O viață măruntă de Hanya Yanagihara

O viață măruntă la final. Cea mai dificilă lectură pe care am avut-o vreodată. O carte care m-a bulversat ca niciuna alta, care mi-a provocat cele mai contradictorii emoții. Pe care eram pe punctul de a o abandona de câteva ori. O istorie care a reușit să-mi zdruncine echilibrul psiho-emoțional, pe care nu am putut-o citi detașat, nici nu am încercat. O istorie care m-a făcut să cred că traumele unor oameni nu pot fi vindecate niciodată. Că unele experiențe de viață distrug aproape definitiv încrederea în bunătate și iubire. Că ceea ce este un om la maturitate este rezultatul unui șir de experiențe din copilărie, iar unele experiențe sunt distructive pentru întreaga existență umană, care nu va cunoaște niciodată normalitatea, iar fiecare aparență de normalitate va presupune un efort greu de suportat. O carte care îți arată că sunt oameni de  neiertat, trădări de neiuitat, dureri de neimaginat.

Copilăria lui Jude a fost mutilantă, de o bestialitate cruntă, dar care a contribuit totdată la formarea unei persoanlități remarcabile. Acesta a avut o maturitate care i-a oferit tot ce nu avusese în copilărie: prietenie adevărată, considerație, grijă, recunoaștere, iubire. Viața i-a oferit oameni și șanse minunate, parcă să ispășească toată nedreptatea din copilărie. Totuși nimic nu a putut să-l facă mai puțin nefericit. Umbrele l-au urmărit permanent, au continuat să-l tortureze, să-l chinuie. Sentimentul rușinii, dezgustului, neputinței l-au însoțit permanent. Și asta a determinat ca toate darurile sorții să fie respinse, repugnate, suprimate. Și acest exemplu confirmă odată în plus, că un șir de atribute, reușite care ar reprezenta semne ale împlinirii umane, capătă valoare respectivă doar atunci când sunt investite cu aceeași semnificație de persoana însăși. Deci fericirea e în cea mai mare parte o capacitate interioară.

Jude e persoanajul pe care îl admiri pentru toate calitățile strălucitoare pe care le are, pentru că a reușit să supraviețuiască (și după tot ce a îndurat în copilărie, asta e indubitabil o victorie!), pentru că a reușit să sfideze soarta (cel puțin la o privire exterioară). Dar în interior rămâne un om nevindecabil, incapabil să primescă iubire, să creadă în bunătate, să se bucure de reușite. Un om ce nu va putea să fie niciodată fericit.

”Dar ce era fericirea, dacă nu o extravaganță, o stare imposibil de păstrat, în parte fiindcă era atât de dificil de transpus în cuvinte? Nu-și amintea, copil fiind, să fi putut defini fericirea: existase atunci doar nefericire sau frică și absența nefericirii sau a fricii, iar această din urmă situație era tot ce voise și ce simțise că îi trebuie.”

Jude nu a putut să se obișnuiască cu viața, a trăi a însemnat cel mai mare chin, cea mai mare corvoadă, cea mai mare durere. Istoria lui Jude e demoralizantă pentru că îți prezintă într-un mod foarte convingător că unele întâplări sunt ireparabile, că viața e atât de fragilă, că cel mai dificil lucru în viață e să trăiești.

O carte remarcabil scrisă, așa de sensibil cum poate scrie doar o femeie, pe care nu pot să o recomand oricui, trebuie să fii pregătăt psihologic. Acum la final îmi dau seama că mi-a afectat starea interioară și am nevoie de timp să mă refac.

”Viața e atât de tristă!  Atât de tristă, și totuși mergem cu toții mai departe. Ne agățăm cu toții de ea, și fiecare din noi caută ceva care să-i aducă alinare.”

Recenzie publicată în revista Ea