Determinat - Robert M. Sapolsky (Epilepsia. Schizofrenia)

 Ne-am mai schimbat și în trecut

Epilepsia

Sunteți în toiul acelui serial TV care i-a înebunit pe toți anul trecut – care era, Games of Thrones? Nu, nu acela. Game of Cuttlefish? Cuttlefish Game? Squid Game – aha, ăsta era. Sunteți absorbiți, jucând Lumină Roție, Lumină Verde. Când se aprinde lumina verde, alergați înainte, iar când se aprinde lumina roșie, stați pe loc; ați greșit, și sunteți împușcați de îndată. E bine că sistemul vostru nervos se ocupă de această sarcină, și nu pancreasul. Verde, o bucată din creier se activează la maximum, pe când altă bucată este redusă total la tăcere din punct de vedere energetic; lumina roșie, se întâmplă exact pe dos, tranzițile realizându-se la modul ideal fulgerător și precis. Sistemul vostru nervos lucrează numai cu contraste.

Neuronii au dobândit evolutiv un truc excelent de accentuare a contrastelor. Când un neuron tace, neavând nimic de spus, sarcina sa electrică situându-se la o extremă, în care interiorul neuronului este încărcat negativ în raport cu exteriorul. Când în neuron se declanșează o explozie de excitație numită potențial de acțiune, interiorul neuronului se încarcă pozitiv. Cu acest fel de polarizare, nu există nicio confuzie între nimic-de-spus și ceva-de-spus.

Apoi iată scamatoria. Excitația, potențialul de acțiune, s-a terminat. Neuronul nu mai are nimic de spus. În acest moment, începe sarcina pozitivă să revină lent și sinuos la starea negativă inițială? Acel tip de slăbire lentă a intensităției este în regulă dacă ești o celulă renală fără prea multe pe cap. În schimb, neuronul posedă un mecanism foarte activ grație căruia sarcina pozitivă se prăbușește în cea negativă la fel de repede pe cât i s-a ivit în precedenta miime de secundă. De fapt, ca să facă și mai spectaculos semnalul de încetare completă, sarcina electircă devine pentru un foarte scurt timp chiar mai negativă decât în starea obișnuită de rapaus înainte de a se restabili sarcina negativă inițială. Așadar, în locul unui neuron în repaus normal, polarizat într-o direcția negativă, avem unul pentru scut timp hiperpolarizat în ceea ce se numește perioada refractară. Da – în această perioadă, neuronul are dificultăți când trebuie să treacă din nou la un potențial de acțiune cu sarcină pozitivă. Este cu adevărat total inert.

Presupuneți că apare o problemă în acest sistem. O proteină este stricată, astfel încât nu se instalează perioada refractară. Consecința? Apar rafale anormale de neuroni cu potențial de acțiune de mare intensitate, unul peste altul. Ori presupuneți că niște neuroni inhibatori își încetează activitatea. Rezultatul este un traseu diferit către mănunchiul de neuroni anormal de excitați. Ceea ce tocmai am descris sunt cele două cauze generale subiacente care cauzează crizele epileptice – prea multă excitație ori prea puțină inhibiție. Nenumărate manuale și zeci de mii de articole științifice au explorat cauzele unei astfel de supraexcitații sincronizate – gene defecte, contuzii craniene, puseuri de febră, unele toxine de mediu. În toată această complexitate, această boală, de care suferă 40 de milioane de oameni din toată lumea și care ucide anual peste 100 000 de persoane, are la bază prea multă excitație și/sau prea puțină inhibiție în sistemul nervos.

Previzibil, toate acestea au fost descoperite numai recent. Dar epilepsia este o boală străveche. Subtipul de crize cunoscute de majoritatea oamenilor sunt așa-numitele crize de grand mal, în care bolnavul are convulsii și se zvârcolește cu mișcări automate, face spume la gură și își dă ochii peste cap. Persoana se prăbușește la pământ, fapt care explică numele dat epilepsiei  de mulți dintre antici – boala căderii fulgerătoare.

Credința eronată că epilepsia era ereditară a condus la interdicția epilepticilor de a se căsători. În diverse locuri din Europa bărbații epileptici erau castrați, o practică care a durat până în secolul ala XIX-lea. Și în secolul al XX aceeași ignoranță medicală a dus la sterilizarea forțată a unor mii de persoane suferinde de epilepsie. În Statele Unite, cazul de referință a fost Buck v. Bell (1927), în care Curtea Supremă a susținut legalitatea deciziei statului Virginia de a steriliza forțat persoanele ”slabe de minte și epileptice”, conform unei legi abrogate abia în 1974. În secolul XX, practica era legală în majoritatea statelor, incluisv în Europa, unde practica a ajuns pe culmi, firește, în Germania nazistă. În 1936, Al Treilea Reich a creat un doctorat onorific pentru Harry Laughlin, eugenistul american care fusese arhitectul legii din Virginia și, la Procesul de la Nürnberg, doctorii naziști au citat explicit cazul Buck v. Bell în apărarea lor.

Toate acestea erau orori generate de o știință eronată. Mesopotamienii numeau epilepsia ”mâna păcatului”, considerând că este o boală ”sacră” și erau impresionat de familiarizați cu eterogenitatea crizelor. Creștinătatea s-a alăturat acestei teorii dominante, datorită unui precedent din Noul Testament (Evanghelia după Marcu 9:14-29).

În 1487, doi călugări dominicani, Heinrich Kramer și Jacob Sprenger, au publicat în limba latină Malleus maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor). Cartea era un manual cu instrucțiuni de întrebuințare, destinat să le arate atât autorităților religioase, cât și laice cum să recunoască vrăjitoarele drept ceea ce erau, să le facă să mărturisească și apoi să le aplice cu minuțiozitate pedepsele cuvenite. Un indicator de nădejde că o femeie era vrăjitoare? Crizele epileptice, bineînțeles.

Sute de mii de oameni, aproape în totalitate femei, au fost persecutați, torturați, uciși în acea perioadă de vânătoare de vrăjitoare. Malleus maleficarum a apărut la țanc pentru a beneficia de recenta invenție a tiparului și în următorul secol s-au retipărit 30 de ediții, fiind citită în toată Europa. Și mase de oameni cu defecțiuni ale canalelor de potasiu din neuronii lor au fost arși pe rug.

În 1800, medicul britanic Thomas Beddoes a inventat una din cele mai leșinate versiuni de acuzare a victimei, postulând că oamenii erau prea sentimentali și citeau prea multe romane, în loc să ducă o viață plină de vigoare grădinărind în aer liber. Cu alte cuvinte, de-a lungul câtorva secole, am trecut la epilepsia cauzată de prezența lui Belzebut în adâncul inimii la boala cauzată de lectura prea multor romane de dragoste din seria Harlequin.

Pe linia continuităii acuzării vicimei s-au înscris și cei care continuau să vadă în epilepsie o amenințare, dar nu pe temeiuri teologice, ci medico-legale. Noi trăim într-o epocă cu o diversitate de medicamente disponibile care previn majoritatea crizelor la cei mai mulți bolnavi de epilepsie. Dar, până la începutul secolului XX, o persoană suferind de epilepsie putea să aibă sute de crize de-a lungul vieții.

O consecință a acestor crize este emergența după un timp a unor masive vătămări cerebrale. În esență, exploziile repetate de potențial secătuiesc de energie neuronii, lăsând celulele fără mijloacele energetice de a repara lucruri dăunătoare precum radicalii de oxigen rămași după o criză. Decenii de crize vătămătoare produc în mod tipic declin cognitiv, ceea ce explică numeroasele spitale și institute din secolul XIX-lea pentru ”epilepticii slabi la minte”. În plus, leziunile induse de crize surveneau adesea în regiunile frontal-corticale implicate în stăpânirea impulsurilor și în reglarea emoțională, ceea ce explică o altă varietate de instituție medicală, cea dedicată ”epilepticilor nebuni”.

Epilepsia era mai răspândită din cauza unei rate mai ridicate de leziuni cerebrale și a cazurilor de epilepsie febrilă generată de boli infecțioase de care noi suntem scutiți. Frecvența mai înaltă, asociată cu faptul că de regulă un epileptic avea mai multe crize decât în zilele noastre, i-a făcut pe oamenii din acele vremuri mult mai atenți față de extraordinar de rarele cazuri  în care epilepsia era asociată cu violența. Pot fi aplicate automatisme de comportament agresiv în timpul unei crize psihomotorii (numită în epoca victoriană furor epilepsticus). Mai comună este agresiunea care urmează imediat după o criză, când, persoana, aflată într-o stare de confuzie agitată, se opune violent încercărilor de a fi imobilizată. Sunt mai rare accesele de violență care survin la câteva ore după criză. În mod tipic, violența urmează după o serie de crize, nu prezintă nicio probă de premeditare sau motiv și survine sub forma unei rapide și fragmentate izbucniri de mișcări stereotipe care durează mai puțin de 30 de secunde. Ulterior, persoana este copleșită de remușcări și nu-și mai amintește nimic.

Știința secolului XIX-lea progresa de așa natură încât vă puteți imagina șirul de lămuriri care aveau să lege cunoștințele vremii cu cele din prezent. Studiile de autopsie eliminaseră în sfârșit ideea dopurilor de flegmă; statisticienii scoseseră în sfârșit luna din tablou. Neuropatologii începeau să observe daune masive în creierii post-mortem ai oamenilor cu o istorie de crize repetate. Era perioada galvanismului și a electricității animale, recunoașterea tot mai apăsată a naturii electrice a semnalelor prin care creierul determină mișcarea mușchilor și a faptului că însuși creierul era un fel de organ electric. Ceea ce sugera că epilepsia  putea să implice un soi de problemă electrică. Un gigant printre neurologi, pe nume Hughlings Jackson, un adevărat geniu, a introdus ideea de localizare – unde în corp spasmele și mișcările convulsive de la începutul crizei v-ar putea spune zona cerebrală în care își avea centrul problema.

Pe 5 martie 2018, Dorothy Bruns, în timp ce conducea sedanul său Volvo pe o stradă comercială din Brookliyn, a avut o criză de grand mal. După cât se pare a apăsat pedala de accelerație și a trecut pe roșu, lovind un grup de pietoni într-o intersecție. Doi copii de 22 de luni și de 4 ani au fost uciși, iar mamele lor împreună cu un alt pieton, au fost grav răniți.

La început unii au pus la îndoială că femeia suferise realmente o criză. Dar a fost o criză; Bruns încă avea convulsii și spume la gură când a venit poliția și, în următoarele ore, a mai suferit încă două crize.

În pofida celor descrise, Bruns a fost acuzată de omor din imprudență și omucidere din neglijență criminală; după opt luni, așteptându-și procesul s-a sinucis.

Burns nu a fost acel caz ipotetic în care un individ perfect sănătos face o criză din senin. Bruns avea un istoric de crize rezistente la medicație (pe lângă scleroză multiplă, atacuri cerebrale și o boală de inimă); în cele două luni precedente accidentului, trei doctori îi spuseseră că nu este capabilă să conducă în siguranță. Și totuși s-a urcat la volan.

Și au existat variante ale acestui scenariu. În 2009, Auvryn Scarlett a fost condamnat pentru omucidere; nu și-a luat medicamentele pentru epilpsie, a făcut o criză, a lovit și a ucis doi pietoni în Manhattan. În 2017, Emilio Garcia s-a recunoscut vinovat de omucidere, nici el nu-și luase medicamentele, a făcut o criză în timp ce conducea mașina și a omorât doi pietoni. În 2018, Howard Unger a fost condamnat pentru omor din imprudență; nu și-a lut medicamnetele, a făcut o criză, a pierdut controlul mașinii, omorând trei pietoni în Bronx.

În fiecare dintre acele situații, indivizii trebuie să ia o decizie – să conduc deși nu mi-am luat medicamentele. O decize ca oricare alta – dacă să apăsați pe trăgaci, să participați la actele de violență ale unei gloate, să șterpeliți din buzunarul cuiva ceva care nu vă aparține, să renunțați la o petrecere ca să studiați, să spuneți adevărul, să intrați într-o clădire în flăcări ca să salvați viața cuiva. Toate lucruri obișnuite. Vă aflați în situația de a decide: ”Să conduc fără să-mi fi luat medicația ori să fac lucrul cel mai dificil, dar corect?” Revenim la capitolul anterior. Câți neuroni există în cortexul vostru frontal și cât de bine funcționează? Ce efecte au boala subiacentă și medicamentele luate pentru tratamentul ei asupra judecății și funcției vostre frontale? Este cortexul vostru frontal puțin zăpăcit și leneș pentru că ați sărit peste micul dejun și acum aveți glicemia mică? Ați fost suficient de norocoși să beneficiați de creșterea și educația necesară ca să aveți un creier care este informat despre efectele glicemiei asupra deciziilor luate și asupra funcției frontale și de un cortext frontal suficient de funcțional pentru a vă convinge să luați micul-dejun? Care sunt nivelurile hormonului steroid gonadic din acea dimineață? V-a fost afectată funcția frontală de stresul resimțit săptămânile până la lunile anterioare? Aveți în creier o infecție latentă cu Toxoplasma? La un moment dat în adolescență erau medicamentele destul de eficiente pentru a vă face să vă simțiți normali sub amenințarea unei boli devastatoare, anume conducând o mașină? Care au fost experiențele voastre adverse din copilărie și cele ridicol de norocoase din aceeași perioadă? Mama voastră bea mult când vă aflați în stadiul intrauterin? Ce variantă a genei pentru receptorul dopaminei D4 aveți? Cultura strămoșilor voștri a glorificat respectare regulilor, grija față de ceilalți sau asumarea de riscuri? Și așa mai departe. ”A face crize” și ” a decide să conduci deși nu ți-ai luat medicamentele” sunt la fel de biologice, în egală măsură produsul unui sistem nervos sculptat de factori asupra cărora nu dețineți niciun control.

Mă simt descumpănit și jenat încercând să pledez bazându-mă pe știința care nu afirmă doar că un ins nu merit să fie acuzat sau pedepsit pentru că face crize, ci și că este tot atât de injust și nejustificabil științific să facă un iad din viața unui om fiindcă nu și-a luat medicamentele. Dar asta trebuie să facem dacă dorim să trăim consecințele pe care ni le deslușește știința – că acel creier care a împins pe cineva  să se urce la volan fără să își fi luat medicamentele este produsul final al tuturor factorilor necontrolabili care au survenit în urmă cu o secundă, un minut, un mileniu. Și avem aceeași explicație în cazul în care creirul vostru a fost sculptat să devină unul care vă face buni la suflet sau motivați.

 

Schizofrenia

În vreme ce fiecare dintre bolile mintale de pe pământ afectează un mare număr de oameni, nu doriți, realmente nu doriți să suferiți de schizofrenie.

Schizofrenia este o boală a gândirii dezorganizate. Dacă întâlniți pe cineva a cărui fraze individuale au un oarecare sens, dar se înșiră într-o sinuoasă incoerență, după 30 de secunde vă puteți da seama deja că e ceva în neregulă cu el și sunt șanse mari  să fie schizofrenic. Afectează 1-2 % din populație, indiferent de cultură, gen, etnicitate ori statut scioeconomic.

Un aspect remarcabil al bolii este că gândirea haotică are unele trăsături constante. Sunt prezente o gândire tangențială și asociații excentrice, în care o succesiune logică de la A spre B și spre C în toate felurile, persoana ricoșează, împinsă de sunetul cuvintelor, de omonimele lor, de vag discernabile salturi de conectivitate. Gândirea tangențială se completează cu elemente iluzorii sau de persecuție paranoidă. Adăugați halucinațiile. Majoritatea sunt auditive, luând forma unor voci – neîncetate, deseori sarcastice, amenințătoare, provocatoare, umilitoare.

Acestea sunt principalele simptome ”pozitive” ale schizofreniei, trăsături care apar la cei care suferă de această boală și în mod normal nu se întâlnesc la alții. Simptomele ”negative” ale bolii, lucrurile care sunt absente, se numără emoțiile puternice sau cuvenite, expresia afectului și legăturile sociale. Adăugați ratele înalte de sinucudere, automutilare și violență și putem spera că aberația ”binecuvântărilor ascunse” este spulberată.

O caracteristică izbitor de constantă a schizofreniei este că boala se declanșează de regulă la sfârșitul adolescenței sau în tinerețe. Cu toate acestea, privind retrospectiv, unel ușoare anormalități se fac simțite încă din fragedă copilărie. Indivizii destinați unui diagnostic de schizofrenie au rate mai înalte de semne ”neurologice minore” în primii ani de viață, precum întârzieri ale statului în picioare și a mersului, a nevoilor de făcut la oliță, probleme durabile de udat patul. În plus, există anormalități comportamentale în prima copilărie.

Acum știm că schizofrenia este o tulburare neurală a dezvoltării ființei umane cu puternice componente genetice. O demonstrație magnifică este faptul că, dacă un ins are boala, atunci sunt 50% șanse ca geamănul său identic, având în totalitate aceleași gene, să fie la rândul său bolnav (în contrast cu riscul de 1-2 % din populația generală). Totuși genetica schizofreniei nu constă într-o singură genă care s-a dereglat (în comparație cu afecțiuni monogenetice clasice precum fibroza chistică, boala Huntington sau anemia falciformă). În schimb, se naște într-o nefericită combinație de variante ale unei diversități de gene, multe dintre ele având legătură cu neurotranmisia și dezvoltarea creierului. Totuși colecția de gene nu cauzează schizofrenia, ci sporește riscul de îmbolnăvire. Într-o interacțiune clasică genă/mediu, îmbolnăvirea necesită în esență o combinație între vulnerabilitatea genetică și un mediu stresant. Ce fel de stres? În timpul vieții intrauterine, riscul de apariție a bolii peste niște ani este creat de subnutriția prenatală (de exemplu, în timpul Iernii Foametei Olandeze din 1944 a explodat incidența schizofreniei printre indivizii care fuseseră fetuși în perioada respectivă), expunerea la oricare dintre un număr de virusuri prin intermediul infecției materne, hemoragia placentară, diabetul matern sau infecția cu protozoarul parazit Toxoplasma gondii. Factori perinatali de risc includ nașterea prematură, o greutate mică și o circumferință redusă a capului la naștere, hipoxia în timpul nașterii, o cezariană de urgență și nașterea în lunile de iarnă. Mai târziu în timpul dezvoltării, riscul este amplificat de stresori psihosociali precum moartea unui părinte, despărțirea părinților, traume în adolescența timpurie, migrație și viață în mediul urban.

Așadar boala este rezultatul riscului genetic din cauza căruia creierul cuiva se leagănă în vârful unei stânci, asociat cu un mediu stresant care îi dă brânci de pe buza prăpastiei. Ce anormalități se manifestă în creier după ce a primit acel brânci? Cel mai dramatic și  cel mai sigur implică un exces al neurotranmițătorului dopamină. Acest mesager chimic joacă un rol, îndeosebi în cortexul frontal, marcând proeminența unui eveniment.

O recompensă neașteptată și gândim: ”Uau, e minunat! Ce pot să învăț despre ceea ce tocmai s-a întâmplat ca să sporesc probabilitatea de a se întâmpla din nou?” O pedeapsă neașteptată, urmată de: ”Uau, groaznic!” Ce pot să învăț pentru a-l face mai puțin probabil?” Dopamina este mediatoarea mesajului ”Fii atent; este ceva important”.

Cea mai bună dovadă este că, pe lângă faptul că nivelurile de dopamină sunt ridicate, în schizofrenie fenomenul se datorează unei erupții aleatorii ale emisiei sale. Care produc erupții aleatorii de proeminență a evenimentelor. De exemplu, dacă sunteți schizofrenic și o inoportună revărsare de dopamină se întâmplă să survină când remarcați că o persoană vă aruncă o privire, atunci, apăsat de falsul sentiment că acea persoană este importantă, ajungeți la concluzia că persoana vă urmărește, citindu-vă gândurile. Schizofrenia este o tulburarea a gândirii, bazată pe, după cum i se spune, ”o proeminență aberantă”.

Se crede că proeminența contribuie și la o altă trăsătură definitorie a bolii, anume halucinațiile. Majoritatea oamenilor au o voce internă în cap, care narează evenimente, reamintește lucruri, perturbând mintea cu gânduri fără legătură între ele. Aveți o avalanșă aleatorie de dopamină odată cu unul din aceste evenimente și el devine atât de proeminent, atât de prezent, încât îl percepeți ca pe o voce reală, căreia îi răspundeți. Majoritatea halucinațiilor schizofrenice sunt auditive, reflectând că o mare parte din gândirea noastră este verbală.

Boala implică de asemenea schimbări structurale în creier. Acest fapt este cam dificil de demonstrat. O sursă potențială de confuzie care trebuie eliminată este medicația: dacă observați ceva structural diferit în creierul unui schizofrenic de, să zicem, 40 de ani, diferența se datorează bolii sau faptului că bolnavul a luat timp de decenii diverse medicamente neuroactive? În consecință, etalonul-aur în domeniu a devenit neuroimgistica unor creieri de adolescenți sau de adulți tineri recent diagnosticați ca având boala și care nu luaseră încă medicamente. În sfârșit, odată ce a fost posibilă identificarea celor cu risc genetic și supravegherea lor din copilărie, văzând cine va face boala și cine va scăpa de ea, a fost clar că unele dintre modificările creierului se produc cu mult înainte de manifestarea celor mai serioase simptome.

Așadar aceste modificări cerebrale au precedat și au prezis boala. Schimbarea este că la schizofrenici cortexul este anormal de subțire, comprimat, (de aici teama legată de strivirea lui). există totodată diferențe logice în ventricule, acele caverne pline de lichid din interiorul creierului; concret, dacă evem un cortex subțire, comprimat, ventriculele sunt mai voluminoase, presând în afară. De aici apare întrebarea dacă problema este legată de ventricule mărite care strivesc cortexul din interior sau un cortext subțiat care permite ventriculelor să umple spațiul gol. După cum se dovedește, subțierea cortexului are loc mai întâi.

Foarte grăitor, cele mai spectaculoase modificări corticale au loc în cortexul frontal. Dovezile arată că subțierea acestuia nu este cauzată de pierderea de neuroni. În schimb, se pierd ansambluri de legături nervoase – axoni și dendrite – care permit neuronilor să comunice între ei. Cortexul frontal are o capacitate mai redusă de comunicare între neuronii săi și de coordonare a acțiunilor acestora. Și de a funcționa în modalități logice, secvențiale. În susținerea acestei idei, imagistica unui creier funcțional arată că subțiatul și sărăcitul cortex frontal din creierul unui schizofrenic trebuie să depună un efort mai mare decât aflat în creierul unui subiect din grupul de control ca să atingă același grad de eficacitate în rezolvarea sarcinilor.

Așadar, dacă cineva ar fi silit să prezinte o mare sinteză a bolii, bazată pe cunoștințele actuale, aceasta ar suna cam așa: în schizofrenie, o diversitate de variante ale unor gene constituie un risc de a face boala și anumite perioade de stres major în primii ani de viață reglează acele gene în așa fel încât lucrurile sunt deviate pe drumul care duce spre schizofrenie. Aceste manifestări includ apoi un exces de dopamină și puține conexiui între neuronii din cortexul frontal. De ce în mod tipic boala se instalează spre sfârșitul adolescenței sau la începutul tinereții? Pentru că atunci are loc ultima fază de maturizare a cortexului frontal (fază în care este afectat de schizofrenie).

Nereguli în ceea ce privește genele, neurtransmițătorii, cantitatea de cablaj axonal care reglează neuronii. Scopul parcurgerii acestei treceri în revistă a înțelegerii actuale a bolii este să batem în cuie această idee – este o problemă biologică, este o problemă biologică. Este lumea oamenilor în halate de laborator care lucrează cu eprubele, și nu a psihanaliștilor vienezi al căror modus operandi ar fi să-i spună mamei că stilul ei matern este execrabil.

Înțelegerea ideii comportamentului matern schizofrenogenic ar putea să pară că are o problemă substanțială. În anunțul teoriei, mamele schizofrenogenice (ori tații sau alți membri din familie) îi împing pe cei dragi lor spre declanșarea schizofreniei  în adolescența târzie prin modul toxic în care interacționează cu ei. Dar pe urmă descoperirea unor lucruri precum nivelurile ridicate de dopamină, împuținarea circuitelor din cortexul frontal și lărgirea ventriculară arată strident că aveam de-a face cu o boală biologică. Nu există știință care să arate că stilul matern ar putea să produc acele modificări ale creierului.

Schimbarea viziunii despre schizofrenie trebuie să se fi petrecut în anii 1950, când au apărut primele medicamente care au ajutat la atenuarea simptomelor bolii. Când dopamina este eliberată de un neuron cu intenția de a trimite un mesaj ”dopaminergic„ următorului neuron din rețea, procesul are succes numai dacă următorul neuron posedă receptori care se atașează de dopamină și reacționează față de ea. Semnalizare elementară prin neurotransmițători. Și primele medicamente eficiente au fost cele care blochează receptorii de dopamină. Acestea au fost numite „neuroleptice” sau ”antipsihotice”, cel mai vestit fiind Thorazina (cunoscută și sub denumirea de clorpromazină) și Haldolul. Ce se întâmplă când se blochează receptorii de dopamină. Primul neuron din serie poate să secrete dopamină mult și bine, dar nu trece niciun semnal dopaminergic. Și dacă bolnavii încep să acționeze mai puțin schizofrenic după ce iau medicamentul, trebuie să ajungeți logic la concluzia că problema era din capul locului un exces de dopamină. Teoria a fost și mai mult întărită de demonstrația reversului medaliei – luați un medicament care sporește drastic semnalizarea dopaminei și oamenii manifestă numeroase simptome care amintesc de schizofrenie; aceasta este o psihoză indusă de amfetamină. Astfel de descoperiri au inițiat ipoteza dopaminei, încă explicația cea mai credibilă a proceselor dereglate în cazul bolii. A cauzat totdată și o scădere drastică a numărului de schizofrenici închiși pe viață în instituții psihiatrice, ținuți la o distanță respectabilă de restul oamenilor. A fost sfârșitul ospiciilor.