Singură cu Dumnezeu de Haralambie Moraru

 

Singură cu Dumnezeu cuprinde o serie de amintiri ale lui Haralambie Moraru, în care, în centru atenției e plasată Mămuca, așa o numește pe maică-sa. Mai precis, autorul încearcă să identifice momentul exact, în ce îmrejurări, în urma cărei drame, când s-a apropiat și a crezut până într-atât în Dumnezeu încât s-a pătruns, transmițându-le și celorlalți că Dumnezeu e unica putere cea mare, în care te poți încrede pentru că-i ocrotitoare, nemărginită, ajunge pentru fiecare; cu o condiție ca lumea să trăiască drept.

Descoperim un personaj care a îndurat multe în viața sa, a avut pierderi mari și greu de suportat: a pierdut șase copii, a rămas fără un picior, a rămas fără soț, a pierdut pământul în urma colectivizării, a avut de crescut de una singură patru copii pe timp de foamete și după ce i se luase avutul.

Încercările au învățat-o să se roage, să se roage astfel că a fost auzită, a fost crezută și apropiată de Dumnezeu. Practica descântecul, și-a descoperit această capacitate întâmplător, deși e considerată păgână, nu a fost condamnată de un preot cu har, mai ales că făcea bine suferinzilor și pentru care aceasta nu lua nici un fel de recompense.

Dumnezeu îi descoperă darul țesutului și croșetatului, îndeletniciri, datorită cărora reușește să-și întrețină cei patru copii. Muncea până la istovire, lucra și nopțile, nu se culca, doar ațipea rezemată de un perete. Aceasta le zicea copiilor: ”V-am crescut cu chin. Cu foc și pară.”

Mămuca este un exemplu de rezistență plină de demnitate umană, dăruire de sine, sacrificiu, un model de sfințenie. Această femeie ne demonstrează prin propriul exemplu de trăire că în cele mai grele situtații ne poate salva o singură putere, cea a credinței în Dumnezeu. În momentele de impas, în care omul nu mai vede nicio rezolvare, puterea rugăciunii Îl aduce pe Dumnezeu în viețile noastre și El rezolvă ceea ce nouă ne este cu neputință. Și că Dumnezeu își arată puterea și dragostea Sa nemărginită, mai ales, în suferință.

”Dumnezeu, când te ajută și te înalță cum se înalță o pasăre, te și încearcă.”

”Mai ales tu să te rogi. Dumnezeu nu ne lasă. Noi ne lăsăm.”

”Doamne, nu mai știu pe unde să merg. Arată-mi drumul.”

”Dumnezeu e totul. E cerul și pământul. Dumnezeu nu învinge niciodată. Pe nimeni. Dumnezeu ne așteaptă. Să-l câștigăm. Dumnezeu nu ne lasă să fim învinși.”

Să renaști în toamnă

Să renaști în toamna de frig și de brumă.

Tu n-ai cunoscut nicicând primenire

când în juru-ți e mult soare și glumă.

Înveșmânteză-te pentru post-mâhnire.

 

Lasă soarele ăsta să plece pentru o vreme,

și răbdător așteaptă-l cu tot dorul

pe cel predestinat să te cheme

când vei crede că ai uitat definitiv zborul.           

 

Pășește încrezător prin frunze foșnitoare,

ieși în ploaie și ascultă acord de clavir și viori,    

cufundă-te în ceața apăsătoare

și ți se vor deschide ochii interiori.

 

Nu te speria de ceea ce vezi,

orice ar fi, primește-l ca pe un dar.

Tu nu știai oare că prin moarte poți să te salvezi? - 

deși ți se pare nedrept, crud și amar.

 

Recunoscător oricând să-ți spui:

”nu credeam să-nvăț a muri vreodată”

și oricând pregătită să te recompui,

în mecanismul lui acum ori niciodată.                              

 

Iubește toamna asta alinătoare,

valsează pe bulevardele-i împodobite,

inspiră-i aroma pătrunzătoare.

Simți, câtă speranță și iubire promite?!

Poezie publicată în revista Webcultura

Autoportret într-o oglindă spartă de Octavian Paler

Octavian Paler se livrează pe sine în Autoportret într-o oglindă spartă drept o fire înclinată spre tristețe, autoreflexivitate și autoînvinovățire. Din exces de modestie, autocritică sau incapacitate de a se bucura de propriile reușite, pe care le aflăm din biografie, în aceste confesiuni naratorul evită să le de-a importanța cuvenită; în schimb, propriilor stângăcii, metehne, defecte le conferă proporții cosmice. Naratorul și-a trăit singurătatea ca pe un blestem, ca pe un ghinion, ca pe un eșec, pentru că și-a dorit să ducă o existență normală, dar a ajuns să fie ”lup singuratic”. Acesta adună sufocant de multe regrete, percepându-se pe sine ca pe un intrus inadaptabil în lumea în care parcă a fost impus să trăiască. În aceste eseuri se profilează o personalitate introvertă, care nu s-a putut accepta pe sine așa cum este, care și-a judecat prea aspru comportamentul, care și-a dorit mereu să fie altfel. Totuși, din această mare tristețe se nasc adevăruri pe care ne-am fi dorit să nu le fi spus niciodată.

 Naratorul se crede un produs al satului său arhaic, Lisa, dar în același timp se simte diferit structural decât oamenii de acolo. Face câțiva ani de liceu la București, aici se simte stânjenit de lipsa de maniere specifică colegilor bucureșteni. Susceptibilitatea nu-i permite să intre în relații normale cu ceilalți, iar mediul select nu-l ambiționează, ci îi provoacă impresia de ”mică sălbăticiune dezorientată coborâtă din munții Făgăraș”. În anii de liceu se pun bazele unei singurătăți de care nu va scăpa niciodată.

Umilit de a nu cunoaște franceza precum colegii săi, care o vorbeau în familie, se revanșează la latină, ceea ce are un rol decisiv în viața sa. Constrâns de lipsa banilor, îndură stoic frigul și foamea, evită bulevardele cu cinematografe și teatre, și descoperă lumea fascinantă a bibliotecilor. Citește deopotrivă cărți proaste și cărți foarte importante fără să fie avizat asupra valorii lor. Despre acest moment al vieții își aduce aminte cu uimire și recunoștință, ”în micul său ghetou sufletesc se petreceau lucruri extraordinare”.

Revine la copilărie, pe care o vede ca ”vârsta de aur, singura în care a fost fericit fără a se teme că fericirea e amenințată de ceva”. Realizează că nu a moștenit trăsăturile de personalitate definitorii ale părinților săi, care i-ar fi putut ușura existența, și anume, sociabilitatea tatălui său și capacitatea de a se ruga a mamei sale.

Figura lui Don Quijote l-a urmărit toată tinerețea, aceasta fiind, în opinia sa, exemplul cel mai clar că poți să fii un ratat fără să fii mediocru, că o viață poate fi împlinită nu numai printr-o reușită, ci și printr-un eșec.

”Autoportret într-o oglindă spartă” este o destăinuire cu melancolii, umbre care se lungesc, reverii, doruri vagi, regrete. Naratorul caută în amintiri cee ce îl poate sprijini să dea un înțeles existenței și constată că dragostea e cea care i-a salvat viața de pustiu.

Ultimul tren spre România de Anatolie Paniș

”Ultimul tren spre România” de Anatolie Paniș este o lectură extrem de necesară în aceste vremuri decisive și de mare restriște pentru Basarabia. Această carte reprezintă o combinație dintre ficțiune și adevăr istoric, realizată cu multă iscusință scriitoricească. Romanul surprinde perioadele dramatice din istoria contemporană a spațiului basarabean, și anume, evenimentele premergătoare Unirii din 1918 și ocupația sovietică din 1940. De asemenea, autorul a rezervat un capitol aparte, cu caracter alegoric, felului în care s-a răsfrânt Pacea de la București din 1812 asupra populației basarabene, care s-a pomenit sub ocupația Imperiului țarist la încheierea războiului ruso-turc (1806-1812).

Dacă am citi această carte am cunoaște adevărul istoric, riscurile privind integritatea teritorială, originile gravelor probleme cu care ne confruntăm. O carte ce ne-ar ajuta să devenim imuni la tot felul de minciuni, manipulări, propagande politice; ce ar putea trezi conștiința de patrie, atașamentul față de valorile naționale. În definitiv, e o carte care ar putea să ne salveze de la degradarea care ne cuprinde pe toate planurile pentru că am fi capabili să ne alegem mult mai conțient viitorul. ”Ultimul tren spre România” este un roman pe care îl recomand cu toată căldura.

În cele ce urmează o să mă opresc la capitolele ce mi-au plăcut cel mai mult, cele bazate pe documente istorice și care descriu amănunțit evenimentele ce preced Unirea din 1918.

La 2 decembrie 1917 s-a înființat Republica Democratică ”Moldovenească”.  Basarabia traversa cea mai întunecată și mai deprimantă dintre stările ei dintodeauna: un popor în genere analfabet, rupt de carte și învățătură, redus complet la tăcere, subjugat, fără conștiință de ”națiune”, pierdut, împrăștiat. În această realitate tristă, trei învățători pornesc în cea mai grea misiune: organizarea Congresului învățătorilor. Nu exista un program direcționat, o agendă precisă. Pentru prima dată, după o sută cinci ani de ocupație rusă, în cadrul unei întruniri se vorbea limba română, îndrăzneala învățătorilor se dovedea legendară. Învățătorii cer editarea cărților în limba română, trecerea învățământului în limba pe care o pricep școlarii, înființarea unei școli de pregătire pentru învățători, unei tipografii didactice, unor grădinițe de copii. Intervin forțele militare, congresmenii sunt ameninațați că vor fi arestați și deportați, militarii rețin din greșeală oameni de-ai imperiului. Următorul congres este fixat peste alte șase luni.

În acest interval de timp, imperiul era zguduit de uriașe mișcări de protest a maselor care s-au soldat cu căderea împăratului. Congresul are loc cu două luni mai devreme. Congresul dezertorilor este faimos prin faptul că a fost regizat de personalități marcante – Constantin Stere, Pan Halippa, Alexe Mateevici. Scopul congresului era declararea autonomiei Basarabiei și stabilirea sarcinilor: înființarea școlilor, justiției, regimentelor naționale; naționalizarea învățământului, crearea unui fond național, alegerea unui Sfat al țării, un guvern.

Mulți basarabeni nici nu cunoșteau despre independență, deoarece nu existau nici radiou și nici ziare. Rușii dezertează în masă pe teritoriul Basarabiei, se percep dări în numele împăratului, se dau pedepse, se săvârșesc crime, jafuri, anarhie.

În ziua a zecea de independență apare ziarul Basarabia, scris cam încâlcit, ziariștii nu prea sunt stăpâni pe meșteșugul scrisului, atâta timp cât poporul din care se trag  a fost când sub ocupația unuia, când sub ocupația altuia, Basarabia e un conglomerat de graiuri și pronunțări aparținând conglomeratului de naționalități ce s-au așezat pe aceste meleaguri.

Dezertorii ruși continuă să săvârșească atrocități, inclusiv profanarea locașurilor sfinte. C. Stere cere intervenția armatei românești. România ezită să intervină, e decimată de războiul cu nemții și n-ar dori o nouă disensiune – de astă dată, cu rușii. Marele Scriitor scrie articole incendiare și trage semnalul de alarmă în parlamentul românesc: atenționează despre pericolul României de a-și pierde independența în mod public, imperioasa nevoie de a sprijini Basarabia de amenințarea celor două mari puteri, propune României un proiect de constituție. Acesta este acuzat de trădare.

Constantin Stere revine în Basarabia și apără cu înverșunare ideea Unirii. El nu mai face literatură și gazetărie, ci politică tăioasă, directă și fățișă.

Pan Halippa publică, la rândul său, un articol în Basarabia, cerând neîntârziat Unirea. Cândva, Pan Halippa, student într-unul din orașele Marii Rusii, încă de pe atunci (simțindu-se dislocat de pe teritoriul basarabean în mod premeditat, chiar și pentru a-și desăvârși studiile), se raliază Marelui Scriitor în apriga luptă pentru redeșteptarea poporului basarabean. Fost redactor al primei serii a ziarului Basarabia (ziar interzis sub stăpânirea rusă), are de îndurat prigoana autorităților, care n-au văzut niciodată cu ochi buni asemenea manifestări ”naționaliste”, cum le denumeau ei. Într-o noapte, redactorii acelui ziar sunt arestați și deportați. Pan Halippa scapă printr-o fericită întâmplare. Fuge peste Prut și-și continuă studiile la o universitate ieșeană. Absolvent eminent, lui Pan Halippa i se face propunerea de a rămâne în România, ca asistent universitar. Propunerea îl onorează și-l uimește, dar el refuză totul pentru a se reîntoarce acasă. Latent în subconștient, dorul de frații în suferință biruie cealaltă chemare, a unei glorii superficiale și efemere. Asupra acestor fel de oameni ispitele nu-și mai ating ținta. Ei sunt pe cât de nebuni, pe atât de predestinați suferinței, neliniștii continue, dorului de țară și de locșorul natal, chemării lăuntrice pe care mulți n-o înțeleg. Pan Halippa nu poate abdica de la o luptă despre care știe că se sfârșește de obicei odată cu moartea. Și-apoi se vor abate viscole și furtuni, tot felul de piedici, care-i vor presăra cu spini drumul ales. Primit mai peste tot cu simpatie, ovaționat la rostirea înflăcăratelor sale discursuri, Pan Halippa e unul din pionierii care au luptat de la bun început și necontenit pentru Unire.

Situația în Basarabia rămâne a fi ambiguă, în Marele Sfat al Țării urmează să se hotărască fie continuarea stării de independență basarabeană, fie afilierea la Ucraina, fie unirea cu România.

În ziua de 27 martie 1918, în clădirea Sfatului Țării din Chișinău, emoțiile sunt intense și totale, e pe cale să se hotărască destinul întregii națiuni. Oamenii se adună pe străzi ca furnicile, formând un mușuroi de suflete. Speranțele se nasc într-un arhipelag până mai ieri inaccesibil. Sunt cu toții emoționați, curioși, interesați, treziți dintr-un somn adânc, somnul istoriei, simt că-s în preajma celor mai sfinte ceasuri care pot hotărî și hărăzi soarta lor, a țării întregi. Între timp sosesc și steagurile basarabene-românești, sunt o sută de steaguri. Sunt transportate într-o căruță de doi cai roibi. Steag cu steag se reazemă cu o sfântă grijă de zidul clădirii. Mulțimea începe să se agite și să aclame. Incredibil, dar adevărat: se descoperă ins cu ins, se privesc și se descoperă ca frații. Despărțiți de soartă de peste o sută de ani. Strigătele acestei mulțimi se amplifică și astfel manifestația de-afară capătă amploare. Dar sosesc și altfel de steaguri, cele rusești, sunt rezemate și ele de zidul clădirii ca o amenințare.

Deputații încep să apară grupați. Sosește Marghiloman, prim-ministrul român, căruia i se oferă o cameră în culise. Deputații înscriși, trec pe rând să ia cuvântul. Luările de cuvânt pro și contra consumă imens de mult timp. Stere înțelege mai bine ca oricine pericolul, voita tergiversare a lucrărilor nu poate duce la nimic bun. Marele Scriitor începe cu un discurs în rusă și continuă cu unul în română. Treburile se precipită. Se votează pentru votare nominală și deschisă. Se trece la marele vot. Încep să voteze pentru unire chiar și oscilanții de la începutul dezbaterilor, întâi nemții, bulgarii, apoi chiar și ucrainenii. Ce se petrece în sufletul lor nu se va ști niciodată. Cu majoritate de 86 de voturi, 3 împotrivă, 36 de abțineri și 13 absențe, declarația blocului basarabean pentru Unirea Basarabiei cu România se consideră admisă și devine hotărâre a întregului popor.

Afară se cântă Hora Unirii, mulțimea se prinde încet într-o horă mare. Din mii de piepturi se slobod urale. Un lanț masiv de oameni care-naintează dintr-un trotuar în altul. În această horă se prind toți; bătrâni și tineri, copii și mame, militari și civili, se prinde toată suflarea Chișinăului. Hora a ținut o noapte. În zori, la Catedrală începe un Te Deum, mulțumindu-I-se astfel Celui de Sus pentru înfăptuirea Marii Uniri.

Penultimul capitol este cel ce justifică titlul cărții și în care autorul descrie primele zile ale ocupației sovietice din iunie 1940. Autoritățile sovietice îi acordă României două zile și două nopți pentru a-și retrage personalul și bunurile adminisrative. O parte din basarabeni, în mare parte preoți și învățători, se refugiază în aceste zile în România, ei sunt cei care se vor salva de tăvălugul ce va cuprinde Basarabia.

Viața mai târziu de Haralambie Moraru

Viața mai târziu este o confesiune a lui Haralambie Moraru pentru fiica sa. O mărturisire directă, sinceră, prin care naratorul își povestește crâmpeie din viața sa, fără jena de a părea vulnerabil. Lucrarea îți dă impresia unor piese de mozaic care doar adunate împreună integrează opera. Nu este o simplă relatare a evenimentelor, are un robust mesaj intertextual, mai mult, e o scriere metaforică, cu tonuri poetice, pe care o citești cu pauze pentru că apare nevoia de a medita asupra unor fraze. Ideea de la care pornește autorul o constituie cele trei femei care i-au influențat viața. Prima este Jenny, pe care a cunoscut-o în tinerețea sa timpurie și de care s-a despărțit la foarte scurt timp de la căsătorie. Naratorul lasă lucruri nespuse în această poveste, mai ales în ceea ce privește motivele rupturii, invocându-l doar pe unul – lipsa banilor. Recunoaște că a fost o căsnicie care prin mai multe eforturi ar fi putut fi salvată.

 Cea de-a doua femeie e Luiza, care avea o viață foarte tumultoasă, se oferea în iubire fără discernământ, motiv pentru care a suferit cele mai rele tratamente din partea bărbaților.

 Naratorul vorbește despre trei feluri de a trăi dragostea: cineva fură dragostea, cineva o risipește, cineva o pierde. Luiza era femeia care s-a lăsat furată de dragoste. A făcut încercări să o învețe să devină cuminte, nu i-a reușit, așa că se desparte și de aceasta. De fapt, motivul principal al despărțirii de cele două femei a fost unul fundamental pentru existența naratorului. Pentru că nici cu una din cele două nu reușise să-l găsească pe copilul din Suhat pe care îl căuta, și care avea să fie chiar destinatarul acestei confesiuni. O găsește pe Ea, cea predestinată. 

Regretele naratorului sunt că nu a fost un tată tare și că nu a putut să-i aducă fiicei sale satul și Valea Suhatului la Chișinău care să-i fie cele două puncte de sprijin. În schimb, îi face această mărturisire prin care îi dă valoroase lecții de viață. 

”Trăiesc ce am scris și parcă e un fior pe care îl dorești și nu-l dorești.”

”Am marile mele trăiri de singurătate. Încă din copilărie. Pe care le trăiesc și o să le port mereu cu mine.”

”Trebuia să ajung. Aș fi ajuns și pe jos. Pentru că trebuia să văd. Să mi se întâmple.”

”Privesc prea adânc, iar la mare adâncime nu poți fi sigur niciodată că vezi, încă și clar.”

”Când te pornești, ajungi. Trebuia să vin. Pentru că pornise și Ea. Să ne întâlnim. Să se întâmple.”

”O să-ți vorbesc despre bărbat cât mai simplu. Un bărbat trebuie salvat. Asta o face Femeia. Dacă își caută și ea salvarea.”

”Omul care iubește nu-l lasă pe omul pe care îl iubește să nu aibă dreptate. Dreptatea trebuie să fie în omul pe care îl iubești.”

”Te rog, învață această lecție. Să nu consideri omul învins. Să nu-l părăsești numai pentru că a fost învins. Să nu-l lași. Nu mai zic de omul pe care îl iubești.”

”Învață și această lecție. După Dumnezeu, poate fi și omul puternic. Dumnezeu nu învinge pe nimeni. Domnul are răbdare. Ne așteaptă. Omul este al Domnului.”

Părintele Serghi de Lev Tolstoi

Tatăl lui Stepan Kasatski murise când acesta avea 12 ani. Din voința tatălui, maică-sa l-a trimis pe băiat la corpul de cadeți. Acesta dovedise calități minunate și un orgoliu uriaș. Era extrem de înalt, frumos și iscusit. Un cadet exemplar, dacă nu ar fi fost impulsiv, avea izbucniri de mânie, în timpul cărora își pierdea controlul și devenea un animal.

La 18 ani a fost trimis ca ofițer într-un regiment aristocratic de gardă. Împăratul Nicolai Pavlovici îl remarcase, așa că i se prevestise că va ajunge aghiotant la flanc. Kasatski își dorea foarte mult acest lucru nu numai din orgoliu, dar pentru că îl iubea pătimaș pe Nicolai Pavlovici. După absolvire a mers la regiment, dându-i surorii sale jumătate din averea sa.

Din afară, Kasatski părea cel mai obișnuit tânăr ofițer, dar era chinuit de un zbucium interior de a atinge perfecțiunea și succesul ce stârneau lauda și uimirea oamenilor. În afară de chemarea generală în viață, care consta în slujirea țarului și a patriei, el își propunea mereu câte un scop și, oricât de neînsemnat ar fi fost, i se consacra total până când îl atingea. Apoi un altul îi apărea în minte și-i lua locul celui precedent. Chiar și această năzuință de a se remarca și, pentru a se remarca, de a atinge scopul propus îi umplea viața.

 Așa și-a propus să exceleze în cunoștințe de serviciu, și în curând a devenit un ofițer exemplar. Apoi și-a remarcat lacunele pe care le avea în domeniul culturii generale, și și-a propus să le completeze. După aceea, și-a pus în gând să acceadă la o poziție strălucită în înalta societate. Pentru a fi de-a Curții tebuia să fie ori aghiotant, sau să se căsătorească cu o exponentă din acea categorie. Alese o fată frumoasă, de la Curte, contesa Mary Korotkova. Kasatski a cerut-o în căsătorie și a fost acceptat, s-a uimit de ușurința cu care obținuse această fericire. El era îndrăgostit și orb, și de aceea nu observase ceea ce știau aproape toți în oraș, că logodnica lui fusese amanta lui Nicolai Pavlovici.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, Kasatski se afla la Țarscoe Selo, la casa de vacanță a logodnicei sale. Era extrem de îndrăgostit în acea zi, o privea pe logodnică cu adorație, ca pe ceva inaccesibil. Fiecare îl considera pe celălalt o ființă superioară, de aceea le era dificil să se adreseze unul altuia cu tu. Ea îi spuse că aflase că datorită lui este mai bună decât credea. El îi luă mâna și i-o sărută, ea înțelese că-i mulțumește pentru vorbele ei. În seara aceea îl iubea mai mult decât pe Nicolai și dacă nu era vorba de împărat, nu l-ar fi schimbat pe acest tânăr pentru nimic în lume. Ea simțea nevoia să fie sinceră cu Stepan și îi spuse despre relația sa cu țarul Nicolai. El pălise, cu pomeții tremurându-i, stătea în fața ei.

A doua zi Kasatski trecu în rezervă și se duse la țară. La sfârșitul verii nu s-a întors în Petersburg, ci s-a dus la mănăstire și a intrat acolo ca monah. Maică-sa i-a scris încercând să-l convingă să nu facă asemenea pas decisiv.

Doar sora sa intuia motivele: călugărindu-se, el arăta că disprețuiește tot ce altora li se părea important. Apoi dezamăgirea trăită din pricina logodnicei pe care și-o imaginase fiind un înger, jignirea l-a dus la disperare, iar disperarea la Dumnezeu, la credința care o avea de mic copil, care nu s-a stins niciodată în sufletul lui.

Egumenul mănăstirii era un nobil, scriitor și stareț, făcea parte din filiația de monahi din Valahia. Egumenul fusese discipolul starețului Ambrozie, discipol al lui Macarie, discipol al lui Leonida, discipol al lui Paisie Velicikovski.

Kasatski a găsit bucurie în atingerea perfecțiunii exterioare, cât și celei interioare. Slujbele bisericești, ascultarea îi dădea liniște și bucurie. Își cedă toată averea mănăstirii. Era tulburat doar de amintirea logodnicei. Salvarea era ascultarea, munca și rugăciunea. Se ruga mai mult, dar se ruga doar cu trupul, sufletul nu era acolo.

Așa a trăit șapte ani Kasatski în prima mănăstire în care intrase. La sfârșitul celui de-al treilea an, a fost hirotonit ieromonah cu numele Serghi. Avea stări de extaz și de adorație când săvârșea proscomedia. Mai apoi sentimentul acesta s-a atenuat.

În anul al șaptelea al vieții la mănăstire a început să se plictisească. În acest timp a aflat despre moartea mamei sale și despre căsătoria lui Mary. Ambele vești le-a primit cu indiferență. Toată atenția era concentrată pe viața sa interioară.

Serghi este mutat la o mănăstire din capitală, aici se confruntă cu multe ispite, mai ales ispita feminină care a crescut cu o forță îngrozitoare. Plus la asta, avea antipatie față de egumenul mănăstirii, sentiment pe care nu-l putea depăși. După doi ani de aflare aici îi scrie scrisoare starețului să fie primit înapoi, acesta, însă, îi comunică despre păcatul mândriei care nu se stinsese  în el și îi spune să meargă la schitul Tambinski și să ia chilia sihastrului Ilarion care decedase de curând. Chilia era o peșteră săpată în munte. Părintele Serghi deveni pustnic.

Acesta se afla de șase ani în schit și avea 49 de ani. Viața îi era grea, nu din cauza posturilor și a rugăciunii, ci din cauza luptei interioare la care nu se așteptase deloc. Două erau motivele acestei lupte: îndoiala și pofta trupească.

Într-o seară în timpul rugăciunii, Serghi aude un ciocănit în ușă și o voce de femeie. Își aminti că citise în Viețile Sfinților că diavolul ia chip de femeie. Se lăsă în genunchi, în acea mișcare simplă în care găsea alinare. Era o femeie cu o față drăguță, blândă, speriată. Aceasta cerea foarte insistent să i se deschidă pentru că înghețase și se rătăcise. Părintele Serghi se ruga la icoana lui Hristos să-l ajute, aplecându-se și închinându-se adânc. El merse să tragă zăvorul, ea intră, ochii îi râdeau, îi spuse că ajunse întâmplător în chilia lui. Fața lui o tulbura, și-l imaginase mai frumos. El vedea că ea minte.

El se duse într-o cămăruță de dincolo de despărțitură. Ea își lăsă blana, își scoase căciula și șalul, și se așeză pe patul monahului. În chilie mirosea a ulei, a sudoare și a pământ. Ea zâmbea că reușise să-l tulbure pe acest bărbat. Nu știa cum să depășească situația neașteptată, mai avea o oră și ceva la dispoziție, așa că îl chemă pe Serghi cu o voce suferindă. Își desfăcu rochia, își dezgoli pieptul și își întinse mâinile dezgolite până la cot. Părintele Serghi citi toate rugăciunile de seară și rostea rugăciunea inimii. Simțea că e slab și că în orice moment poate să se distrugă și de aceea se ruga întruna. Simțea că pericolul, pieirea sunt aici, și el se poate salva numai dacă nu se va uita într-acolo nici măcar pentru o clipă. Rugămințile de dincolo sunau tot mai implorator.

El ieși pe ușă și își zdrobi cu un topor articulația arătătorului mânii stângi. Apoi intră acolo unde stătea femeia și o întrebă cu privire plină de lumină liniștită și bucurie de ce vrea să-i distrugă sufletul. Ea văzu că pe rasa lui curgea sânge, luă candela, dădu fuga în tindă și văzu pe jos degetul însângerat. Femeia, palidă, își ceru iertare, îl întrebă pe monah cum să-și răscumpere păcatul, ceru binecuvântare și plecă. Ea începu să plângă și ieși din chilie. Peste un an fu unsă călugăriță, maica Agnia, și trăi o viață austeră la o mănăstire.

La schit, părintele Serghi a mai petrecut încă șapte ani, organizându-și tot mai aspru viața, refuzând tot ce era de prisos, ajungând să nu mai primească nimic, în afară de pâine neagră, o dată pe săptămână. După evenimentul cu pricina, părintele a devenit cunoscut, avea tot mai mulți vizitatori. Refuza să creadă că ar avea puterea să vindece, considerând acest gând un mare păcat al mândriei. Cereri de acest fel parveneau tot mai multe, de aia părintele Serghi s-a pus pe rugăciune și s-a rugat până în sufletul lui a răsărit hotărârea. Și-a dat seama că credința bolnavului îl poate salva, iar în acest caz el nu era decât o unealtă neînsemnată aleasă de Hristos. Prima vindecare s-a întâmplat în al optulea an de aflare la schit. Astfel, părintele Serghi se ruga și tămăduia pe mulți, iar slava lui se ducea tot mai departe.

Autoritățile mănăstirești îi creaseră toate condițiile ca să fie cât mai util, Serghi vedea că era un mijloc de atragere a vizitatorilor și donatorilor. El nu putea să îndepărteze oamenii, dar simțea că ceea ce este profund în el devine superficial, că seca izvorul de apă vie dinlăuntrul lui. Știa că de la aceste persoane nu va afla nimic nou, acești oameni nu vor stârni în ele niciun sentiment religios, dar îi plăcea să-i vadă ca pe o mulțime care are nevoie de el.

În el începea să crească vanitatea, se mira cum el, Stepan Kasatski, ajunsese un cuvios așa de neobișnuit și chiar un făcător de minuni. Dar imediat i se făcea rușine și se ruga pentru eliberarea de patima slavei lumești. I se părea că el fusese smerit atunci când firea lui întinată prin păcatele sale îi provoca scârbă; și i se părea că atunci avea și iubire, iar acum nu mai era iubire, nici smerenie, nici puritate.

Într-o zi fusese ispitit de o fată tânără adusă de tatăl său, după acest incident credința lui s-a clătinat puternic, a doua zi a plecat din chilie. Era în preajma unui râu când avu un vis sau o amintire din copilărie în care îi apăru o fetiță, Pașenka. Ea era motiv de ironie pentru ceilalți. O voce îi spunea că trebuie să o caute pentru a afla unde i se află mântuirea. Se afla la 40 verste distanță, o găsise nu pe Pașenka, ci pe Paraskovia Mihailovna, o bătrână uscățivă și zbârcită, care se întreținea prin faptul că dădea lecții de muzică fetelor de negustori. Locuia împreună cu fiica, ginerele neurastenic și cei cinci nepoți. Femeia îi povesti despre viața ei grea, despre faptul că se căsătorise fără binecuvântarea tatălui și suferise necazuri în căsnicie din cauza geloziei sale; că rămase singură cu doi copii, dar era neputincioasă și nu putea să facă nimic; că ține posturile, dar nu se duce uneori cu lunile la biserică; că își spune rugăciunile papagalicește și nu are o trăire adevărată, nu își recunoaște păcatul.

Opt luni a rătăcit Kasatski, observând felul de a fi al oamenilor, în a noua lună a fost reținut, nu avea acte de identitate, s-a prezentat ca robul lui Dumnezeu. A fost trecut în rândul vagabonzilor, judecat și deportat în Siberia.

Despre suferință ca 'cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu'

Petre Țuțea spunea: ”Convingerea mea este că suferința totuși rămâne cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”. Trăim vremuri în care să accepți suferința pare absurd, când sunt atâtea posibilități să scapi de ea. Evităm suferințele personale, aceaste lecții prețioase de smerenie, duh umilit, iertare, prin care se aprinde o fărâmă de divin în noi. Și alegem bunăstarea continuă, care vine și ea cu niște încercări, dar de cu totul altă natură.

De fiecare dată când evităm o suferință ziditoare, ne îndepărtăm de șansa de a trăi experiența sacrului, tainei, revelației divine. Noi, oamenii, suntem creații înzestrate cu liber arbitru, de aia întodeauna avem libertatea de a alege. Putem oricând să evităm calea sinuoasă a suferinței  și să o alegem pe cealaltă, mai simplă și mai strălucitoare, dar care, de cele mai dese ori, nu duce nicăieri.

Trăim în niște vremuri în care se promovează ostentaiv hedonismul, încât suferințele omului modern capătă un caracter aproape abject. Deci, omul de astăzi s-a autocondamnat la o existență comodă, comună și superficială; nu mai este capabil de suferință adevărată.

Am putea să delimităm cel puțin trei tipuri principale de suferință: ziditoare, inutilă și distrugătoare. Și înțelept e omul care poate să le deosebească. Prima este unica care ne ridică pe treptele dumnezeirii, fiind și cea pe care ar trebui să o admitem în viața noastră. Iisus Hristos este cel mai elocvent model de sacrificiu total, de uitare de sine, jertfă în scopul mântuirii omenirii. Dar sunt și atâția martiri (a căror exemple de trăire sunt mai lesne de preluat și de transpus în propriile vieți) care în vremuri de grea  încercare și-ar fi putut păstra bruma de viață terestră, dar au ales să se sacrifice în numele credinței, valorilor umane, naționale sau morale. Deci să poți suferi în numele unor valori înălțătoare înseamnă suferință ziditoare.

Suferința inutilă este cea pe care am putea să o admitem, dar nu este cazul. Să suferi din cauza unei afecțiuni de sănătate pentru care există tratament; să suferi din cauza unui rău atunci când există posibilitatea să-l remediezi, să întreprinzi ceva în scopul înlăturării acestuia – ar fi cel puțin o nechibzuință. Deci suferința inutilă este  acea suferință asupra căreia avem control și am putea să o facem să dispară.

Suferința distrugătoare pornește de la niște scopuri mărunte, egoiste și meschine nesatisfăcute. Atunci când invidiem, recurgem la înșelăciune, răzbunare, căutăm să obținem beneficii ilegale și necinstite, nu iertăm. Deci, orice faptă care este îndreptată exclusiv spre satisfacerea propriilor plăceri, și direct sau indirect face rău celuilalt, este aducătoare de suferință, și încă una distrugătoare. Pentru că este capabilă să deformeze realitatea și să zdruncine buna orânduire lăsată de Dumnezeu pe pământ.

Deci fericiți sunt cei care au șansa de a suferi pentru valori nepieritoare, capabili să îndure suferința cu înțelegere și credință neclintită, căci ei sunt aleșii.

Text publicat în revista Garbo

Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi

Ivan Ilici Golovin, al doilea fiu din cei trei ai unui funcționar din Petersburg, era un le phoenix de la famille, nu era așa sever și ordonat precum cel mare, și nici așa de neputincios, precum cel mic. La Școala de Drept fusese ceea ce avea să fie mai apoi tot restul vieții sale: un om capabil, vesel și bonom, sociabil, dar care îndeplinea cu strictețe ceea ce era considerat de datoria sa. Nu a fost un copil, și mai apoi nici un adult băgăcios, dar chiar din tinerețe avea obiceiul de a tinde spre oamenii cei mai bine poziționați în lumea bună; își însușise obiceiurile lor, punctele de vedere asupra vieții și stabilea cu ei relații amicale. Toate pasiunile sale din copilărie și adolescență trecuseră la el fără să lase urme prea adânci; se dedicase simțurilor, vanității, liberalismului, dar totul în anumite limite.

La Școala de Drept făcuse fapte care i se păreau a fi mari măgării și care-i insuflau dispreț față de propria persoană; dar mai pe urmă, când aflase că asemenea fapte erau comise și de persoane în poziții superioare, nu mai era întristat de amintirea lor.

Când absolvise Școala de Drept cu clasa a X-a (cin de secretar de colegiu), plecă în provincie în post de funcționar cu însărcinări speciale al guvernatorului. Aici, își aranjă o situație ușoară și plăcută, făcea carieră, se comporta demn și cu cei de sus, și cu cei de jos, cu precizie și onestitate incoruptibilă. În provincie avusese și o legătură cu o doamnă, existaseră și beții cu aghiotanți din suita țarului, servilism față de șefi, dar totul se făcea cu mâini curate, cu cămăși curate, cu franțizisme și, lucrul cel mai important, în cea mai înaltă societate.

Așa a slujit cinci ani, au apărut noi instanțe, era nevoie de oameni noi. Ivan Ilici a devenit un om nou, i s-a propus postul de judecător de instrucție într-o altă gubernie și l-a acceptat. Noul serviciu prezenta un interes și o atractivitate mai mare pentru că-i oferea mai multă putere, dar nu a făcut niciodată exces de această putere a sa.

În noul oraș, Ivan Ilici și-a făcut noi cunoștințe, s-a plasat la o oarecare distanță față de autoritățile guberniale și a ales cercul cel mai bun format din judecători și nobili bogați. Viața lui Ivan Ilici era foarte plăcută, societatea ce manifesta frondă față de guvernator era amicală și bună, salariul era mare, și o plăcere deloc neglijabilă îi aducea pe atunci whistul.

După doi ani de slujbă în noul oraș, Ivan Ilici s-a întâlnit cu viitoarea sa soție. Parascovia Fiodorovna era o fată dintr-un neam aristocratic bun, drăguță, o femeie total cuviincioasă.

Procesul nunții și prima perioadă a căsniciei, până la sarcina soției trecuseră foarte bine, astfel că Ivan Ilici începu să se gândească că mariajul nu-i va tulbura viața veselă, plăcută și ușoară, dar o va și împlini.

Dar din primele luni de sarcină, soția începu să tulbure lucrurile plăcute, fiind geloasă fără motiv, căutând motive de ceartă, obligându-l să stea acasă și să fie îndurerat ca și ea. Ivan Ilici  începu să se lupte cu soția sa, apărându-și independența. Iar odată cu nașterea copilului, prin tentativele de a-l hrăni și diferitele eșecuri în acest sens, cu bolile reale și imaginare ale copilului și ale mamei în privința cărora se aștepta implicarea lui Ivan Ilici, dar la care el nu se pricepea, nevoia lui Ivan Ilici de a-și delimita lumea sa în afara familiei deveni și mai acerbă. Începu să iubească mai mult slujba și deveni mult mai ambițios ca înainte.

La un an de la căsătorie, Ivan Ilici își dădu seama că viața de familie, de fapt e o chestiune complicată și grea față de care  trebuie să adopte o anumită atitudine ca și față de slujbă.

Peste trei ani fu avansat procuror-adjunct, iar noul post îi atrăgea și mai mult la slujbă. Începură să apară copiii, iar el devenea aproape opac la supărările și nemulțumirile soției sale. Ivan Ilici fu mutat într-un post de procuror într-o altă gubernie, bani erau puțini, iar soției nu-i plăcu defel locul unde veniseră, mai mult, le muriseră doi copii, iar conversațiile legate de educația copiilor, duceau la amintiri ce stârneau amintiri și certuri. Rămaseră numai acele rare episoade de iubire, dar nici acestea nu durau prea mult. Ivan Ilici se elibera de neplăceri prin faptul că petrecea din ce în ce mai puțin timp cu soția. În lumea serviciului se concentra tot interesul vieți sale. Conștiința puterii, posibilitatea de a distruge pe oricine, importanța când intră în tribunal și când se întâlnea cu supușii, măiestria felului în care conducea el procesele, toate acestea îl bucurau, și împreună cu discuțiile colegilor, prânzurile și whistul îi umpluseră viața. Astfel că, de fapt, viața lui Ivan Ilici continua să se desfășoare așa cum credea el că trebuie: plăcut și cuviincios.

În felul acesta se scurse viața lui Ivan Ilici timp de 17 ani, din momentul căsătoriei sale. Fata cea mare, Lizanka, avea 16 ani, îi mai murise încă un copil, și mai avea un băiat, elev de gimnaziu, ambii învățau la fel de bine. Era deja un procuror bătrân care refuzase niște mutări, așteptând un loc și mai râvnit. Anul în care pierduse posibilitatea de a obține postul de președinte într-un an universitar fu cel mai greu din viața lui Ivan Ilici, pe de o parte, că salariului nu-i ajungea pentru trai; pe de altă parte, toți îl uitaseră. În vara acestui an, pentru a mai reduce din cheltuieli, se duse să locuiască cu soția la țară, la cumnatul său. Aici, simți pentru prima dată plictiseală și o melancolie insuportabilă. Hotărî să meargă la Petersburg să ceară un post de muncă de cinci mii de ruble salariu, nu-l mai interesa unde. Călătoria se încununase cu un succes uimitor, obținuse un post cu două trepte mai sus decât colegii săi la fostul său Minister al Justiției.

Vestea fu primită cu bucurie de soția sa, ceea ce îi făcură pe cei doi să se apropie cum nu se apropiaseră nici în primii ani ai vieții lor. Ivan Ilici găsise apartamentul la care visaseră amândoi și se apucă chiar el de amenajat. Această activitate îl procupa atât de mult, încât și noua sa slujbă îl interesa mai puțin decât se așteptase. Și viața lui Ivan Ilici decurgea așa cum el credea că trebuie să decurgă orice viață: ușor, plăcut și cuviincios. Se trezea la nouă, bea cafeaua, citea ziarul și se ducea la tribunal. Întreținea relații strict de serviciu. În pauze fuma, bea ceai, discuta puțin despre politică, puțin despre chestiuni comune, puțin despre cărți, și mai mult despre saricnile de serviciu. După masa de prânz, dacă nu avea  musafiri, citea uneori o carte despre care se vorbea mult. Seara, se apuca de lucru, citea hârtii, verifica legi, cee ce nici nu-l plictisea, nici nu-l înveselea. Îi plăceau prânzurile la care chema doamne și domni importanți prin poziția lor în societate. În privința anturajului, soții Golovin erau perfect de acord și se eliberau de tot felul de rude cam răpciugoase, așa că prietenii jerpeliți încetaseră să mai dea târcoale. Fiica, Lizanka începu să fie curtată de Petrișcev, unicul moștenitor al unui judecător de instrucție.

De la o vreme, Ivan Ilici începuse să simtă un gust ciudat în gură și o neplăcere în partea stângă a stomacului, ceea ce strica caracterul plăcut al vieții. Scenele tensionate se îndesiseră. Paraskovia Fiodorovna vorbea că soțul ei are un caracter îngrozitor și doar bunătatea ei a făcut să-l poată suporta timp de douăzeci de ani. Acum certurile erau pornite de el, adesea înainte de prânz, că mâncarea nu e cum trebuie, că fiul a pus un cot pe masă, că fetei nu-i stă bine coafura. Și de toate acestea își învinuia soția. La început soția protesta, apoi nu se mai împotrivea, își plângea de milă. În momentul în care Ivan Ilici recunoscuse că iritabilitate e de la boală, merse la un doctor. I se depistase un rinichi deplasat, catar cronic și boală a intestinului gros. Ivan Ilici începu să ia medicamente, să îndeplinească recomandările medicului. Durerea nu se potolea. Starea i se înrăutățea. Atitudinea afișată a Parascoviei Fiodorovna  față de boala soțului, era că de boala asta era vinovat chiar Ivan Ilici.

La tribunal, Ivan Ilici observa aceeași atitudine groaznică față de el: ba i se părea că toți îl privesc ca pe un om care în curând va elibera postul. Toți erau posaci și tăcuți și el credea că viața e otrăvită pentru el și le otrăvește viața celorlalți. Simțea durerea, cunoscută, sâcâitoare, încăpățânată, liniștită, serioasă.

Ivan Ilici simțea că moare și era cuprins de o disperare permanent. Dormea din ce în ce mai puțin, i se administra opiu și i se făceau injecții cu morfină. I se pregăteau feluri de mâncare speciale, după prescripția medicilor, dar toate din ce mai fără gust, mai respingătoare. Pentru necesitățile intime i se făcură tot felul de dispozitive, dat de fiecare dată era un mare chin din cauza indecenței, a murdăriei, a mirosului și din cauza că trebuia să ia parte un alt om.

Ivan Ilici avea o singură alinare, venea să facă curățenie după el economul, Gherasim. Acest țăran tânăr îi slijea ușor, cu plăcere, simplitate și cu o bunătate care îl impresiona pe Ivan Ilici. Numai Gherasim îi înțelegea situația și îi părea rău de el. De aia Ivan Ilici se simțea bine numai cu Gherasim.

În rest, Ivan Ilici simțea că trăiește într-o miciună recunoscută de toți, că el e doar bolnav, nu muribund. Sănătatea, forța și vioiciunea vieții la toți ceilalți oameni îl ofensau pe Ivan Ilici, numai forța și vioiciunea lui Gherasim nu-l deranjau, ci-l linișteau.

El începu să treacă în revistă, mintal, cele mai frumoase moment ale vieții sale. Dar, lucrul ciudat, toate cele mai frumoase momente i se păreau acum nu ceea ce păruseră atunci. Își amintea cum începuse procesul al cărui rezultat este el, cel de acum, că tot ce i se păruse atunci bucurie, acum se topea și se transforma în ceva neînsemnat și mizerabil.

Copilăria îi oferea amintiri cu adevărat plăcute, unde putea trăi dacă s-ar întoarce. Cu cât se îndepărta de copilărie, cu atât mai îndoielnice erau bucuriile lui. La Școala de Drept: era veselie, prietenie, speranțe. Dar în clasele superioare aceste clipe frumoase erau mai rare. Apoi, în timpul slujbei ca guvernator: erau amintirile despre iubirea pentru o femeie. Apoi toate astea se amestecară, și lucrurile frumoase se împuținară tot mai mult. Mai departe erau și mai puține. Căsătoria, așa de întâmplător, și dezamăgirea. Și slijba asta moartă, și grijile despre bani, și așa un an, doi, zece, douăzeci, și totul la fel. Și cu cât înainta, cu atât se apropia de moarte. Gândindu-se la grozăviilor pe care le îndură, îi venea adesea gândul că toate acestea se întâmplă pentru că el nu a trăit așa cum trebuie. Suferințele fizice erau teribile, dar mai groaznice decât suferințele fizice erau cele morale.

Paraskovia Fiodorovna invitase preotul și-l spovedi pe Ivan Ilici, el se înmuie, simți parcă o ușurare în fața îndoielilor sale și, mai apoi, în fața suferinței, și asupra lui se pogorî o clipă de speranță.

Cu o oră înainte de a muri, Ivan Ilici se prăbuși, văzu lumina și i se revelă că viața lui nu fusese ceea ce trebuia să fie, dar că asta se mai putea îndrepta. Când instraseră fiul și soția cu lacrimi pe obraji, îl cuprinse mila pentru cei doi, îi spuse soției ”lasă-mă”, deși vru să-i spună ”iartă-mă”. Își căuta vechea teamă  obișnuită de moarte și n-o mai găsea. Nu era nici durere, nici moarte. În loc de moarte era lumină.

Un strigăt pe Nistru de Gheorghe Budeanu

Romanul începe cu o imagine simbol a războiului de pe Nistru: ”E trecut de miezul unei nopți de vară, fără lună și fără stele, e atât de întuneric încât abia poți desluși o cruce de lemn care plutește pe la mijlocul albiei în direcția Tiraspol. Pe cruce este legat cu cabluri electrice un bărbat destul de tânăr, doar în zdrențe din cămașa-i plină de sânge, cu coastele rupte, plămânii zdrobiți, cu mâinile și picioare strânse în noduri marinărești. Apele o vor purta spre liman, apoi pe lângă Cetatea Albă, până o vor înghiți valurile mari de la intrarea în largul Mării Negre. Basarabeanul de pe cruce a vrut să fie un fel de Hristos al românilor, iar gardiștii cazaci i-au oferit această posibilitate.” O plăsmuire sinistră dacă nu ar fi adevărată.

În 1992, la scurt timp de la declararea independenței, gardiștii regimului secesionist fac ravagii în orașul Tighina, împânzesc orașul cu autoblindate cu lozinci rusești ”Moarte românilor!”, ”Spre Chișinău!”, incendiază clădiri, rețin băștinași vorbitori de română fără vreo explicație, țipă și trag la nimereală, ucid pe cei care nu se supun.

Moldova se pomenește dezarmată în acest război. După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia concentrează toată tehnica militară în Transnistria, la care se adaugă Armata a 14-a, o rezervă inepuizabilă de muniții din depozitul Cobasna, precum și, sute de cazaci și pușcăriași aduși zilnic de prin toate colțurile Rusiei. Combatanții moldoveni nu au nici măcar arme îndeajuns, la 3-4 voluntari le revine câte un ”Kalașnicov” care nu e decât un fel de praștie în fața tancurilor rusești care vin din toate părțile. Forțele sunt îngrozitor de inegale! Totuși, combatanții moldoveni rezistă împletind sentimente de patriotism. Ziua de 19 iunie este o zi neagră în istoria acestei palme de pământ, ziua în care tancurile rusești intră în orașul Tighina și-l ocupă.

Protagonistul romanului este Radu Păduraru, care se pomenește în iureșul acestor evenimente, având o altă intenție, de a junge la Tiraspol pentru a-și revedea femeia iubită, pe care a întâlnit-o atunci când dădea examenele de admitere la Universitatea Pedagogică din Tiraspol. Radu găsise un oraș militarizat și rusificat, de aia renunță la idea de a fi student aici și cere să fie mobilizat în armată. Tiraspolul rămâne, însă, orașul în care o întâlnește pe femeia vieții sale, Catea, îngerul tinereții sale cu păr blond. Aceștia au câteva întâlniri romantice în Chișinău și în codrii din locurile de baștină ale lui Radu. În Dealul cu Mărgele își jură credință și iubire unul altuia, și tot aici, Radu îi spune Catei că o va numi de acum încolo - Ecaterina. 

Radu face armata în Republica Democrată Germană, la Bernau. Aici se întâmplă trei situații tensionate cu soldatul rus, Krasarm Kalinin, cel care devine, din trei motive, dușmanul său de moarte. În primul caz, Kalinin manifestă o atitudine denigratoare față demnitatea sa națională. În al doilea caz, face glume proaste în legătură cu iubita sa, motiv pentru care Radu, într-un acces de furie, aruncă un taburet în direcția lui. Și în al treilea caz, Kalinin îi promite răzbunare pentru că a eliberat o ostatică nemțoaică de care își băteau joc soldații după stingere.

În perioada armatei, Radu întreține o corespondență constantă cu Ecaterina, de la o vreme, acesta încetează să mai primească scrisori de la iubita sa. Radu înebunește de dorul ei, arată tot mai prost, colegii da cazarmă încep să-l trateze cu compasiune. Radu Păduraru este demobilizat în perioada evenimentelor de eliberare națională de la Chișinău.

În pofida pericolului din Transnistria, tânărul caută să pătrundă în Tiraspol pentru a o revedea pe Ecaterina, despre care crede că a trădat iubirea lor. În Tighina e luat prizonier, bătut cu bestialitate de un grup de gardiști printre care se numără și Kalinin. Află de la acesta că, Ecaterina continua să-i scrie și că toate scrisorile lor sunt în posesia dușmanului ce-i stă în fața. Kalinin i-o aduce pe Ecaterina, acordându-le acestora o oră de intimidate și le înmână ultima scrisoare a lui Radu. Acest moment intensifică durerea din sufletele celor doi. Apoi, tânărul este răstignit pe o cruce luată de la un cimitir din apropiere și aruncat în apele Nistrului.

Prin preajmă se găsea moș Petruț, un căprar din zonă, care ajutat de doi călugări ce pescuiau acolo, reușesc să-l scoată pe rănit la mal. Bătrânul îl roagă pe starețul Dorimedont de la Mănăstirea Noul Neamț să-l adăpostească pe muribund într-o chilie. Când se reface puțin, starețul îi propune tânărului să îmbrace haina monahală de novice și să facă ascultare ca frate începător, perioadă în care va trebui să aleagă fie calea călugăriei, fie părăsirea comunității monahale. Radu acceptă propunerea părintelui Dorimedont și primește numele de Dragomir până la tunderea în călugărie. Acesta își începe noviciatul la Mănăstirea Noul Neamț făcând ascultare, participând la slujbe, la lucru prin gospodărie, la tot ce ține de viața obștii mănăstirești. 

Într-o zi de sărbătoare, fiind la cișmeaua mănăstirii după apă, Dragomir îl zărește pe salvatorul său, nea Petruț. De la acesta află despre situația tristă din stat, despre felul în care gardiștii l-au torturat pe nepotul său, despre pierderea războiului și declararea Transnistriei drept republică autonomă, dar și, despre visul tot mai îndepărtat de unire cu Patria-mamă – România. Dragomir - frământat în tot acest timp de soarta îngerului său blond, care l-a bocit în ziua chinurilor sale asemeni Sf. Veronica pe Iisus din Nazaret când urca spre Golgota – îl roagă pe bătrân să meargă la Tiraspol și să afle vești despre Ecaterina sa.

Bătrânul îi îndeplinește rugămintea și îi aduce într-o zi vestea tristă despre faptul că, Ecaterina a implorat în acea zi nefastă pe gardiști să fie omorâtă la fel ca românul său, iar Kalinin i-a satisfăcut vrerea. Dragomir, pălit de mare deznădejde, i-a hotărârea să nu lepede haina monahală și să-și dedice viața lui Hristos. 

Au trecut anii, fără număr, prin slujbe, rugăciuni, pocăințe, mătănii, lecturi în biblioteca mănăstirii, dar nu venise momentul în care Dragomir să se simtă pregătit duhovnicește pentru a fi tuns monah. Atunci când aflase istoria Mănăstirii Noul Neamț, se aprinse în el dorința de a alege cândva viața de sihastru la Mănăstirea Noul Neamț din Carpații Moldovei. În ziua când s-a simțit pregătit pentru viața de pustnic, după cca două decenii de aflare la Mănăstirea de la Chițcani, primește binecuvântarea starețului întristat Dorimedont și pornește să străbată pe jos toată România. Pentru început, îi face o vizită lui nea Petruț, găsindu-l îmbătrânit și neputiicios. Aici, află despre evenimentele din Ucraina, despre atacurile militare ale Rusiei în Crimeea, Donețk și Luhansk. Într-o scurtă secvență televizată îl recunoaște printre militari pe mercenarul Kalinin, moment în care îi apare gândul răzbunării.

Dragomir pornește spre Ivano-Frankovsc, baștina lui Mikola, un fost camarad de armată. Află că este plecat la războiul secesionist din Donețk, dar, prin intermediul soției sale, face cunoștință cu un prieten de familie, preotul Gherasim. Acesta îi dă sfaturi despre cum să procedeze ca să-și pună planul în aplicare. Astfel, Dragomir, îmbrăcat în haine călugărești, izbutește să se infiltreze în tabăra moscalilor dânduse drept călugăr din Murom, care venise să ispășească o pedeapsă pentru mici neascultări în mănăstire, unde primise drept canon misiunea de a blagoslovi soldații aflați în lupte cu dușmanii ortodoxiei ruse. Ajunge în cazarma unde colonel este Krasarm Kalinin, se miră că nu este recunoscut de dușmanul lui de moarte, dar își dă seama că pentru el este mort demult. La scurt timp, declară solidaritate și susținere taberei huțulilor, își legitimează adevarata identitate și mărturisește adevărata sa intenție. Așadar, reușește să-și pună planul în aplicare, îl capturează pe Krasarm Kalinin, îl urcă pe turnul meteorologic, îi arborează deasupra capului drapelul Ucrainei. Dușmanul de moarte al lui Radu Păduraru este omorât de propriii camarazi.

După o săptămână, Dragomir revenea la Ivano-Frankovsc, unde trage la preotul Gherasim. Preotul, aflând despre intenția noului său prieten de a merge în Carpați pentru a fi călugărit la Mănăstirea Noul Neamț, îi spune despre un vecin care are drum în România și căruia ar putea să i se alăture.

Dragomir ajunge la Curtea de Argeș, bijuterie arhitecturală a creștinismului românesc din sec. XVI, loc de necropolă regală, aici fiind înmormântați toți regii României. După ce face un popas la Fântâna lui Manole, pornește spre Transfăgărășan în sus. Urcă 1500 de trepte, ajunge pe creste, între ruinele cetății Poienari, unde nu se mai satură să admire fabuloasele priveliști ce i se perindă în depărtarea văilor Argeșului. E momentul în care vede cum arată veșnicia unei țări. Se așează pe o buturugă și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru clipele pe care le trăiește aici între cer și pământ. La coborâre trece Barajul Vidraru, așa cum îl sfătuiește un salvamontist, grăbind pasul către ”Valea cu Pești” pentru a-l căuta pe grădinarul despre care îi vorbise ”Vulturul de pe Stânci”, îl găsește și rămâne peste noapte la acesta.

A doua zi, Dragomir își continuă drumul pe Transfăgărășan. Odată cu lăsarea întunericului, acesta se gândește să tragă la o stână pe care o zărise în depărtare. Aici, îl găsește pe ciobanul Ion, care îi spune că nopțile de toamnă sunt reci în munți și ar risca o răceală, dar îi propune să-l ajute la o problemă care tocmai dăduse peste el. Să o ajute pe o femeie care venise să-și ia brânza. Deci, îl roagă pe Dragomir să-i ajute Catincăi să ducă torbele și, totodată, să doarmă în casa ei aflată în reparație.

În sat, cei doi au oprit la curtea unei case bătrâne, care avea în loc de acoperiș, doar căpriorii, la întărirea cărora lucrau trei bărbați. Petre, cioban rămas fără turmă; Andrei, electrician care e căutata de săteni doar atunci când li se stinge lumina; Coca, fost inginer la Barajarul Vidraru, dar pensionat ca invalid. Cei patru cinează împreună, povestesc, iar seara, Dragomir rămâne să doarmă singur în casa temporar părăsită.

Următoarea zi toți patru muncesc la acoperișul casei. Coca le vorbește despre eforturile mareșalului Ion Antonescu de a elibera Basarabia în cel de-al Doilea Război Mondial. Păstra și acum cu mare sfințenie trei pagini îngălbenite din Monitorul Oficial al României din 9 septembrie 1941, unde se comunica despre vizita Regelui Mihai I, însoțit de Mareșalul Ion Antonescu, în Basarabia și Transnistria, în zilele de 23-25 august 1941.

Următoarea dimineață, Dragomir s-a trezit odată cu cântatul cocoșilor, ridicat din pat de niște zgomote nedeslușite. O prezență misterioasă îl făce să se neliniștească, de parcă o mână nevăzută îi scutura pe suflet polen excitabil dintr-un braț de flori de toamnă. Își amintise că, urcat pe căpriorii acoperișului casei, a văzut în fundul grădinii câteva tufe de crizanteme cu flori mari și frumoase. 

Toată ziua au muncit cu entuziasm inexplicabil. Când a venit Catinca, toți priveau cu admirație la opera lor și îi închinau mulțumiri lui Dumnezeu. Ea aducea o oală cu ciorbă, ciorba preferată a lui Dragomir – cu fasole, frunze de lobodă, mărar, leuștean verde și cimbru. Tot ea a tras ață de pe mosorel și a tăiat o mămăliguță aburindă. Dragomir a rostit cu voce tare ”Tatăl nostru” și le-a spus poftă bună. Au discutat despre Moldova de dincolo de Prut, despre soarta românilor și rolul României în cadrul Uniunii Europene, despre cele mai importante personalități ale neamului.

În noaptea de dinaintea plecării la Mănăstirea Noul Neamț, pe Dragomir îl chinuise vise pline de fantome barbare, somnul adânc l-a cuprins tocmai spre răsăritul soarelui. Acesta a fost trezit chiar de pașii stăpânei casei, care credea că monahul pribeag o fi de-acu departe. Era zi de duminică, Catinca s-a arătat dispusă să-l însoțească pe Dragomir până la Transfăgărășan. Au mers pe un drum de pădure din munții Făgăraș, au intrat în poiana cu mure, au traversat șoseaua transfăgărășeană, iar la jumătate de cale către ea se ivi Stânca Stelară despre care îi povestise atât de frumos Catinca. Foarte înaltă și singuratică, în jurul ei fiind mai multe pietre așezate uniform pe care Dragomir le-a asemuit cu scunele din Masa Tăcerii. Au admirat plante verzi, agățătoare, care creșteau din stâncă, s-au oprit la izvorul înconjurat de leane. Când au vrut să pășească înapoi spre pietrele-scaune, Catinca a alunecat pe verdeața umedă, Dragomir s-a grăbit să o susțină, în aceeași clipă a rămas încremenit: prin deschizătura de la piept a rochiei a zărit o aluniță, aceeași pe care o avea îngerul blond al tinereții sale.