Sentimentul că, prin cunoaștere științifică, omul poate stăpâni Natura punând-o în slujba lui nu urmează, ci precedă revoluția tehnologică, fiind legată de marile descoperiri ale matematicii, fizicii și astronomiei secolului al XVII-lea.
În Disurs asupra Metodei (1637), R. Descartes face un atac nedisimulat împotriva scolasticii – filosofie esențial speculativă – în caare putem vedea actul de naștere al ambiției științifice moderne de a domina natura, de a o pune în slujba omului. Era o idee înaintea timpului ei. Știința medievală își propunea să descrie misterele creației, nu să le pătrundă, necum să le folosească. Demersul lui Descartes era în raport cu scolastica, subversiv (nu e de mirare că Discursul nu a putut să apară în Franța catolică, ci doar în libera Olandă).
Cu toate acestea fuziunea între știința teoretică și continua dezvoltaare a uneltelor și tehnologiilor este un proces lent care se va dezvolta abia în secolele următoare. Descoperirea mașinii cu abur nu datorează prea mult teoriei fizice. Ea este rodul imaginației unor tehnicieni de geniu pe aproape două secole (prima locomotivă cu abur este brevetată de James Watt în 1784). Trebuie să vină aplicațiile recent descoperitei teorii a energiei electrice pentru a putea face o relaație între teoria fizică și tehnologie. Pila lui Volta este de la 1799; inducția electromagnetică descoperită de M. Fraday la 1831 va fi încunuată de teoria electromagnetică a lui J. Maxwell în 1864. Cu cât înaintăm în timp, cu atât îmbinarea dintre priceperea inginerească și teoria fizică este mai mare, cu atât previziunea lui Descartes se realizează. În domeniul biologiei și al științelor medicale, relația dintre teorie și practică este încă mai tardivă: pe la 1870, Loius Pasteurși Rober Koch stabilesc teoria germinală, deschizând poarta profilaxiei și terapiei bolilor infecțioase. Și de aici începe o avalanșă de descoperiri care au transformat soarta societăților și indivizilor. Dar faza Revoluției tehnico-științifice în care se realizează o îmbinare imediată între teorie și practică începe abia după 1949, odată cu folosirea energiei atomice, direct legată de cercetările din domeniu.
Se poate afirma căoptimismul științific a primit o lovitură odată cu folosirea armelor atomice și nucleare. Morbiditatea tardivă (prin cancer, leucemii) provocată de explozia primelor bombe atomice (la Hiroshima și Nagasaki), conștiința progresivă a poluării nucleare a mediului înconjurător au adus primele îndoieli asupra prețului pe care omul, civilizația și natura trebuie să le plătească pentru puterea sporită obținută de om prin știință. Din chiar sânul științei a apăut necesitatea unei reflecții asupra nevoii de a impune o limită înstăpânirii știinâei asupra lumii.
”Limitele creșterii” (Raportul Meadows, publicat de Clubul din Roma în 1970) reprezintă prima reacție sistematizată la progresul tehnico-științific. Raportul prezintă câteva fapte incontestabile: creșterea demografică tinde să devină exponențială; în acelați timp creșterea economică este și mai accelerată decât creșterea demografică, dar reapariția creșterii este geografic inegală. Epuizarea resurselor și deteriorarea gravă a medili mbiant sunt principalele previziuni care rezultă din Raport. Din acest tip de reflecții a reieșit un alt concept, cel a ”dezvoltrii durabile” (”Sustenainable Development”, Raport Brundtland, 1987). Dezvoltarea durabilă răspunde nevoii prezentului fără să compromită capacitatea generațiilviitoare de a răspunde propriilor nevoi.
Se naște întrebarea dacă nu cumva tipul de gândire care emană din aceste două documente (exploatat de mișcarea ecologistă) ilustrează proverbul ”infernul este pavat cu intenții bune”. Intervenția artificială a tehnologiilor în echilibrul natural este, cu acest de filosofie, contrazis de o altă intervenție umană ”artificială”, și anume anticiparea nevoilor viitoare, în condițiile în care previziunea viitorului nu are propriu-zis un statut științific (unele estimări ale Raportului Meadows s-au dovedit eronate). Din acest motic, economiștii liberali și-au pus întrebarea dacă nu cumva reglarea ar trebui să fie spontană, dacă epuizarea resurselor sa poluarea nu ar fi ele însele, odată produse, cel mai ”natural” mijloc de reglare. Pe de altă parte, din partea cealaltă a spectrului ideologic, ideea dezvoltării durabile pare insuficientă, preconizându-se o descreștere ca adevărat remediu. La rândul ei, descreșterea a fost criticată, considerându-se că nu ține seama de starea de înapoiere a unor întinse teritorii (Africa, America de Sud).
Ipoteza Gaia, formulată în anii ’70 de James Lovelock în colabrare cu Lynn Margulis, aduce o contribuție importantă la elaborarea teoriei bioseferei. Planeta noastră, ”Gaia” (numele mitologic al Terrei), este văzută ca un sistem autoreglat care reacționează în sensul menținerii unor parametric stabili ai atmosferei și hidrosferei, făcând posibilă viața pe pământ. S-ar putea presupune că Gaia este ea însăși o ființă vie, organismele fiind echivalente cu părți, organite sau celule ale acestei mari ființe.
Dacă planeta ar fi fost lipsită de viață, spune ipoteza Gaia, ea s-ar fi răcit progresiv, transformându-se într-o masă inertă și rece, așa cum sunt celelalte planete ale sistemului solar. Constantele fundamentale care fac posibilă viața pe pământ, cum sunt temperature atmosferei, concentrația în oxygen, salinitaatea oceanică, nu ar putea nici să apară, nici să se mențină în limitele lor înguste în absența unei reglări, iar această reglare este initiate și întreținută de chiar procesele biologice. Nașterea și persistența vieții se datorează însăși vieții. Ipoteza nu cercetează originea vieții, dar admite că primele organiseme simple apărute pe pământ și-au creat propriul lor mediu natural; aceste nișe bilogice s-au lărgit și au generat atmosfera și hidrosfera, cu compozițiile psiho-fizice actuale fără intervenția vieții. Viața își creează propriile ei condiții de supraviețuire. Acest fel de a gândi este o revoluție: a priori am fi înclinați să credem că viața există datorită condițiilor improbabile întâlnite pe planetă, prezența oxigenului în aer, salinitatea mărilor. În fapt, viața a generat condițiile care o întrețin.
Acest mod de a pune problema (și de a formula ipoteza) este posibil datorită revoluției în teori cunoașterii care este cibernetica. Cibernetica a creat conceptual de retroacțiune (feedback). Retroacțiunea permite o altă înțelegere a conceptului de cauză și efect; un element A acționează asupra elementului B; la rândul lui, elemental B va modifica elemental A: această buclă este retroacțiunea. Există o retroacțiune pozitivă, în care B amplifică pe A; ulterior A amplifcă pe B (de pildă, într-o explozie); există o retroacțiune negativă, care constărîn moderarea procesului (B diminuează acțiunea lui A etc.); anumite sisteme tehnice (termostatul, de exemplu) se întemeiază pe retroacțiunee, o parte din energia degajată de căldură fiind folosită pentru a modera producerea însăși a cantității de căldură.
În sistemele biologice, retroacțiunea este decisive. Termoreglarea organismelor, sistemele-tampon care reglează aciditatea/alcalinitatea mediului intern sunt astfel de bucle retroactive. Cu alte cuvinte, la organismele vii, homeostazia (constanța mediului intern) este identică cu retroacțiunea negativă.
Omenirea nu este capabilă să distrugă sistemul homeostatic numit Gaia. Gaia, în schimb, este capabilă să reacționeze cu o asemenea violență, încât să aducă mari daune civilizației. Într-adevăr nu omul ca specie, ci formele actuale de civilizație sunt amenințate. ”Creșterea sustenabilă, dar și ”descreșterea sustenabilă” sunt măsuri minore, capabile cel mult s ăîncetinească procesul – nu să-l oprească, nicicum să-l inverseze.
Civilizația este posibilă datorită unor parametric naturali cu limite înguste. Dacă omul nu mai are timpul de a acționa pentru a preîntâmpina dezastrul pe care l-a provocat, Gaia va reacționa pentru obținerea unui nou echilibru, pe socoteala fragilei noastre civilizații.
Însă aici intervine o trăsătură atavică: omul nu reazționează decât în situații de pericol imediat. Virtutea care se numește ”prevedere„ aparține unor indivizi determinați și puținor societăți umane. În niciun caz omenirea ca totalitate nu pare capabilă de prevedere. Prin urmare, dezastrul este programamt.
Indivizi, grupuri, omenire
Individul este structura elementară a Omenirii. Ele se strucutrează pe chema Eu-Sine, pe lupta dintre principiul plăcerii și principiul realității.
Există grupuri specific: triburi, clanuri, popoare. Dar și caste, clase sociale. Toate sunt dominate, în proporții diverse de (a) mitologii, (b) ideologii, (c) religii, (d) gândirea tehnolgică.
Există Omenirea. Ea este ansamblu ăn permanent schimbare. Omenirea este lipsită de o trăsătură proprie. Este un ocean parcurs de curenți, de inconștientul individual și colectiv, de principiul plăcerii și al realității. Omenirea trăiește în timp, este fluctuantă numeric. În cazul omenirii actuale, timpul este istoric. Timpul nostrum istoric este timpul tehnologiei, gândirea și apartenența tehnologică domină omenirea actuală.
Desigur, tehnologi contribuie la ameliorarea vieții umane… este ingeniozitatea în slujba supraviețuirii. Este însăși civilizația. Dar, tehnica este și o formă de adicție, devine obiect al adorației. Obiectu este proslăvit ca atare.
O altă caracteristică a omenirii actuale este că, pentru prima data, poate să ajungă la o conștiință colectivă. Omenirile care ne-au precedat nu au fost unitare: în timp ce China trăia confucianismul ateu, cu o ideologie moralist, civilizațiile tradiționale africane viețuiau într-un sistem mitologic, iaar Europa, Orientul, India străbăteau complexa fază religioasă în care gândirea realist-morală și cea mistic-mitologică fuzionează. Azi, omenirea e conștientă de existența ei ca unitate și încep să fie conștientă de destinul ei comun. Această poziție unic ăsurvine într-un moment în care morala, mitul, combinațiile între mituri și morală și-au epuizat forțele.
Prognoze
(a) Putem să postulăm că, urmare a unor incidente ecologice grave, civilizația se va destrăma și va urma o perioadă de regres masiv, neuniform răspândită pe planetă.
(b) Există posibilitatea unei ”fugi înainte” tehnologice, mai mult sau mai puțin reușite, eventual cu transferul informației conținute de ființa-om pe un alt suort biologic (ttal sau partial aartificial).
(c) Șansa unei reacții modern a sistemului Gaia va impune totuși omenirii adaptări majore.
Cum ne apărăm de pulsiunile noastre
Să reținem că nimic mai mult ca spaima nu-l poate reține pe om de la exces și abuz. Spaima este mult mai desuasivă decât raționamentul rece. Există o teamă internalizată, ”conștiința morală”, injectată de familii, religii, de dictaturile ordinii morale, de liberalismul clasic de sorginte puritan.
Există teamă nevrotică, individuală, mecanism de apărare, un prim jandarm în calea satisfacerii pulsionale imediate.
Există conformismul moral, legat de prezența supraeului care moderează care moderează într-o mică măsură apetența libidinală.
Mobilizat de teamă, Omul dispune de mijloaace prin care poate să stăpânească și să-și stăpânească natura specifică: mitul, ideologia, religiile.
Mitul este o construcție care travestește realitatea, mermițând o trăire imaginară, generând opera de artă sau permițând imersiunea în operele concepute de alții. Ca poveste, mitul este articulat ca o gândire discursivă.
Ideologia este un sitem de idei false, izvorâte dintr-o conștiință falsă, cu o mare putere operatorie asupra societăților, în prinicipal prin impunerea unei morale.
Religiile sunt mari sisteme, prprii societăților avansate, înglobând gândirea mitică, ideologiile; versantul subiectiv al religiei îi corespunde o stare de conștiință modificată: trăirea mistică, aspirația către fuziunea cu marele Tot, Dumnezeu.
Diversel sisteme sociale privilegiază una din construcții. Culturile zise ”trdiționale” – mitul; culturile evaluate, complexe – religia; sistemele atee – ideologia.
Au existat civilizații ate. De pildă, China imperial în cea mai mare parte a perioadei ei istorice. Ele au fost guvernate prin morală și teroare. Adică prin formatarea conștiințelor și siluirea lor.
Dictaturile atee ale secolului XX au instaurat teroare pură. Praclamând că în cmunism (ținta îndepărtată, precedată de ”construirea socialismului”) omul va trăi ”după nevoi”, marxism-leninismul afirma implicit că oamnii acelei epoci nu vr trăi după dorințe, nici după placer. Va exista o instant supremă care va defini nevoile. În numele acestui principiu sancrosant de care n uaveai dreptul să te îndoiești, cele mai cumplite pedepse pot fi aplicate nu numai celor trăind ”după nevoi” (și voind, în chip subversive, mai mult devât nevoile), dar și celor careîmpiedicaudrumul glorios către societatea nevoilor satisfăcute.
Ideologia rasială a atins un paroxism în Nazism, în care erau vizate ”rasele inferioare” (fără putință de răscumpărare), dar și cei ce făceau parte din rasa superioară, dacă nu-și asumau menirea de stăpâni.
Dictaturile atee – comunismul, nazismul, fascismul – au creat un paradox relative ușor de destrămat, o mistică în care religia a fost înlocuită de ideologie.
Dar omenirea a trait o lungă perioadă de timp sub imperiul dublei terori, aceea u unirii brațului seculat cu autoritatea de origine divină. În anul 1600, Gordano Bruno a fost exclus din sânul bisericii și încredințat călăului. Religiozitatea complex a marilor religii monoteiste era teroristă, dar acorda un mare spațiu imaginarului religios, era propice creației artistice.
Dictaturile atee le depășesc în cruzime și violență pe cele care își construiesc puterea pe invocarea divinului. Dar ele nu pot dura. Se pare că religiozitatea produce societăți mai peren și mai creatoare. Exemplul civilizației egiptene de un sclavagism implacabil, de o religiozitate istematică, ingenioasă, cu un geniu artistic incomparabil, este cel mai bun.
Dubla teroare a stăpânului pământesc și a celui divin înjugă la celași car ascultarea și fantezia. Divina Comedie este un exercițiun de imaginație activă fără precedent și fără urmare, unirea perfecta a spaimei, extazului și plăcerii estetice. Marile religii monoteiste, hinduismul, budismul (un ateism recuperate de religiozitate) sunt inegalabile prin capacitatea lor de a inspira omul de a face din supunere un prilej de miraculoase creații.
Epuizarea resurselor imaginative
În momentul de față, fantezia metafizică, mitico-mistică, pare să se fi epuizat. Omenirea se împarte în două mari tabere (alături de ele veghează mici comunități debusolate): cei care asumă valori ale credinței prin mecanisme de sugestie și autosugestie; cei care nu mai pot să creadă.
În eseul ”Apocalipsa ratată” convingerea exprimată de N. Berdeaiev că, după experiența bolșevică, Rusia va inventa o religiozitate înnoită, dezbărată de relațiile impure cu puterea. Însă postcomunismul rus nu reușește să inventeze nimic, combinând fasturile provoslavnice cu naționalismul țarilor.
În islam se manifestă, sub pretextul respectului pentru cuvântul lui Dumnezeu, legalismul cel mai violent, teroarea deșănțată care lovește în primul rând pe propriii credincioși. Islamul nu este teroarea prin religie; este, dimpotrivă, colonizarea religiei de către teroare, armă a celor dezarmați, putere a celor fără de putere, speranță a celor fără de speranță.
În lumea liberală și în marginile ei mai puțin prospere au curs substitutul și dușmanul cel mai vechi, indestructibil, recurent al religiei: idolatria, cultul obiectului ca obiect. Idolatria singură izvorăște din nevoia de satisface a dorinței. Dorința fiind prin definiție nelimitată, eercitarea ei făscându-se nu numai prin realitate, ci și prin fantasmă, idolatria revine mereu, oricât de puternice ar fi trăirea vie a simbolului sau supraeul crud al religiei punitive. Faptul că gratificația fantasmatică este imediată lasă un gust searbăd. Idolatrul este cu atât mai nefericit cu cât este mai satisfăcut. El, care își atinge scopul în fiecare moment, nu și-l atinge niciodată, căzând pradă unei insuportabile fata morgana.
Întregul Vechiul Testament este istoria reprimării idolatriei de către o religie pedepsitoare și a recăderii în idolatrie, un ciclu care se predă. Idolatria este ”întoarcerea a ce a fost refulat”.
Specia umană stă în fața unor încercări. Ea nu va pieri; doar modul de viață se va schimba extrem. Totuși, este greu de imaginat că antagonismul între dorință și reprimarea ei vor dispărea din mentalitatea umană. Adevărata dificultate este că, cel puțin aparent, omul a inventat toate miturile posibile, a epuizat toate construcțiile mentale denumite ideologii.
Tehnologia antireligie
Singură, tehnologia se menține ca putere inovatoare în om. Dar tehnologia nu este represivă, iar fără represiune civilizația nu rezistă în fața Gaiei. Dimpotrivă, tehnologia împinge la consumație, la epuizarea resurselor, la destabilizarea sistemului și precipită reacția violentă a Gaiei.
Ca metodă pentru a realiza dispozitive tehnice mereu mai complicate, capabile să modifice chiar suportul vieții (codul genetic), tehnologia are cele mai mari șanse de supraviețuire. Chiar într-o lume invalidă, grav avariată, imaginația tehnică este, ca demers intelectual, inepuizabilă, chiar dacă admitem că, în linii mari, știința a epuizat cunoașterea Naturii, trebuie totuși să acceptăm că exploatarea Naturii prin crearea unor dispozitive tehnice rămâne deschisă, ba chiar este mult mai extinsă. Descoperirile să răresc, invențiile vor fi din ce în ce mai multe.
Tehnologia nu se opune principiului plăcerii. Dacă într-o lume tehnică satisfacerea pulsională poate deveni mai constrângătoare, tehnologia dezvoltă prin idolatrizarea obiectului tehnic propriul ei sistem de satisfacere pulsională. Deci tehnologia este asociată acelei antireligii care este idolatria. Prosperarea viitoare a tehnologiei vine și din aceea că nu are nevoie de o civilizație globală și funcțională. Chiar într-o lume cufundată în conflicte locale, cu multe zone de regres masiv, vor exista insule de prosperitate și de acces la resursele naturale, unde inteligența va putea să elaboreze tehnologia (o astfel de zonă ar putea fi în Asia Centrală și de Sud-Est, unde există resursele minerale cele mai bogate pe glob).
Nu este sigur că noile puteri tehnologice vor domina lumea. Tot ce se poate spune este că vor exercita atracție, invidie și influență, deseori pe calea unor conflicte de un tip nou, de genul războaielor cibernetice etc.
Lumea ”postapocaliptică”, cea care se pregătește și a cărei schiță tranpare din examinarea situației prezente, nu va fi mai unitară decât cea pe care o trăim. Singura diferență stă în aceea că va prezenta mai puține alternative la idolatria tehnologică sau nici una. Tehnologia distruge și imaginația mitologică, și ”falsa conștiință” ideologică.
Coexistența unor zone largi de ”regres” cu altele restrânse, de tehnologie avansată, reprezintă un compromis acceptabil petru Gaia. Sistemul va profita de repaosul relativ pentru a se reface parțial.
Tehnologia este marea prmotoare a idolatriei. Cultului divinității i se opune cultul obiectului creat. Omul cade în extaz în fața propriei sale creații. Istoria miturilor și religiilor promovează satisfacerea fantasmatică fără obiect.
Ideologiile sunt un soi foarte particular de satisfacere prin idee, un soi de idolatrie a ideii. Dar tehnologia duce direct la idolatrie. Valoarea de utilitate a obiectului devine insignifiantă față de valoarea fantasmatică. Fantasma obiectivată devine tiranică. Iar posibilitatea de satisfacție este, virtual, nesfârșită.
Religia este realizarea prin fantasmă, tehnologia este fantasma realizată. Religia este restritivă, idolatria este permisivă. Atunci când imaginația mitico-metafizică este epuizată, idolatria poate domni liniștită, iar prădarea Gaiei continuă.
Beneficiile amneziei
Ruinarea civilizației, fragmentarea ei, prevalența gândirii tehnologice sunt o răscruce. Se poate imagina o lume în care destinele vieții să ia cele mai fantastice căi. Se poate presupune că informațția conținută în om va fi tranferat pe alte suporturi decât ale vieții actuale. În ce ne privește, examinăm aici o ipoteză relativ conservatoare: scindarea societății globale în zone de civilizație tehnologic avansată și altele în care se va organiza, pe termen lung, o rezistență ”conservatoare”. În fapt, cele două ”lumi” vor comunica prin alte căi, care nu vor fi omogene. Cei privilegiați se vor așeza în spațiile cruțate de marile perturbări (invazia mării peste continente, deșertificarea); celorlați le vor reveni spațiile cu riscuri. Malurile oceanelor și mărilor, socotite în cursul istoriei zone privilegiate, vor deveni zone de a doua calitate. ”Marea cultură” a fost marină. Iată că vine rândul culturii continentelor, ele vor da tonul.
Bazele culturi iși civilizației vor fi date uitării. Trăim deja un proces de uitare: în curând nu va mai ști nimeni latina și greaca veche. Homer și Virgiliu, dar și Goethe și Kafka vor fi descifrați numai datorită vechilor traduceri. De către puțini... cultura va fi mereu reluată, mereu ”contemporană”. Umanitatea tehnologică va trăi un proces perpetuu. Partea ”decăzută” a omenirii va păstra patrimoniul într-un chip amputat, deformat. Resorturile culturi ivor fi răstălmăcite. Puțin câte puțin, rupte de rădăcinile lor istorice, operele trecutului vor trece în mituri. Pentru omenirea ”barbară”, interpretarea lor va fi literală (după modelul interpretării literaliste a Facerii biblice, afirmând că lumea a fost făcută în șapte zile). Oamenii tehnici, dimpotrivă, vor refuza orice rămășițe ale vechii culturi, refugiindu-se în raționalitatea practică. Urmele memoriei istorice se vor șterge. Omul va fi, în sfârșit, ”nou”. Postuman.
Va renaște omul vechi?
Clivajul conștient/inconștient este rezultatul unui proces biologic pe care nu putem decât să-l bănuim: nu există o arheologie sau o paleontologie a minții.
Separația dintre cele două straturi a intervenit ca un efect al înstăpânirii omulu asupra naturii. Intelegența nu poate opera sub presiunea neîncetată a angoasei, a reprezentărilor angoasante. S-au selecționat mecanisme psihice care favorizează o filtrare a conținuturilor conștiente: cenzura, refularea. Omul nu poate fi conceput fără sciziunea mintală între actual și virtual. Nu poate fi conceput nici fără activitatea fantasmatică ce se regăsește ”îndărăt”. Chiar dacă nu participă direct, fantasmele sunt laboratoarele acțiunii, proiectele primare; subiectivitatea premerge realizării obiective. În același timp, realizarea imaginară a dorinței îl pune la adăpost, cel puțin în parte, pe ins de propria lui impulsivitatea libidinală.
Clivajul conștient/inconștient nu s-a făcut printr-un salt brusc.p are verosimil că diferența a devenit din ce în ce mia pronunțată, pe măsură ce omul se supunea unor activități mai complexe. Stratificarea psihică este legată intim de natura umană. Epuizarea resurselor mistico-religioase este expresia unei stări de fapt fără precedent în istoria omului.
Putem fi aproape siguri că omul postuman tehnologic nu va mai avea capacitatea de a crea mituri, că religia nu se va mai împrospăta, că abilitățile intelectuale se vor îndrepta eclusiv către imaginația inventivă și practică. Acesta pare să fie destinul postuman la nivelul grupului.
Ceea ce pare mai puțin probabil este că individul se va schimba în aceeași măsură. Clivajul conștient/inconștient, cu instanțele cenzurii, cu realizarea fantasmatică a dorinței favorizează acțiunea ... indirect, o îmbogățește... Pe de altă parte, omul devine din ce în ce mai mult un animal doritor. Organizarea arhaică a aparatului psihic nu are motive să cadă. Omul-individ va continua să fantasmeze și să dorească. În schimb, omul social va fi afectat în capacitatea de a-și oganiza fantasmele în mituri și în reprezentări religioase.
Condiția homo sapiens poate fi pusă în discuție? Este oare posibil să ne găsim în fața unei mutații antropologice atât de extreme, încât să șteargă instanțele care separă conștientul de inconștient? O asemenea probabilitate pare de o înaltă improabilitae. O conștiință care ar fi invadată neîncetat de stratul libidinal ar fi incapabilă de acțiune, trăind într-o dezordine comparabilă cu psihoza. Adaptarea, lege a naturii, ar împiedica formarea unui asfel de om, altfel decât un mutant izolat.
Singura șansă ca o astfel de schimbare radicală să se producă este tranferul informației-om pe un alt suport genetic, prefacerea ființei umane într-un robot, cu dispariția subiectivității, a emoțiilor etc. Aceasta ar fi sfâșitul absolut al condiției umane, începutul a ”cu totul altceva”.
Mai probabil este că nenorocirea de a fi om, ”blestemul” condiției umane, va căpăta o altă față: abisul care se deschide între capacitatea insului de a imagina și absența putinței de a socializa această capacitate.
Evul Mediu a transmis numai o parte a culturii antice. De pildă, din cele peste o sută de tragedii ale lui Sofocle s-au păstrat numai șapte. Operele zise ”exoterice” ale lui Aristotel s-au pierdut în întregime. Copiștii au reprodus, probabil fără să le înțeleagă, manuscrisel antice până ce o altă epocă, Renașterea, a început să le găsească sensul.
Dar tranziția dintre epoca actuală, încă impregnată de cultură, și viitoarea civilizație pare și mai radicală: informația contemporană este atât de abundentă, încât va îngropa cu totul vechea cultură. Uitarea și deformarea a ceea ce totuși va rezista uitării sunt destinul culturii.
Când acest proces de macerare a memoriei colective va atinge gradul avansat. Omenirea va deveni capabilă de reinventeze mituri. Fantezia creatoare va fi autorizată de om. Omul va redescoperi pe om, un nou ciclu de viață va putea începe. Între timp, Gaia, care-și va fi lins rănile, va fi gata să-l primească și pe omul nou-vechi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu