Un strigăt pe Nistru de Gheorghe Budeanu

Romanul începe cu o imagine simbol a războiului de pe Nistru: ”E trecut de miezul unei nopți de vară, fără lună și fără stele, e atât de întuneric încât abia poți desluși o cruce de lemn care plutește pe la mijlocul albiei în direcția Tiraspol. Pe cruce este legat cu cabluri electrice un bărbat destul de tânăr, doar în zdrențe din cămașa-i plină de sânge, cu coastele rupte, plămânii zdrobiți, cu mâinile și picioare strânse în noduri marinărești. Apele o vor purta spre liman, apoi pe lângă Cetatea Albă, până o vor înghiți valurile mari de la intrarea în largul Mării Negre. Basarabeanul de pe cruce a vrut să fie un fel de Hristos al românilor, iar gardiștii cazaci i-au oferit această posibilitate.” O plăsmuire sinistră dacă nu ar fi adevărată.

În 1992, la scurt timp de la declararea independenței, gardiștii regimului secesionist fac ravagii în orașul Tighina, împânzesc orașul cu autoblindate cu lozinci rusești ”Moarte românilor!”, ”Spre Chișinău!”, incendiază clădiri, rețin băștinași vorbitori de română fără vreo explicație, țipă și trag la nimereală, ucid pe cei care nu se supun.

Moldova se pomenește dezarmată în acest război. După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia concentrează toată tehnica militară în Transnistria, la care se adaugă Armata a 14-a, o rezervă inepuizabilă de muniții din depozitul Cobasna, precum și, sute de cazaci și pușcăriași aduși zilnic de prin toate colțurile Rusiei. Combatanții moldoveni nu au nici măcar arme îndeajuns, la 3-4 voluntari le revine câte un ”Kalașnicov” care nu e decât un fel de praștie în fața tancurilor rusești care vin din toate părțile. Forțele sunt îngrozitor de inegale! Totuși, combatanții moldoveni rezistă împletind sentimente de patriotism. Ziua de 19 iunie este o zi neagră în istoria acestei palme de pământ, ziua în care tancurile rusești intră în orașul Tighina și-l ocupă.

Protagonistul romanului este Radu Păduraru, care se pomenește în iureșul acestor evenimente, având o altă intenție, de a junge la Tiraspol pentru a-și revedea femeia iubită, pe care a întâlnit-o atunci când dădea examenele de admitere la Universitatea Pedagogică din Tiraspol. Radu găsise un oraș militarizat și rusificat, de aia renunță la idea de a fi student aici și cere să fie mobilizat în armată. Tiraspolul rămâne, însă, orașul în care o întâlnește pe femeia vieții sale, Catea, îngerul tinereții sale cu păr blond. Aceștia au câteva întâlniri romantice în Chișinău și în codrii din locurile de baștină ale lui Radu. În Dealul cu Mărgele își jură credință și iubire unul altuia, și tot aici, Radu îi spune Catei că o va numi de acum încolo - Ecaterina. 

Radu face armata în Republica Democrată Germană, la Bernau. Aici se întâmplă trei situații tensionate cu soldatul rus, Krasarm Kalinin, cel care devine, din trei motive, dușmanul său de moarte. În primul caz, Kalinin manifestă o atitudine denigratoare față demnitatea sa națională. În al doilea caz, face glume proaste în legătură cu iubita sa, motiv pentru care Radu, într-un acces de furie, aruncă un taburet în direcția lui. Și în al treilea caz, Kalinin îi promite răzbunare pentru că a eliberat o ostatică nemțoaică de care își băteau joc soldații după stingere.

În perioada armatei, Radu întreține o corespondență constantă cu Ecaterina, de la o vreme, acesta încetează să mai primească scrisori de la iubita sa. Radu înebunește de dorul ei, arată tot mai prost, colegii da cazarmă încep să-l trateze cu compasiune. Radu Păduraru este demobilizat în perioada evenimentelor de eliberare națională de la Chișinău.

În pofida pericolului din Transnistria, tânărul caută să pătrundă în Tiraspol pentru a o revedea pe Ecaterina, despre care crede că a trădat iubirea lor. În Tighina e luat prizonier, bătut cu bestialitate de un grup de gardiști printre care se numără și Kalinin. Află de la acesta că, Ecaterina continua să-i scrie și că toate scrisorile lor sunt în posesia dușmanului ce-i stă în fața. Kalinin i-o aduce pe Ecaterina, acordându-le acestora o oră de intimidate și le înmână ultima scrisoare a lui Radu. Acest moment intensifică durerea din sufletele celor doi. Apoi, tânărul este răstignit pe o cruce luată de la un cimitir din apropiere și aruncat în apele Nistrului.

Prin preajmă se găsea moș Petruț, un căprar din zonă, care ajutat de doi călugări ce pescuiau acolo, reușesc să-l scoată pe rănit la mal. Bătrânul îl roagă pe starețul Dorimedont de la Mănăstirea Noul Neamț să-l adăpostească pe muribund într-o chilie. Când se reface puțin, starețul îi propune tânărului să îmbrace haina monahală de novice și să facă ascultare ca frate începător, perioadă în care va trebui să aleagă fie calea călugăriei, fie părăsirea comunității monahale. Radu acceptă propunerea părintelui Dorimedont și primește numele de Dragomir până la tunderea în călugărie. Acesta își începe noviciatul la Mănăstirea Noul Neamț făcând ascultare, participând la slujbe, la lucru prin gospodărie, la tot ce ține de viața obștii mănăstirești. 

Într-o zi de sărbătoare, fiind la cișmeaua mănăstirii după apă, Dragomir îl zărește pe salvatorul său, nea Petruț. De la acesta află despre situația tristă din stat, despre felul în care gardiștii l-au torturat pe nepotul său, despre pierderea războiului și declararea Transnistriei drept republică autonomă, dar și, despre visul tot mai îndepărtat de unire cu Patria-mamă – România. Dragomir - frământat în tot acest timp de soarta îngerului său blond, care l-a bocit în ziua chinurilor sale asemeni Sf. Veronica pe Iisus din Nazaret când urca spre Golgota – îl roagă pe bătrân să meargă la Tiraspol și să afle vești despre Ecaterina sa.

Bătrânul îi îndeplinește rugămintea și îi aduce într-o zi vestea tristă despre faptul că, Ecaterina a implorat în acea zi nefastă pe gardiști să fie omorâtă la fel ca românul său, iar Kalinin i-a satisfăcut vrerea. Dragomir, pălit de mare deznădejde, i-a hotărârea să nu lepede haina monahală și să-și dedice viața lui Hristos. 

Au trecut anii, fără număr, prin slujbe, rugăciuni, pocăințe, mătănii, lecturi în biblioteca mănăstirii, dar nu venise momentul în care Dragomir să se simtă pregătit duhovnicește pentru a fi tuns monah. Atunci când aflase istoria Mănăstirii Noul Neamț, se aprinse în el dorința de a alege cândva viața de sihastru la Mănăstirea Noul Neamț din Carpații Moldovei. În ziua când s-a simțit pregătit pentru viața de pustnic, după cca două decenii de aflare la Mănăstirea de la Chițcani, primește binecuvântarea starețului întristat Dorimedont și pornește să străbată pe jos toată România. Pentru început, îi face o vizită lui nea Petruț, găsindu-l îmbătrânit și neputiicios. Aici, află despre evenimentele din Ucraina, despre atacurile militare ale Rusiei în Crimeea, Donețk și Luhansk. Într-o scurtă secvență televizată îl recunoaște printre militari pe mercenarul Kalinin, moment în care îi apare gândul răzbunării.

Dragomir pornește spre Ivano-Frankovsc, baștina lui Mikola, un fost camarad de armată. Află că este plecat la războiul secesionist din Donețk, dar, prin intermediul soției sale, face cunoștință cu un prieten de familie, preotul Gherasim. Acesta îi dă sfaturi despre cum să procedeze ca să-și pună planul în aplicare. Astfel, Dragomir, îmbrăcat în haine călugărești, izbutește să se infiltreze în tabăra moscalilor dânduse drept călugăr din Murom, care venise să ispășească o pedeapsă pentru mici neascultări în mănăstire, unde primise drept canon misiunea de a blagoslovi soldații aflați în lupte cu dușmanii ortodoxiei ruse. Ajunge în cazarma unde colonel este Krasarm Kalinin, se miră că nu este recunoscut de dușmanul lui de moarte, dar își dă seama că pentru el este mort demult. La scurt timp, declară solidaritate și susținere taberei huțulilor, își legitimează adevarata identitate și mărturisește adevărata sa intenție. Așadar, reușește să-și pună planul în aplicare, îl capturează pe Krasarm Kalinin, îl urcă pe turnul meteorologic, îi arborează deasupra capului drapelul Ucrainei. Dușmanul de moarte al lui Radu Păduraru este omorât de propriii camarazi.

După o săptămână, Dragomir revenea la Ivano-Frankovsc, unde trage la preotul Gherasim. Preotul, aflând despre intenția noului său prieten de a merge în Carpați pentru a fi călugărit la Mănăstirea Noul Neamț, îi spune despre un vecin care are drum în România și căruia ar putea să i se alăture.

Dragomir ajunge la Curtea de Argeș, bijuterie arhitecturală a creștinismului românesc din sec. XVI, loc de necropolă regală, aici fiind înmormântați toți regii României. După ce face un popas la Fântâna lui Manole, pornește spre Transfăgărășan în sus. Urcă 1500 de trepte, ajunge pe creste, între ruinele cetății Poienari, unde nu se mai satură să admire fabuloasele priveliști ce i se perindă în depărtarea văilor Argeșului. E momentul în care vede cum arată veșnicia unei țări. Se așează pe o buturugă și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru clipele pe care le trăiește aici între cer și pământ. La coborâre trece Barajul Vidraru, așa cum îl sfătuiește un salvamontist, grăbind pasul către ”Valea cu Pești” pentru a-l căuta pe grădinarul despre care îi vorbise ”Vulturul de pe Stânci”, îl găsește și rămâne peste noapte la acesta.

A doua zi, Dragomir își continuă drumul pe Transfăgărășan. Odată cu lăsarea întunericului, acesta se gândește să tragă la o stână pe care o zărise în depărtare. Aici, îl găsește pe ciobanul Ion, care îi spune că nopțile de toamnă sunt reci în munți și ar risca o răceală, dar îi propune să-l ajute la o problemă care tocmai dăduse peste el. Să o ajute pe o femeie care venise să-și ia brânza. Deci, îl roagă pe Dragomir să-i ajute Catincăi să ducă torbele și, totodată, să doarmă în casa ei aflată în reparație.

În sat, cei doi au oprit la curtea unei case bătrâne, care avea în loc de acoperiș, doar căpriorii, la întărirea cărora lucrau trei bărbați. Petre, cioban rămas fără turmă; Andrei, electrician care e căutata de săteni doar atunci când li se stinge lumina; Coca, fost inginer la Barajarul Vidraru, dar pensionat ca invalid. Cei patru cinează împreună, povestesc, iar seara, Dragomir rămâne să doarmă singur în casa temporar părăsită.

Următoarea zi toți patru muncesc la acoperișul casei. Coca le vorbește despre eforturile mareșalului Ion Antonescu de a elibera Basarabia în cel de-al Doilea Război Mondial. Păstra și acum cu mare sfințenie trei pagini îngălbenite din Monitorul Oficial al României din 9 septembrie 1941, unde se comunica despre vizita Regelui Mihai I, însoțit de Mareșalul Ion Antonescu, în Basarabia și Transnistria, în zilele de 23-25 august 1941.

Următoarea dimineață, Dragomir s-a trezit odată cu cântatul cocoșilor, ridicat din pat de niște zgomote nedeslușite. O prezență misterioasă îl făce să se neliniștească, de parcă o mână nevăzută îi scutura pe suflet polen excitabil dintr-un braț de flori de toamnă. Își amintise că, urcat pe căpriorii acoperișului casei, a văzut în fundul grădinii câteva tufe de crizanteme cu flori mari și frumoase. 

Toată ziua au muncit cu entuziasm inexplicabil. Când a venit Catinca, toți priveau cu admirație la opera lor și îi închinau mulțumiri lui Dumnezeu. Ea aducea o oală cu ciorbă, ciorba preferată a lui Dragomir – cu fasole, frunze de lobodă, mărar, leuștean verde și cimbru. Tot ea a tras ață de pe mosorel și a tăiat o mămăliguță aburindă. Dragomir a rostit cu voce tare ”Tatăl nostru” și le-a spus poftă bună. Au discutat despre Moldova de dincolo de Prut, despre soarta românilor și rolul României în cadrul Uniunii Europene, despre cele mai importante personalități ale neamului.

În noaptea de dinaintea plecării la Mănăstirea Noul Neamț, pe Dragomir îl chinuise vise pline de fantome barbare, somnul adânc l-a cuprins tocmai spre răsăritul soarelui. Acesta a fost trezit chiar de pașii stăpânei casei, care credea că monahul pribeag o fi de-acu departe. Era zi de duminică, Catinca s-a arătat dispusă să-l însoțească pe Dragomir până la Transfăgărășan. Au mers pe un drum de pădure din munții Făgăraș, au intrat în poiana cu mure, au traversat șoseaua transfăgărășeană, iar la jumătate de cale către ea se ivi Stânca Stelară despre care îi povestise atât de frumos Catinca. Foarte înaltă și singuratică, în jurul ei fiind mai multe pietre așezate uniform pe care Dragomir le-a asemuit cu scunele din Masa Tăcerii. Au admirat plante verzi, agățătoare, care creșteau din stâncă, s-au oprit la izvorul înconjurat de leane. Când au vrut să pășească înapoi spre pietrele-scaune, Catinca a alunecat pe verdeața umedă, Dragomir s-a grăbit să o susțină, în aceeași clipă a rămas încremenit: prin deschizătura de la piept a rochiei a zărit o aluniță, aceeași pe care o avea îngerul blond al tinereții sale.