Cele două realități

 

Durerea este acel sentiment atât de nedorit, detestat, evitat. Durerea e parte componentă a existenței reale, palpabile, concrete. O realitate ce-și are legitățile ei, dincolo de capacitatea noastră de control. Durerea e un alt nume pentru realitate.

Fericirea se manifestă, în deosebi, în realitatea intangibilă, fantasmagorică, himerică. Una poate mai reală decât cealaltă.

O fericire capătă un caracter trivial, înșelător atunci când devine totalmente definibilă, concretizată. Deși sursa pornește, mai totdeauna, în realitatea de dinafară, pentru a servi drept temei, fundament pentru ceea ce urmează dincolo, în lumea interioară.

Orice dorință și acțiune de a prelungi ceea ce este sortit să se diminueze treptat, mi se pare un gest lamentabil care alterează toată frumusețea momentului. Acțiune ce omoară toate șansele la viață a ceea ce ar putea încă să dureze, să atingă noi culmi, dimensiuni, nuanțe, în cealaltă lume - de vis, secretă, încăpătoare.

Iar pentru asta e nevoie să te retragi din planul tangibilului, când râvnești la acel ceva irealizabil, când te îndreapți pripit spre faza descrescendo, când ceea ce trăiești e searbăd, tern. Să te retragi în cealaltă dimensiune, mai înaltă, ca să înfăptuiești ceea ce nu era posibil, să retrăiești momentul de fericire în crescendo, să colorezi existența în nuanțe vibrante. De altfel, riști să rămâi prizonier într-o realitate smeadă, incompletă. Pur și simplu să permiți interiorului să se dezvăluie.

Durerea are capacitatea de a metamorfoza, restructura interiorul. Iar odată trecută, vindecată rămâi cu un sentiment de reînnoire, renaștere, primenire. Și nu oricine are capacitatea de a îndura dureri, fără să se frângă, fără să se înrăiască. Durerea e pentru sufletele tari.

Durerea e atât de vie și devoratoare încât acaparează deplin ființa și o ține captivă în prezent. Nu permite evadări din realitatea tangibilă, pentru că ea însuși e concretă, condiționează o stare deplină de luciditate, trezire. Iar apoi, vine eliberarea, un sentiment inconfundabil de ușurare sufletească, libertate, izbândă.

În timp ce fericirea, odată petrecută devine amintire, ceva rupt definitiv de prezent, îndepărtat, ceva ce aparține trecutului și imposibil de retrăit. Revii la ea ca la un vis, la o fantasmă, de parcă s-ar fi întâmplat într-o altă lume, într-o altă viață, de neregăsit. Poate fiindcă s-a desfășurat, în mare parte, în imaginație. În schimb, e trăită ca o gratificare, înalță spiritul, aduce acea stare unică solară și sentimentul că viața merită trăită.

Nici una din cele două realități nu e mai valoroasă și nici una nu trebuie surclasată celeilate, în tandem fac existența completă și adevărată.

Text publicat în revista Webcultura

O zi ordinară

 

Sună alarma. Se anunță o nouă zi. Nimic din prospețimea și răcoarea dimineților. Soarele pătrunde nestingherit prin geamul de la etajul 9 și inundă odaia cu o căldură densă, molatică.

O rutină matinală, repetată ani la rândul, încât nimic nu poate să-mi scape, cu mici diferențe nesemnificative. Până și dejunul e aproape același, în ciuda recomandării de a urma o dietă variată și echilibrată de pe cutia cu vitamine.

Înainte de a ieși din casă: închid geamurile, trag jaluzelele, sting luminile, deconectez radioul, încui ușile și merg două cartiere până la stația terminus pentru a prinde un loc pe scaun. Nu că nu mi-ar place statul în picioare, dar troleibusul se umple până la refuz cu pasageri grăbiți și, la un moment dat, ai senzația că te afli într-o cutie cu conserve sau în una cu chibrituri. În plus, îmi asigur condiții comode de lectură. Lectură de plăcere.

Ajung peste o oră în alt capăt al orașului. Urc patru etaje și pătrund într-o sală în care unii deja sunt în plină activitate. Îmi ocup locul, dând startul unei zile predictibile, în care nimic excepțional nu se poate întâmpla. La început, eram sufocată de această liniște lipsită de viață și mobilitate. Eu, care aveam anterior audiențe interminabile, apeluri intermitente, termene limită, rapoarte, dosare, teancuri de registre, petiții etc. etc. Credeam că atâta calmitate poate fi găsită doar în cimitire. Încă nu m-am obișnuit, deși în percepția unora este locul perfect. Și eu credeam la fel.

Ce fac? Fleacuri. Mă cufund în grămezi de trandafiri. Mă delectez cu dulceața vetiverului, delicatețea iasomiei, senzualitatea ambrei, pasiunea moscului, rafinamentul lemnului de santal, maiestuozitatea cedrului, prospețimea freziei, căldura bergamotei. Savurez cocteiluri de fructe suculente. Mă las presărată de stropi de citrice. Mă pomenesc în spații mistice, nepământene, răpitoare. Cutreier prin păduri nesfârșite și misterioase. Simfonii unice îmi încântă simțurile. Rătăcesc pe insule virgine, cu verdeață luxuriantă, străbătute de curenți oceanici. După opt ore, amețită de arome, imagini pitorești, acorduri captivante, ies în stradă.

Ajung într-un târziu acasă. Obosită adorm, dacă nu mă trezește, pe la o bucată de noapte, vreun țânțar avid de sânge cald cu aromă floral-fructată.

Text publicat în revista Catchy