Sfântul Ambrozie a fost și este recunoscut ca un mare părinte spiritual și
un om de rugăciune în întreaga Rusie și peste hotarele acesteia. Faptul că el a
fost multă vreme duhovnicul marelui scriitor Dostoievski l-a făcut celebru pe
toate meridianele lumii. El este Starețul Zosima din romanul Frații Karamazov, mare personalitate
bisericească plină de înțelepciune și sfat duhovnicesc.
Se spune în Evaghelie: ”La ce
servește omului să câștige lumea întreagă dacă își va pierde sufletul său?”
Vezi cât este de prețios sufletul omului? El este mai de preț decât lumea
întreagă, cu toate comorile și binecuvântările ei. Dar este înfricoșător a gândi
cât de rău înțelegem valoarea sufletului nostru nemuritor. De corp ne îngrijim
noi de dimineață până seara, de acest corp care va fi lăcaș viermilor și
tristul nostru sicriu! Dar la sufletul nostru nemuritor, de ceea ce Dumnezeu
are mai prețios și iubește mai mult în întreaga Sa zidire, la acest chip al
Slavei Sale și al Măreției Sale, dacă gândim odată pe săptămână.
Da, se închină trupului anii cei mai înfloritori, dar pentru mântuirea
veșnică a sufletului său, așteaptă să devină un bătrân ramolit spre a-i
consacra ultimele clipe. În fiecare zi, este prăznuit trupul cu cupe dând pe
dinafară și cu feluri de mâncăruri scumpe, ca la masa unui bogat, iar sufletul
de abia dacă mai poate primi firimiturile cuvântului dumnezeiesc pe pragul
casei lui Dumnezeu. Trupul este spălat, îmbrăcat, netezit, împodobit cu toate
comorile naturii și artei; dar sufletul nostru cel prea iubit, mireasa lui
Iisus Hristos, moștenitorul cerului, rătăcește ici și colo, epuizat, în
zdrențe, ca un cerșetor mzerabil care nu primește pomană.
Trupul nostru? Nu poate suporta cea mai mică pată pe față, puțină murdărie
pe mâini sau veșminte cârpite; dar sufletul, acoperit de murdării din cap până
în picioare, nu face decât să cadă în mlaștinile și viciile păcatului și să
înmulțească pe haina sa peticile, în loc să îmbrace una nouă!
Pentru bunăstarea trupului, s-a recurs la distracții și plăceri variate;
pentru el, se văd adesea familii întregi alergând spre ruină; pentru el, omul
se pregătește adesea spre tot felul de greutăți. Dar sufletul, sărmanul este
prea mult dacă are dreptul la o oră duminica, pentru a asculta dumnezeiasca
Liturghie, abia dacă are câteva minute spre a se ruga dimineața și seara. El nu
ajunge decât cu greu să dea de pomană o monedă de câțiva bănuți, și iată-l
satisfăcut de sine; cât despre pomenirea morții, nu lasă să-i scape decât un
suspin, oh, de altfel fără nici o ardoare!
Pentru sănătatea și buna așezare a trupului, se schimbă aerul și reședința,
se cheamă doctorii cei mai competenți și mai îndepărtați, se face dovadă de
reținere de la mâncare și băutură, se iau medicamentele cele mai amare, se
merge până la a se tăia în bucăți și a se arde în foc; dar pentru mântuirea
sufletului, pentru a ocoli ispitele, pentru a ne depărta de molipsirea
păcatului nu se face nici cel mai mic pas. Rămânem în aceeași atmosferă, în
aceeași rea tovorășie, în chiar casa păcatului, și ne păzim bine să nu găsim un
doctor de suflete. Alegem totuși unul? Este un necunoscut și un neexperimentat
de care ascundem cele cu care ne lăudăm în societate, și care sunt deja
cunoscute în cer și pe pământ.
Când trupul este mort, se aud atunci plânsete și tânguiri; dar când
sufletul este trimis la moarte printr-un păcat de moarte, cea mai mare parte
din vreme nu facem nci un caz.
Astfel noi nu cunoaștem valoarea sufletului noastru, ci asemeni lui Adam și
Evei, noi îl predăm pentru a dobândi ceea ce ni se pare a fi un fruct
nemiapomenit.
Dar pentru ce, cel puțin, nu plângem ca Adam și Eva. Lacrimile celor care
și-au pierdut sufletul trebuie să fie mai amare decât ale lui Ieremia, când
tânguindu-se pentru situația dezastruoasă a pământului părinților săi striga:
”cine va schimba capul meu în fântână, și ochii mei în izvoare de lacrimi?”
(Ier. 8, 23).
Toți, sau cei mai mulți, ne preocupăm să dobândim benecuvântări, dar din
nefericire este vorba cel mai adesea de binecuvântări pământești și vremelnice
și nu de binecuvântări cerești.
Uităm că binecuvântările pământești sunt trecătoare și că nu pot fi
reținute, pe când binecuvântările cerului sunt veșnice, nesfârșite și de
neînstrăinat.
Doamne, o Prea Milostive! Ajută-ne să defăimăm tot ceea ce este trecător;
fă-ne să tindem numai la ceea ce este trebuitor pentru mântuirea sufletelor
noastre.”
Starețul Antonie, de sfânta pomenire, zicea: ”Noi nu vom putea să ne odihni,
decât când se va cânta deasupra noastră: Cu sfinții odihnește Hristoase...”Așa
este viața pământească a omului, agitată și plină de dureri. Dar dacă privim
aceste dureri creștinește, ele ne vor părea atunic ca o mângâiere. Da, durerile
și bolile ne sunt prețioase, căci ele ne fac să ne câștigăm viața veșnică
cerească, fericirea veșnică, lumina și veselia nemărginită. Așa că ar trebui să
avem numai un singur lucru în inimă: să le suportăm fără a ne plânge”.
Viața creștină este nedespărțită de necazuri, după cum Domnul a spus-o: ”În
lume necazuri veți avea.” De altfel, binecuvântări și dulcețuri nu ne sunt
făgăduite decât pentru viața viitoare, dacă am suportat cu cunoștință și
smerenie necazurile potrivit celor scrise în Faptele Apostolilor: ”Prin multe
necazuri se cade să intrăm în împărăția cerurilor.” Și Sfinții Părinți ne
învață că în viața duhovnicească, ca fel ca și în ciclul naturii, nu este o
continuitate monotonă, ci dimpotrivă, transformări: o vreme pentru necaz, o
vreme pentru mângâiere, o vreme pentru luptă, o vreme pentru mijlocire, etc. De
asemenea Părinții numesc ceea ce ne duce în afară de această cale ”partea
lupilor” (lupii sunt gândurile). Când te rogi, poate ai încercat o bucurie,
lacrimi și oarecare simțiri interioare, și tu le-ai atribuit, dacă nu harului,
cel puțin oarecărui lucru bun care place lui Dumnezeu, și aceasta te-a odihnit.
Totuși după Sf. Ioan Scărarul, nu trebuie să crezi lacrimilor care vin înainte
de curățirea de păcate și chiar trebuie să le ai de rele când acestea sunt
hohote sau lacrimi în care se amestecă slava deșartă și mânia. Și același
Sfântul Ioan Scărarul scrie încă: ”Alungă asemenea bucurie cu mâna smereniei,
și nu te lăsa amăgit, de frică să nu primești lupul în locul păstorului.”
.png)
