii un loc important îl ocupă ceea ce se va numi ulterior revoluția copernicană, adică înlocuirea reprezentării geocentrice a lumii cu modelul heliocentric. Această revoluție a provocat nemijlocit și pe alte planuri o serie de transformări dramatice în lumea apuseană, divizând-o practic în două civilizații , total diferite din punct de vedere calitativ: una pe verticală, cea creștină, și cealaltă pe orizontală, cea tehnologică, realizându-se în mod paradoxal idealurile Reanașterii de abia în vremurile din urmă. Geometrizarea formelor urbane, grija obsesivă pentru trup, interesul sporit pentru disciplinele sportive, ascensiunea unor profesii demne de dispreț, înflorirea unor culturi sincretice și emanciparea homosexualității, toată această epocă modernă se leagă în sens spiritual de lumea elenă din faza de decadență. De aceea, Renașterea nu e începutul  unei noi ere, ci apusul civilizației verticale creștine, a cărei destrămare va dura până la Iluminism și Revoluția Franceză.

Haosul gnosiologic a dus inevitabil la confuzii terminologice. Treptat a fost elaborat un sistem de concepte în care anumite noțiuni sunt proclamate drept  valori absolute, iar altele și-au pierdut din semnificații. Liberatea, egalitate, drepturile omului, sunt brusc considerate valori absolute; ca urmare a superficialității din ce în ce mai mari, acest lucru e acceptat fără împotrivire, deși liberatatea, egalitatea și drepturile omului nu există ca ceva distinct, ca o calitate, ci sunt o relație, iar calitatea lor depinde de natura acestei relații. Astfel ne întoarcem din nou la chestiunea graniței, căci granița e cea care conferă libertății forma și sensul, așa cum este cazul în care societatea este organizată pe verticală în care limitele de spațiu și de morală sunt ca un fel de „ziduri„ care orientează energiile în sus. Aceste limite sunt evident anulate înainte de a se recurge la demolarizarea zidurilor cetății, căci tendința neînfrânată spre infinit, odată direcționată din poziția pe verticală în interior către poziția pe orizontală în exterior, trebuia să-și găsească expresia în expansiunea și în înlăturarea acestor îngrădiri, ceea ce reprezenta un fel de păcat răsăritean reiterat și o nouă babilonizare a lumii, căci în felul acesta s-a depășit nu doar granița impusă de Dumnezeu, ci și granițe impuse de natură. Aceasta este esența pură a ceea ce numim înstrăinare: o stare a derealizării în care omul este în egală măsură îndepăratat de Dumnezeu, cât și de natură.

Următoarea etapă a înlăturării granițelor și anulării intimității urbane și personale a confruntat procesele revoluționare de ”eliberare” cu un obstacol aparent de nedepășit: zidurile propriilor refugii care, din motive evidente, n-au putut fi distruse pur și simplu. Trebuiau găsite căi ocolitoare, o tehnologie care să elimine definitivarea și caracterul privat al acestor refugii în așa fel încât zidurile să rămână la locurile lor. Astfel, pe scenă își face apariția presa. La început e presa cotidiană, care se bucură de o expansiune în perioada de după Revoluția Franceză și care formează acel nucleu care va fi denumit mai târziu ”opinia publică”, o mulțime difuză de prejudecăți, jumătăți de adevăruri și mistificații organizate într-un soi de catehism al cărui scop este negarea oricărui efort de gândire și judecată. De atunci și până în prezent, individul mediu nu e nevoit să-și formeze judecăți de valoare proprii, ci se poate baza pe cele gata elaborate, care fluctuează în ”opinia publică”, decelând ”binele” și ”răul”, ”utilul” și ”inutilul”, ”frumosul” și ”urâtul”. De atunci și până în prezent, datorită viziunii înguste a ”opiniei publice” lumea devine pentru omul obișnuit aparent clară, explicită și logică; această îngustare generează un flux de optimism și convingere scientologică potrivit căreia în următoarele decenii știința va desăvârși lucrurile, creând o lume alternativă ca o Grădină a plăcerilor.

Dacă așa cum afirmă doctrina heliocentrismului, universul nu este structurat ierarhic, dacă este un grup întâplător de corpuri cerești pierdute în infinitul nonsensului, de ce ar trebui atunci ca societatea umană să fie organizată ierarhic. Aceasta este ideologia rezumată a heliocentrismului, o ideologie care de-a lungul timpului se infiltrează insesizabil în toate formele de viață. Decăderea monarhiei ca modalitate de organizare a comunității umane nu înseamnă, așa cum se interpretează un dezastru istoric al ideii de monarhie, ci un dezastru al omenirii. Or, în terminologie arhitecturală: din generațiile care au venit nu se mai poate construi o piramidă socială stabilă; societățile devin tot mai amorfe de atunci până în prezent, dovadă fiind, printre altele, absența dezastruoasă a formei în societățile moderne.

Realitatea care nu are legătură cu sferele sacralității este instabilă, inaccesibilă, supusă schimbării; de aceea doctrinele materialiste, scientismul și toatalitarismul în politică nu sunt rezutatul vreunei  analize științifice, ci expresia unei dorințe inerente de stabilitate, de legalitate permanentă; expresia unei credințe incomparabil mai absurde decât credința în Dumnezeu care învie. Dumnezeu a devenit de prisos nu pentru că un individ isteț a aflat cu certitudine că acesta nu există, ci pentru faptul că și-a dorit ca el să devină Dumnezeu. Toate insistențele în acest sens – ca formă a contrainițierii – au drept rezultat un efect opus: în loc de progres se obține un regres ontologic; în loc de putere deplină – o creștere a inerției; religiozitatea se politizează și decade fie în papocezarism, fie în etnofiletism, în vreme ce – de cealaltă parte – politica se sacralizează: o națiune, o clasă ori, în vremurile moderne, un gen este proclamat  ca un scop aproape cvasimetafizic, care să ascundă regresul spre cultul modern păgân, spre maniheismul contemporan, care vede răul în orice, mai puțin în sine însuși. Atunci când se face bilanțul acestor lucruri, când prevalența mulțimilor de posibilități se întrevede drept iluzorie, ne confruntăm cu faptul că perceperea realității poate fi sau religioasă, sau ocultă.

O viață măruntă de Hanya Yanagihara

O viață măruntă la final. Cea mai dificilă lectură pe care am avut-o vreodată. O carte care m-a bulversat ca niciuna alta, care mi-a provocat cele mai contradictorii emoții. Pe care eram pe punctul de a o abandona de câteva ori. O istorie care a reușit să-mi zdruncine echilibrul psiho-emoțional, pe care nu am putut-o citi detașat, nici nu am încercat. O istorie care m-a făcut să cred că traumele unor oameni nu pot fi vindecate niciodată. Că unele experiențe de viață distrug aproape definitiv încrederea în bunătate și iubire. Că ceea ce este un om la maturitate este rezultatul unui șir de experiențe din copilărie, iar unele experiențe sunt distructive pentru întreaga existență umană, care nu va cunoaște niciodată normalitatea, iar fiecare aparență de normalitate va presupune un efort greu de suportat. O carte care îți arată că sunt oameni de  neiertat, trădări de neiuitat, dureri de neimaginat.

Copilăria lui Jude a fost mutilantă, de o bestialitate cruntă, dar care a contribuit totdată la formarea unei persoanlități remarcabile. Acesta a avut o maturitate care i-a oferit tot ce nu avusese în copilărie: prietenie adevărată, considerație, grijă, recunoaștere, iubire. Viața i-a oferit oameni și șanse minunate, parcă să ispășească toată nedreptatea din copilărie. Totuși nimic nu a putut să-l facă mai puțin nefericit. Umbrele l-au urmărit permanent, au continuat să-l tortureze, să-l chinuie. Sentimentul rușinii, dezgustului, neputinței l-au însoțit permanent. Și asta a determinat ca toate darurile sorții să fie respinse, repugnate, suprimate. Și acest exemplu confirmă odată în plus, că un șir de atribute, reușite care ar reprezenta semne ale împlinirii umane, capătă valoare respectivă doar atunci când sunt investite cu aceeași semnificație de persoana însăși. Deci fericirea e în cea mai mare parte o capacitate interioară.

Jude e persoanajul pe care îl admiri pentru toate calitățile strălucitoare pe care le are, pentru că a reușit să supraviețuiască (și după tot ce a îndurat în copilărie, asta e indubitabil o victorie!), pentru că a reușit să sfideze soarta (cel puțin la o privire exterioară). Dar în interior rămâne un om nevindecabil, incapabil să primescă iubire, să creadă în bunătate, să se bucure de reușite. Un om ce nu va putea să fie niciodată fericit.

”Dar ce era fericirea, dacă nu o extravaganță, o stare imposibil de păstrat, în parte fiindcă era atât de dificil de transpus în cuvinte? Nu-și amintea, copil fiind, să fi putut defini fericirea: existase atunci doar nefericire sau frică și absența nefericirii sau a fricii, iar această din urmă situație era tot ce voise și ce simțise că îi trebuie.”

Jude nu a putut să se obișnuiască cu viața, a trăi a însemnat cel mai mare chin, cea mai mare corvoadă, cea mai mare durere. Istoria lui Jude e demoralizantă pentru că îți prezintă într-un mod foarte convingător că unele întâplări sunt ireparabile, că viața e atât de fragilă, că cel mai dificil lucru în viață e să trăiești.

O carte remarcabil scrisă, așa de sensibil cum poate scrie doar o femeie, pe care nu pot să o recomand oricui, trebuie să fii pregătăt psihologic. Acum la final îmi dau seama că mi-a afectat starea interioară și am nevoie de timp să mă refac.

”Viața e atât de tristă!  Atât de tristă, și totuși mergem cu toții mai departe. Ne agățăm cu toții de ea, și fiecare din noi caută ceva care să-i aducă alinare.”

Recenzie publicată în revista Ea

O veche amintire apărută parcă din senin

îmi trezește un sentiment de vinovăție

și dacă există trecut

îmi doresc să-l repar ici-colo

dar nu e, e doar o amintire

aici totul a încremenit

s-a oprit în loc

doar inima bate cu putere

gata să iasă din piept

lacrimile curg șiroaie

ca ochii să vadă mai clar

frumusețea de după zid

nu azi

nu știu când s-a făcut atât de târziu

e beznă

iar eu încă nu sunt gata

să îngrop ziua de azi

după toată regula

e zi de duminică

o altă duminică carantinată

în ciriputul păsărilor deslușesc cântări psaltice

florile emană miros de tămâie

lumânarea transmite semnal în înalturi

învățătura lui Ioan Scărarul

se transformă în predică

Credința ne ajută să dobândim

chiar și cele ce nu le nădăjduim.

Minunate ocazii de a ne conecta la fenomenul creației și a savura din miracol. Magistrală montare. Îmi lipsește doar ieșirea în stradă de după spectacol, fiorul emis în eter, senzația aia de libertate totală când monotonia se întrepătrunde de miraculos și capătă ceva extraordinar în caracterul său trivial. Când pășești pe străzile unui oraș înserat, dar ți se pare plin de culoare și muzică. Iar tu te simți revigorată, plină până la refuz de emoții înălțătoare. Simți că ești alta, chiar dacă e doar o senzație, sau doar în mică parte. În astfel de momente viața capătă toată valoarea.

Zuleiha deschide ochii

Cartea relatează istoria de viață a Zuleihăi, o femeie tătară deportată în Siberia. Prima parte a cărții surprinde viața acesteia alături de soțul și soacra sa, o existență bântuită de superstiții, credințe păgâne, blesteme. Iar cea de a doua, în taiga, într-un cadru natural sălbatic, cu condiții dure, în care deportații pot supraviețui doar dacă înțeleg și se conformează legilor naturii. Rândurile acestora se decimează permanent. Eroina supraviețuiește fiind salvată de comandant și ținută în viață de iubirea incomensurabilă pentru fiul său. Aici descoperă libertatea prin eliberarea de spaime. Aici trăiește o altfel de iubire, diferită de iubirea-datorie față de soț, una stranie și răvășitoare. Tot aici savurează bucuria meternității într-un cadru marcat de numeroase pericole.

Un roman despre bucuria de a trăi într-un spațiu în care moartea se întrepătrunde mai mult decât oriunde cu viața, încât devine mai puțin înspăimântătoare, iar viața capătătă o intensitate covârșitoare.

Iată un fragment:

”Povestea preferată a lui Iusuf era cea despre pasărea fermecată Semrug.

-Se numea ca așezarea noastră?

Iusuf punea invariabil întrebarea asta, și Zuleiha îi răspundea invariabil:

-Nu, ulîm. Seamănă doar. Și trăia pasărea asta în vârful celui mai înalt munte.

-Mai înalt decât dealul nostru?

-Mult mai înalt, Iusuf. Atât de înalt, că nimeni n-a putut să ajungă în vârful lui nici pe jos, nici călare, orât de sus ar fi urcat. Nimănui nu i-a fost dat să o vadă pe Semrug nici animalelor, nici păsărilor, nici oamenilor. Se știa doar că penele ei sunt mai frumoase decât toate răsăriturile și apusurile din lume luate la un loc. Cândva, zburând deasupra unei țări îndepărtate pe nume China, lui Semrug i-a căzut o pană, și întreaga Chină s-a acoperit de strălucire, iar chinezii au devenit pictori iscusiți. Semrug nu era doar neobișnuit de frumoasă; înțelepciunea ei era nemărginită cum e oceanul.

-Oceanul e mai mare ca Angara?

-Mai mare, ulîm... Odată toate păsările pământului au plecat în zbor la o serbare, ca să se veselească împreună și să se bucure de viață. Dar n-au prea avut parte de serbare: papagalii au început să se certe cu coțofenele, păunii cu corbii, privighetoarele cu vulturii...

-Dar ieruncile?

Iusuf atinge capul pestriț și rotund ca oul al ieruncii care se leagănă la brâul mamei.

-Ieruncile cu rațele.

Zuleiha răsucește spre ieruncă capul negru cu creasta verde al rățoiului mort: păsările se lovesc cu ciocurile încremenite, par să se ciugulească una pe alta.

            Iusuf râde tare, cu poftă.

- Din cauza ciorovăielii lor, s-a iscat în lume mare tevatură, de au zburat toate frunzele din copaci, iar animalele, speriate, s-au ascuns în bârlogurile lor. Trei zile a bătut din aripi pupăza înțeleaptă, încercând să liniștească păsările furioase. În cele din urmă s-au potolit și i-au dat cuvântul: ”Nu se cuvine să ne irosm vremea și puterile în lupte și certuri, a spus ea. Trebuie să alegem din rândurile noastre un han care să ne conducă și al cărui cuvânt greu să pună capăt oricărei ciondăneli”. Păsările au fost de acord. Dar pe cine să aleagă? Au început din nou să se certe și erau cât pe ce să se încaiere, dacă pupăza n-ar fi știut ce era de făcut. ”Să zburăm la Semrug, a propus ea, și s-o rugăm să ne fie han. Cine alta decât ea, cea mai frumoasă și mai înțeleaptă de pe pământ, ne-ar putea fi conducător?” Vorbele pupezei au fost pe placul păsărilor, care s-au adunat pe loc într-un stol mare, dornic să pornească la drum. Stolul s-a ridicat pe cer și s-a îndeptat pe cel mai înalt munte din lume, în căutarea strălucitoarei Semrug.

-Un stol negru uriaș, ca un nor, o corectează Iusuf.

Urmărește cu atenție să nu fie omis niciun amănunt din povestea atât de dragă lui, și Zuleiha trebuie să i-o spună cuvânt cu cuvânt, așa cum o învățase în copilărie de la tatăl ei.

- Da, așa e, se corectează ea. Un stol negru uriaș, ca un nor, s-a ridicat pe cer și s-a îndreptat pe cel mai înalt munte din lume, în căutarea strălucitoarei Semrug. Păsările au zburat zi și noapte, fără să doarmă și fără să mănânce, stoarse de ultimele puteri, și într-un târziu au ajuns la poalele muntelui căutat. Aici au fost nevoite să renunțe la aripi și să meargă pe jos, căci pe vârful acela nu se putea ajunge decât pe calea suferinței.

Mai întâi poteca năzuințelor le-a adus în Valea Năzuințelor, unde au pierit păsările a căror dorință de a-și atinge țelul nu era destul de mare. Apoi au traversat Valea Iubirii, unde au căzut la pământ fără suflare cele ce sufereau de dragoste neîmpărtășită. În Valea Cunoașterii au pierit cele care nu aveau mintea curioasă și inima deschisă la nou.

Iusuf pășește alături în tăcere, gâfâind de efort (iepurele din traistă e greu, s-a îndopat toată vara). ”Cum poți să-ți deschizi inima spre cunoaștere?” meditează Zuleiha. ”Inima e sălașul sentimentelor, nu al rațiunii.” Rămâne tăcută o clipă, și Iusuf o zorește nerăbdător:

-În cruda Vale a Indiferenței... hai odată, mamă!

-În cruda Vale a Indiferenței, continuă Zuleiha, au pierit majoritatea păsărilor – acelea care nu au putut să împace în inima lor durerea și bucuria, iubirea și ura, dușmanii și prietenii, viii și morții.

            Pentru Zuleiha, partea asta a legendei era de neînțeles. Cum poți să accepți binele și răul laolaltă, în aceeași măsură? Ba, mai mult, să socotești lucrul ăsta ca fiind drept și necesar? Iusuf clătină ușor din cap în ritmul pașilor, ca și cum ar înțelege totul și ar fi de acord.

-Păsările rămase au ajuns în Valea Unirii, unde fiecare dintre ele s-a simțit unită cu toate, și toate s-au simțit unite cu fiecare în parte. S-au bucurat păsările obosite dând de gustul dulce al unirii. Dar s-au bucurat prea devreme!

-Prea devreme! Confirmă Iusuf în șoaptă.

-În Valea Încurcăturilor, zguduită de furtuni, ziua se amesteca cu noaptea, realitatea – cu povestea. Uraganul a măturat tot ce învățaseră cu trudă păsările în lunga lor călătorie, și în suflet li s-a înstăpânit pustiul și deznădejdea. Drumul parcurs li se părea inutil, iar viața pe care o trăiseră, irosită. Multe au pierit aici răpuse de disperare, au rămas în viață numai treizeci, cele mai puternice. Cu penele jumulite, sângerând, istovite de  moarte s-au tâtât până la ultima vale. Și acolo, în Valea Renunțării, le aștepta doar o întindere nesfârșită de apă, și deasupra ei, tăcerea veșnică. Mai departe începea Tărâmul Veșniciei, unde cei vii nu pot intra.

Iusuf și Zuleiha pășesc apăsat pe acele de brad și conurile căzute pe potecă. În fața lor, printre copaci, se zărește în lumină colonia. Cu cât se apropie mai mult de casă, cu atât mai încet merge Iusuf – vrea ca mama să aibă timp să termine de povestit. Când zărește pereții clubului, se oprește ca să asculte în liniște sfârșitul poveștii.

-Și atunci păsările au știut că au ajuns la sălașul lui Semrug și, după bucuria care creștea în inimile lor, și-au dat seama că ea e aproape. Ochii li s-au închis de la lumina orbitoare ce invadase lumea, iar când i-au deschis nu s-au văzut decât pe ele. În clipa aceea au înțeles: ele toate erau Semrug. Fiecare în parte, și toate laolaltă.

- Fiecare în parte, și toate laolaltă, repetă Iusuf, își trage nasul și intră în colonie.”

Recenzie publicată în revista Webcultura