Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi

Ivan Ilici Golovin, al doilea fiu din cei trei ai unui funcționar din Petersburg, era un le phoenix de la famille, nu era așa sever și ordonat precum cel mare, și nici așa de neputincios, precum cel mic. La Școala de Drept fusese ceea ce avea să fie mai apoi tot restul vieții sale: un om capabil, vesel și bonom, sociabil, dar care îndeplinea cu strictețe ceea ce era considerat de datoria sa. Nu a fost un copil, și mai apoi nici un adult băgăcios, dar chiar din tinerețe avea obiceiul de a tinde spre oamenii cei mai bine poziționați în lumea bună; își însușise obiceiurile lor, punctele de vedere asupra vieții și stabilea cu ei relații amicale. Toate pasiunile sale din copilărie și adolescență trecuseră la el fără să lase urme prea adânci; se dedicase simțurilor, vanității, liberalismului, dar totul în anumite limite.

La Școala de Drept făcuse fapte care i se păreau a fi mari măgării și care-i insuflau dispreț față de propria persoană; dar mai pe urmă, când aflase că asemenea fapte erau comise și de persoane în poziții superioare, nu mai era întristat de amintirea lor.

Când absolvise Școala de Drept cu clasa a X-a (cin de secretar de colegiu), plecă în provincie în post de funcționar cu însărcinări speciale al guvernatorului. Aici, își aranjă o situație ușoară și plăcută, făcea carieră, se comporta demn și cu cei de sus, și cu cei de jos, cu precizie și onestitate incoruptibilă. În provincie avusese și o legătură cu o doamnă, existaseră și beții cu aghiotanți din suita țarului, servilism față de șefi, dar totul se făcea cu mâini curate, cu cămăși curate, cu franțizisme și, lucrul cel mai important, în cea mai înaltă societate.

Așa a slujit cinci ani, au apărut noi instanțe, era nevoie de oameni noi. Ivan Ilici a devenit un om nou, i s-a propus postul de judecător de instrucție într-o altă gubernie și l-a acceptat. Noul serviciu prezenta un interes și o atractivitate mai mare pentru că-i oferea mai multă putere, dar nu a făcut niciodată exces de această putere a sa.

În noul oraș, Ivan Ilici și-a făcut noi cunoștințe, s-a plasat la o oarecare distanță față de autoritățile guberniale și a ales cercul cel mai bun format din judecători și nobili bogați. Viața lui Ivan Ilici era foarte plăcută, societatea ce manifesta frondă față de guvernator era amicală și bună, salariul era mare, și o plăcere deloc neglijabilă îi aducea pe atunci whistul.

După doi ani de slujbă în noul oraș, Ivan Ilici s-a întâlnit cu viitoarea sa soție. Parascovia Fiodorovna era o fată dintr-un neam aristocratic bun, drăguță, o femeie total cuviincioasă.

Procesul nunții și prima perioadă a căsniciei, până la sarcina soției trecuseră foarte bine, astfel că Ivan Ilici începu să se gândească că mariajul nu-i va tulbura viața veselă, plăcută și ușoară, dar o va și împlini.

Dar din primele luni de sarcină, soția începu să tulbure lucrurile plăcute, fiind geloasă fără motiv, căutând motive de ceartă, obligându-l să stea acasă și să fie îndurerat ca și ea. Ivan Ilici  începu să se lupte cu soția sa, apărându-și independența. Iar odată cu nașterea copilului, prin tentativele de a-l hrăni și diferitele eșecuri în acest sens, cu bolile reale și imaginare ale copilului și ale mamei în privința cărora se aștepta implicarea lui Ivan Ilici, dar la care el nu se pricepea, nevoia lui Ivan Ilici de a-și delimita lumea sa în afara familiei deveni și mai acerbă. Începu să iubească mai mult slujba și deveni mult mai ambițios ca înainte.

La un an de la căsătorie, Ivan Ilici își dădu seama că viața de familie, de fapt e o chestiune complicată și grea față de care  trebuie să adopte o anumită atitudine ca și față de slujbă.

Peste trei ani fu avansat procuror-adjunct, iar noul post îi atrăgea și mai mult la slujbă. Începură să apară copiii, iar el devenea aproape opac la supărările și nemulțumirile soției sale. Ivan Ilici fu mutat într-un post de procuror într-o altă gubernie, bani erau puțini, iar soției nu-i plăcu defel locul unde veniseră, mai mult, le muriseră doi copii, iar conversațiile legate de educația copiilor, duceau la amintiri ce stârneau amintiri și certuri. Rămaseră numai acele rare episoade de iubire, dar nici acestea nu durau prea mult. Ivan Ilici se elibera de neplăceri prin faptul că petrecea din ce în ce mai puțin timp cu soția. În lumea serviciului se concentra tot interesul vieți sale. Conștiința puterii, posibilitatea de a distruge pe oricine, importanța când intră în tribunal și când se întâlnea cu supușii, măiestria felului în care conducea el procesele, toate acestea îl bucurau, și împreună cu discuțiile colegilor, prânzurile și whistul îi umpluseră viața. Astfel că, de fapt, viața lui Ivan Ilici continua să se desfășoare așa cum credea el că trebuie: plăcut și cuviincios.

În felul acesta se scurse viața lui Ivan Ilici timp de 17 ani, din momentul căsătoriei sale. Fata cea mare, Lizanka, avea 16 ani, îi mai murise încă un copil, și mai avea un băiat, elev de gimnaziu, ambii învățau la fel de bine. Era deja un procuror bătrân care refuzase niște mutări, așteptând un loc și mai râvnit. Anul în care pierduse posibilitatea de a obține postul de președinte într-un an universitar fu cel mai greu din viața lui Ivan Ilici, pe de o parte, că salariului nu-i ajungea pentru trai; pe de altă parte, toți îl uitaseră. În vara acestui an, pentru a mai reduce din cheltuieli, se duse să locuiască cu soția la țară, la cumnatul său. Aici, simți pentru prima dată plictiseală și o melancolie insuportabilă. Hotărî să meargă la Petersburg să ceară un post de muncă de cinci mii de ruble salariu, nu-l mai interesa unde. Călătoria se încununase cu un succes uimitor, obținuse un post cu două trepte mai sus decât colegii săi la fostul său Minister al Justiției.

Vestea fu primită cu bucurie de soția sa, ceea ce îi făcură pe cei doi să se apropie cum nu se apropiaseră nici în primii ani ai vieții lor. Ivan Ilici găsise apartamentul la care visaseră amândoi și se apucă chiar el de amenajat. Această activitate îl procupa atât de mult, încât și noua sa slujbă îl interesa mai puțin decât se așteptase. Și viața lui Ivan Ilici decurgea așa cum el credea că trebuie să decurgă orice viață: ușor, plăcut și cuviincios. Se trezea la nouă, bea cafeaua, citea ziarul și se ducea la tribunal. Întreținea relații strict de serviciu. În pauze fuma, bea ceai, discuta puțin despre politică, puțin despre chestiuni comune, puțin despre cărți, și mai mult despre saricnile de serviciu. După masa de prânz, dacă nu avea  musafiri, citea uneori o carte despre care se vorbea mult. Seara, se apuca de lucru, citea hârtii, verifica legi, cee ce nici nu-l plictisea, nici nu-l înveselea. Îi plăceau prânzurile la care chema doamne și domni importanți prin poziția lor în societate. În privința anturajului, soții Golovin erau perfect de acord și se eliberau de tot felul de rude cam răpciugoase, așa că prietenii jerpeliți încetaseră să mai dea târcoale. Fiica, Lizanka începu să fie curtată de Petrișcev, unicul moștenitor al unui judecător de instrucție.

De la o vreme, Ivan Ilici începuse să simtă un gust ciudat în gură și o neplăcere în partea stângă a stomacului, ceea ce strica caracterul plăcut al vieții. Scenele tensionate se îndesiseră. Paraskovia Fiodorovna vorbea că soțul ei are un caracter îngrozitor și doar bunătatea ei a făcut să-l poată suporta timp de douăzeci de ani. Acum certurile erau pornite de el, adesea înainte de prânz, că mâncarea nu e cum trebuie, că fiul a pus un cot pe masă, că fetei nu-i stă bine coafura. Și de toate acestea își învinuia soția. La început soția protesta, apoi nu se mai împotrivea, își plângea de milă. În momentul în care Ivan Ilici recunoscuse că iritabilitate e de la boală, merse la un doctor. I se depistase un rinichi deplasat, catar cronic și boală a intestinului gros. Ivan Ilici începu să ia medicamente, să îndeplinească recomandările medicului. Durerea nu se potolea. Starea i se înrăutățea. Atitudinea afișată a Parascoviei Fiodorovna  față de boala soțului, era că de boala asta era vinovat chiar Ivan Ilici.

La tribunal, Ivan Ilici observa aceeași atitudine groaznică față de el: ba i se părea că toți îl privesc ca pe un om care în curând va elibera postul. Toți erau posaci și tăcuți și el credea că viața e otrăvită pentru el și le otrăvește viața celorlalți. Simțea durerea, cunoscută, sâcâitoare, încăpățânată, liniștită, serioasă.

Ivan Ilici simțea că moare și era cuprins de o disperare permanent. Dormea din ce în ce mai puțin, i se administra opiu și i se făceau injecții cu morfină. I se pregăteau feluri de mâncare speciale, după prescripția medicilor, dar toate din ce mai fără gust, mai respingătoare. Pentru necesitățile intime i se făcură tot felul de dispozitive, dat de fiecare dată era un mare chin din cauza indecenței, a murdăriei, a mirosului și din cauza că trebuia să ia parte un alt om.

Ivan Ilici avea o singură alinare, venea să facă curățenie după el economul, Gherasim. Acest țăran tânăr îi slijea ușor, cu plăcere, simplitate și cu o bunătate care îl impresiona pe Ivan Ilici. Numai Gherasim îi înțelegea situația și îi părea rău de el. De aia Ivan Ilici se simțea bine numai cu Gherasim.

În rest, Ivan Ilici simțea că trăiește într-o miciună recunoscută de toți, că el e doar bolnav, nu muribund. Sănătatea, forța și vioiciunea vieții la toți ceilalți oameni îl ofensau pe Ivan Ilici, numai forța și vioiciunea lui Gherasim nu-l deranjau, ci-l linișteau.

El începu să treacă în revistă, mintal, cele mai frumoase moment ale vieții sale. Dar, lucrul ciudat, toate cele mai frumoase momente i se păreau acum nu ceea ce păruseră atunci. Își amintea cum începuse procesul al cărui rezultat este el, cel de acum, că tot ce i se păruse atunci bucurie, acum se topea și se transforma în ceva neînsemnat și mizerabil.

Copilăria îi oferea amintiri cu adevărat plăcute, unde putea trăi dacă s-ar întoarce. Cu cât se îndepărta de copilărie, cu atât mai îndoielnice erau bucuriile lui. La Școala de Drept: era veselie, prietenie, speranțe. Dar în clasele superioare aceste clipe frumoase erau mai rare. Apoi, în timpul slujbei ca guvernator: erau amintirile despre iubirea pentru o femeie. Apoi toate astea se amestecară, și lucrurile frumoase se împuținară tot mai mult. Mai departe erau și mai puține. Căsătoria, așa de întâmplător, și dezamăgirea. Și slijba asta moartă, și grijile despre bani, și așa un an, doi, zece, douăzeci, și totul la fel. Și cu cât înainta, cu atât se apropia de moarte. Gândindu-se la grozăviilor pe care le îndură, îi venea adesea gândul că toate acestea se întâmplă pentru că el nu a trăit așa cum trebuie. Suferințele fizice erau teribile, dar mai groaznice decât suferințele fizice erau cele morale.

Paraskovia Fiodorovna invitase preotul și-l spovedi pe Ivan Ilici, el se înmuie, simți parcă o ușurare în fața îndoielilor sale și, mai apoi, în fața suferinței, și asupra lui se pogorî o clipă de speranță.

Cu o oră înainte de a muri, Ivan Ilici se prăbuși, văzu lumina și i se revelă că viața lui nu fusese ceea ce trebuia să fie, dar că asta se mai putea îndrepta. Când instraseră fiul și soția cu lacrimi pe obraji, îl cuprinse mila pentru cei doi, îi spuse soției ”lasă-mă”, deși vru să-i spună ”iartă-mă”. Își căuta vechea teamă  obișnuită de moarte și n-o mai găsea. Nu era nici durere, nici moarte. În loc de moarte era lumină.