Inovație și inerție în Vest și în Est - Ion Vianu

            Spania

Spania a cunoscut o luptă seculară între conservatorism și socialism. Ca și Rusia, a cunoscut un război civil – mocnit, cu reactivări violente – de peste o sută de ani. Cel din 1936-1939 a fost un episod mai violent al lungii confruntări. Spania a fost și unul din princeipalele focare  ale anarhismului europen, dar și țara cea mai integrist catolică a Europei, cu excepția Irlandei. Schimbarea actuală a societății spaniole (dincolo de guvernările de drapta și de stânga) merge însă către realizarea idealului libertar.  Acest ideal dinamizează societatea spaniolă. Spania este o țară care traversează multe greutăți economice, dar dă impresia că este decisă să iasă din blocajele istorice.  Este o societate care a eliminat și violența, și egalitarismul, păstrând voința de a practica experimentul social. Oscilațiile drapta-stânga nu par să afecteze  această tendință fundamentală. Partidul Comunist, interzis sub Franco, redevenit partid electoral în anii restabilirii democrației, pierde constant votanți. Ca și cum, odată cu democratizarea societății, cu adoptarea unui trend progresist, ideea revoluției și-a pierdut din interes. Iar dacă vreodată va exista o ”revoluție conservatoare” în Spania, ea se va face cu siguranță pe alte baze decât cele istorice, catolicismul integrist. Un ciclu lung s-a închis în țara Inchiziției.

 

Franța

Revoluția din 1789 a devenit evenimentul care a obsedat literalmente  istoria națională (și cea europeană).  Revoluția a abolit privilegiile, a produs un război civil (în provincia Vendee), a instaurat Teroarea, l-a decapitat pe rege.  Societatea franceză s-a schimbat la față, dar confruntarea istorică a continuat în tot secolul al XIX-lea. Consulatul, imperiul a vădit  puternice tendințe restauraționiste. Nobilimea exilată de revoluție a revenit, a jucat un rol în imperiul napoleaonian. Mai târziu, doi Bourboni, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea, au crezutîn posibilitatea unei adevărate restaurații. Dar istoria nu este reversibilă: din voința de-a reproduce în mod identic trecutul iese fără greș ceva nou. Acest ”nou” a fost regatu bancherilor, al regelui Louis-Philippe, a fost Revoluția din 1848, eșuată,  fost al doilea imperiu al lui Napoleon al III-lea. A fost primul (și vremelnicul) experiment comunist, Comuna din Paris. În fine, după epuizarea tentațiilor restaurării monarhiste, a fost a Treia Republică, care și-a dovedit stabilitatea. Dar Franța a inventat antisemitismul modern. Cartea lui Edouard Drumont La France juive (apărută în 1886) a avut un succes europen. Afacerea Dreyfus, care a durat aproape doisprezece ani (1894-1906), a putut părea ca o confirmarea a antisemitismului, larg răspândit în societatea franceză. Emile Zola, marele scriitor, a denunțat înșelăciunea. Un conflict violent a împărțit în două societatea timpului. Când căpitanul Dreyfus a fost reabilitat, budinca antisemită s-a părbușit. Și Drumont, și L’Action francaise, mișcare de expremă dreaptă, au fost marginalizați. Antisemitismul de stat nu a mai revenit decât sub forma unui import străin, în timpul ocupației naziste din 1940-1944.

Două evenimente structurează ”ideologia franceză” actuală: cele două extreme ale dezbaterii mai mult decât seculare, Revoluția din 1789 și Afacerea Dreyfus.

Revoluția, eveniment cu semnificație mondială, este mândria Franței, purtătoarea mesianismului francez. Aspectul ei cred, sângeroasa Teroare, a fost stilizat ca ”sete a zeilor” (Anatole France). De câte ori, în lume, se produce o revoluție (sau o revoltă care ar putea deveni o revoluție), Franța vibrează, Franța este mândră. Simte că a dăruit lumii modelul împlinirii justiției, acolo unde justiția însăși nu reușește să se impună. Dar modelul revoluționar conține în sine primejdii nebănuite. Azi, orice reformă a societății franceze întâmpină rezistență. Pentru motivul universal că orice reformă nemulțumește o anumită categorie socială, francezul se opune. Fie că este vorba de reforma agriculturii sau a învățământului, fie că reforma este dorită de un guvern de dreapta sau de unul de stânga, francezul se revoltă. Cu violență. Manifestațiile paralizează strada, mijloacele de transport. O dată pe an, Franța cade în haos. Guvernul se supune sau cade; oricum, proiectul este abandonat. Franța este una din țările cel mai greu de guvernat. În acelați timp, țara cunoaște multe forme de învechire instituțională. Se spune din ce în ce mai des că Franța nu este reformabilă. Este, poate, o judecată excesivă dar nu poate fi în întregime negată. Manfestațiile agricultorilor, ale studenților și profesorilor, ale salariaților din transporturi, sunt aparent paradoxal, aprobate de francezi. Regulat, sondajele arată că poporul dă dreptate celor ce revendică prin violență. Modelul revoluționar conține în sine acest paradox: el face din Franța una din țările cele mai conservatoare. Opoziția violentă la inovație, iată manifestarea spiritului revoluținar francez de azi.

Pe de altă parte, finalul Afacerii Dreyfus a însemnat triumful adevărului. A fost un eșec grav al diversiunii antisemite. Corolarul a fost că Franța a devenit, prin excelență, țara toleranței religioase, etnice. Drepturile omului, marea invenție a iluminismului, au devenit fondatoare pentru ”ideologia franceză”. Un alt efect al Afacerii Dreyfus a fost acela că a statuat că ”intelectualul” trebuie să ia atitudine. Că este omul prin care adevărul și ideile noi ies la suprafață. Numai Rusia prerevoluționară a mai crezut atât de mult în intelectuali. Franța este țara cea mai deschisă în Europa. Este și țara în care naționalismul radical are cele mai puține șanse. Chiar partidele naționaliste, cum ar fi Frontul Național, sunt obligate periodic să-și dilueze mesajul. Însă Franța este o țară a ”laicității”. Laicitatea înseamnă a considera că religia este o chestiune privată, care nu trebuie să impieteze asupra domeniului public. Laicitatea a devenit o dogmă franceză, a o contesta devine rapid erezie. Nimeni de altminteri nu o contestă. Nici măcar Biserica. Catolicismul a acceptat un concordat. Dar prinsă între laicitate și toleranță, Franța devine o țară din ce în ce mai multiculturală. O parte a acestor culturi revendică idei contrare laicității. Discuția asupra portului așa-numitei burqa (vălul integral al femeilor musulmane, acoperind tot corpul, inclusiv fața) a arătat cât de sfâșiați sunt francezii între toleranță și laicitate. Aceasta din urmă, presupusă a granta limitarea confictelor religioase, intră ea însăși în conflict cu o anumită religie, în speță cu a doua religie din Franța contemporană, Islamul.

Blocată de conservatorismul revoluționar, sfâșiată de conflictul dintre laicitate și drepturile omului, Franța rămâne un pământ binecuvântat al debaterii libere, al inteligenței în acțiune. Sensul dinamicii franceze este greu de definit. În ciuda blocajelor conservatoare, Franța este tărâmul unui experiment modernist extrem de vast, nu numai în idei, dar și în fapte. Rolul ei diplomatic și politic nu mai este cel pe care l-a avut timp de secole. Dar preeminența gândirii libere, curajul de-a experimenta indică o societate vie, în evoluție, pour le meilleur et pour le pire.

 

Germania, o societate a căinței

Cazul Germaniei este diferit de toate celelalte. Se discută infinit dacă un fenomen asemănător hitlerismului ar fi putu să apară în altă țară a Europei. Ca orice ”istorie contrafactuală” întrebarea și răspunsul sunt simple jocuri ale minții. Germania a fost țara cea mai educată din Europa, încă de la finele secolului al XVIII-le. Performanțele ei intelectuale și tehnice au fost strălucite. În acelaș itimp, suferind de fărâmițare în multe state mici, jinduind la unitate, Germania a intrat sub tutela unificatoare a Prusiei, putere militaristă, atinăs de idei de mărire fprp limite, după succesele militare ale acesteia împotriva Austriei (1866) și Franței (1870-1871). Reichul german, unitatea în fine găsită s-au realizat sub egida și în spiritul Prusiei militariste.

            După 1871, evreii au fost complet integrați în comunitatea germană. Evreii jucau un rol în lumea financiară, în cea universitară și artistică, în profesiile liberale. În același timp se dezvolta antisemitismul. Este sigur că hitlerismul nu a ieșit din neant. Ădeologia Franței evreiești a lui Drumont, fascismul italian, paranoia prusacă s-au combinat și potențat în antisemitismul neantizat al hitlerismului. Predestinată sau nu, Germania lui Hitler este autoarea unei sălbăticii fără precedent în istoria eurpeană: Shoah. Pentru Occident, crima germană este incomparabil mai gravă decât ororile comise de bolșevism. Motivul principal al acestie percepții este că aceste crime nu au fost comise pe teritoriul occidental. Perceperea terorismului de stat sovietic este indirectă, în timp ce nazismul a fost trăit de occidentali pe propria piele.

Reconstituirea Germaniei postbelice (începută în 1945) a pus problema gestionării acestui trecut blestemat. Denazificarea, un concept pus la punct de trupele de ocupație aliate, a fost însușită de Republica federală ca un principiu de funcționare permanent. Călătorul străin nu poate să nu remarce că aprape fiacare ziar, aproape fiecare program de televiziune conțin o pagină sau o oră dedicată crimelor nazismului.

Germania a făcut din pocăință o cauză națională, o formă de viață publică departe de a practica o politică a explicațiilor și a scuzelor, ea a înțeles că nu numai vinovații direcți trebuie pedepsiți și stigmatizați. Germania și germanii au înțeles că dacă există o responsabilitate, ea este colectivă. Hitler, Himmler și ceilalți nu au crescut în Patagonia. Ei sunt fiii neamului german. Această asumare colectivă a vinei este cosubstanțială Republicii Federale. Rezultatul este că Germania a încetat să fie un stat militarist; dimpotrivă, este o mare putere industrială și comercială, prin esență pașnică. Este și o foarte consecventă democrație, o societate care privilegiază dialogul, nu manifestațiile zgomotoase, de pildă, în relaia dintre sindicate și patronat. Rezultatul este elocvent. Germania este, în Uniunea Europeană, ”locomotiva economică”, dar și țara cu cel mai greu cuvânt în diferitele adunări europene și în culise.

Am analizat trei exemple de fundamentare a unei politici de stat  europene. Aceste politici se combină. Movida spaniolă este prezentă pretutindeni. Principiile Revoluției franceze, pluralismul societăților, deschiderea către lume, proprii mai ales Franței, sunt prezente și ele în Europa. Culpabilitatea ca forță reparatoare este prezentă în amintirea colaboraționismului, în anticolonialism, cu doza de ipocrizie respectivă (dacă examinăm relația cu țările africane).

Numai faț ăde trecutul ei comunist reacționează slab Europa. Cu excepția unor scurte momente (Comunele din Budapesta și Munchen, în 1919), Europa vestică nu a cunoscut guvernarea comunistă. Istoria altora nu poate fi o contragreutate suficientă pentru a contrabalansa istoria proprie.

Europa care pierde cursa oficială cu China (mâine cu India?), Europa amenințată prin poziția ei geografică de ”mica peninsulă a Asiei” (P. Valery), abia despărțită de Africa printr-o mare îngustă, Mediterana, această Europă are un punct slab. Este corolarul punctului ei tare (deschiderea către dialog, căutarea sinceră a unui consens mondial). Punctul slab în cauză este acela că, în căutarea consensului universal, Europa își pierde ceva din cultura proprie. Desigur, nicăieri nu se face atât de mult pentru conservarea patrimoniului, cel mai bogat pe întreaga omenire. Dar s-a observat că Europa nu mai crede în propriile tradiții, atunci când, de pildă, puterile asiatice, în plină expansiune, cred în tradițiile lor. Amestecul dintre tradiție și inovație, între închidere și deschidere este o alegere eminamente politică, dar nu numai opțiunea politicienilor, dar și a opiniei publice. Există ceva ce seamănă cu instinctul de supraviețuire. Nu este clar dacă ”instinctul” sfătuiește bine popoarele europene de Vest. Va trăi mai bine sau mai rău continentul angajat în jocul deschiderii? Sau vom asista la a doua cădere a Imperiului Roman de Apus?

Care sunt tradițiile ignorate, minimalizate? Este vorba de spre desprinderea de baza ei religioasă, în primul rând. Faptul că autorii proiectului Constituției europene au refuzat să includă creștinismul în bazele Europei este cea mai bună exemplificare. Omisiunea aceasta este un fals istoric, nici un argument de oportunitate nu ar trebui să umbrească adevărul. Chiar dacă Europa va face loc unei largi comunități musulmane (ceea ce este deja cazul), temeiul istoric iudeo-creștin nu este de negat. Așa cum este: un tărâm a democrației în act, Europa ar trebui să fie respectuoasă față de tradițiile ei, să n use desprindă de rădăcini, oricât a consimți să fie de inovatoare.

Europ de Est, cogelată

Un politician american a făcut în 2003 o observație care a produs o anumită agitație. A făcut o deosebire între ”vechea Europă”, aceea a statelor occidentale, și ”noua Europă”, alcătuită din statele intrate recent în Uniune, în principal fostele state comuniste care au aderat după evenimentele din 1989. Întimp ce ”vechea Europă” se arăta reticentă față de ideea de a intra militar în Irak întru restabilirea democrației, ”noua Europă” n uavea astfel de rețineri, a spus Rumsfeld.

Lucrurile ar trebui văzute altfel. Adevărata „veche Europă” nu este Europa Occidentală, ci Europa Răsăriteană. Așa cum am arătat, după 1945, Spania, Franța, Germania au încercat să-și definească  noi strategii de dezvoltare socialăși culturală. Între timp între partea răsăriteană și cea apuseană a Europei cădea ”cortina de fier” evocată de W. Churchill în discursul de la Fulton di 1946. Fără voia ei, Europa cădea sub dominația sovietică și adopta un regim comunist.

Statele devenite comuniste prin legea forțe, printr-o revoluție de import, se unificau, deși veneau din orizonturi diferite. Între cele două războaie aceste state au fost mlădițele pline de sevă ale unor arbori morți, imperii decedate în primul război mondial. Cehoslovacia și Ungaria fuseseră provincii ale Imperiului bicefal; România și Bulgaria veneau din sfera otomană, dar erau obișnuite cu intervenția rusească. Din secolul al XVIII-lea începând. Polonia, țara cu cel mai patetic destin, sfâșiată de trei imperii, se refăcea din bucăți precum zeul Osiris. Statele baltice au avut numai timpul să respire o dată, între două îmbrățișări mortale ale vastului imperiu de răsărit. Țările ce aveau să devină coministe se deosebeau și confesional, poparele catolic-reformate, mult mai mult legate de Occident, și popoare provenind din cealaltă mare tradiție europeană, a ortodoxiei, rezultau din imperii defuncte.

Rusia, țara unificatoare, țara care visase în tot cursul secolului să devină puterea mântuitoare a Europei prin panslavism, prin supunerea catolicismului de către credința pravoslavnică, ajungea acum într-o poziție dominantă prin impunerea comunismului rusesc. Ceea ce nu reușiseră țarii împlinea acum Stalin, pe urmele lui Lenin. Proiectul sovietic își propunea doar o pauză: cauza era universală, așa cum dovedea instaurarea unor regimuri comuniste în Asia (China, Coreea de Nord).

1946-1989: patruzeci și trei de ani a durat sistemul socialist de inspirație și obediență sovietică. O clipă în istoria universală. Patruzeci și mai bine de ani înainte de prăbușirea unui sistem în care s-a manifestat ceea ce psihanalistul și gânditorul social Erich Fromm a numit ”Frica (sau Fuga) de libertate” (Fear/Escape of/from Freedom). Cartea apărută cu acest titlu, apărută în 1941, se referea la nazism. Ulterior, în The Sane Society (1955) și în The Anatomy of Human Destructiveness (1973), Fromm a aplicat aceste concepte la ansamblul sistemelor totalitare. Comunismul a fost, tipic, o ”fugă de libertate”. Sistemul care adoptă fuga de libertate. Autoritarismul este supunerea oarbă față de cei care dețin puterea; distructivitatea de se referă la dărâmarea rezistențelor eului, acceptată în parte de victimă. Terorismul de stat, supravegherea conștiințelor fac parte din strategiile de distructivitate, care sfârșesc de asemenea prin a fi acceptate de societățile supuse totalitarismului. A treia trăsătură este conformarea automată, crearea unei ierarhii sociale rigide, atotputernice, căreia mulțimea i se va supune de bunăvoie. ”Fuga de liberate” duce la un sentiment de securitate socială. Îmi permit să menționez o amintire personală. În anii ’60 am primit, la București, vizita unui vech prieten stability în Occident, care pierduse contactul cu România. După câteva zile, mi-a comunicat concluziile lui: noi, românii, trăim într-un ”subsol”. Un loc întunecos, unde însă era cald, exista minimul necesar pentru a supraviețui. Acest ”subsol” din care era gre ude ieșit, unde era gre ude asemenea de comunicat, oamenii nu se bucurau de libertate, dar aveau sentimental securității și, mai ales, impresia că cei rămași în țară nu trebuiau să depună eforturi excesive pentru a trăi. La urma urmelor, spunea amicul meu, nu trebuie să ne plângem prea tare. Libertatea, lupta pentur viață pe care o implică sunt câteodată greu de suportat.

…Acum câțiva ni, un distins intelectual, întrebat ce vor românii azi, care sunt aspirațiile lor a răspuns: ”Să se revină la situația sin 1938”. Omul de cultură ținea un discurs ”restauraționist”

Dar intelectualul citat împărtășea doar opinia unei minorități. Sondajele effectuate pe un eșantion ”reprezentativ” sau alte rezultate. Fără a intra în detalii, aceste sondaje arată constant că în jur de 50% din români consideră că ”era mai bine” pe vremea comunismului. În jur de 40% constată totuși că acest regim era ”criminal”. Cei supuși sondajelor afirmă, în majoritate, că absența șomajului (siguranța locului de muncă) era unul din avantajele regimului communist (prin comparație cu postcomunismul). Dar tot o majoritate de subiecți afirmă că lipsa de libertate era dezavantaj al regimului.

Astfel de rezultate arată că modul cel mail impede că ”fuga de libertate” definite de E. Fromm este convertită, după prăbușirea sistemului communist, în nostalgia pentru dictatură. După mai bine de două decenii, o fracțiune importantă, poate chiar majoritară, a populației pare să spună: ”liberatatea și initiative sunt greu de suportat”. Spre deosebire de Don Carlos, eroul lui Schiller, care strigă ”Sire, redă-ne libertatea!”, o bună parte din românii contemporani cer tânguitor reinstituirea sclaviei. Este o reflectare firească a mentalității unui popor care experimentează pe viu ceea ce E. Fromm, dispărut în 1979, nu a apucat să mai vadă: modul în care o societate posttotalitară trăiește efectele târzii ale opresiunii, ca nostalgie a sclaviei.

Printr-o derie de manevre abile ale tacticienilor contrarevoluției române, pe fondul ”fricii de libertate” a românului de rând, partidele cu adevărat conservatoire, cum a fost Partidul Național-Țărănesc Creștin-Democrat, au parasite scena și nu vor mai reveni decât celmult ca palide diversiuni. Ideea restauraționistă, a revenirii la situația din 1938, adică la o democrație fragile, este o iluzie. Se cuvine totuși să analizăm acest vis. 1938 este anul în care regale Carol al II-lea instituie dictatura lui personală sub forma partidilui unic de guvernare: Frontul Renașterii Naționale. Practice, libertatea presei și a partidelor politice este, dacă nu complet suprimată, puternic îngrădită. Astfel, o imitație de operetta a fascismului, Carol spera să facă față pericolului hitlerist. Pe plan international, 1938 este anul în care războiul civil spaniel începe să contureze eșecul republicanilor sprijiniți de brigăzile international dependente de comuniști în fața militarilor falangiști ai generalului Franco. Este anul eșecului democrației cel pe care-l deplângea intelectualul nostru. Nobilă melancolie, dar profund insuficientă, în perspectiva problemelor pe care le ridică România în prezent.

Dacă o mare parte a poporului trăiește cu nostalgia sclaviei, unii intelectuali ai postcomunismului trăiesc cu nostalgia, și mai improbabilă, a restaurației vechii Românii. Țările ”noii Europe” sunt țări cu ideologii congelate. Sunt, în fond, ”vechea Europă”.

Teama de libertate (devenită nostalgie a sclaviei), și năzuința către restaurația unei lumi apuse au, de fapt, un punct comun: incapacitatea de a imagina soluții noi pentru o lume nouă. Aspirația de fluxul ”globalizării”, țărilor nu li se cere decât un singur lucru: să tacă. Această exigență tiranică de un nou tip va fi oare suportată cu resemnare? Visurile supunerii pierdute și ale regăsirii unei lumi abolite sunt, unele și altele, forme de aceptare pasivă a noii ordini mondiale. Noii generații îi revine, ăn drept și în fapt, misiunea de-a imaginaa soluții.