A face lucrul cuvenit când este lucrul cel mai greu de făcut
Spre lauda cortexului prefrontal, este cea mai nouă parte a creierului; noi, primatele, avem proporțional mai mult decât alte mamifere; când examinați variantele de gene care aparțin numai primatelor, un procent disproporțional se manifestă în cortexul frontal. Cortexul nostru frontal este mai mare și/sau mai complex cablat decât al oricărei alte primate. Este ultima parte din creier care ajunge la maturitate, nefiind complet structurat până în jurul vârstei de 25 de ani; este o întârziere scandalos de lungă, dat fiind că cea mai mare parte a creierului este alcătuită și funcțională la câțiva ani după naștere. O implicație majoră a acestei întârzieri este că un sfert de secol de influnețe ambientale modelează modul de integrare a cortexului frontal. Este una din părțile cele mai active ale creierului, dacă avem în vedere consumul de energie. Are un tip de neuron de neregăsit în nicio altă parte a creirului. Și partea cea mai interesantă a cortexului frontal – cortexul prefrontal (CPF) – este proporțional mai voluminoasă decât restul cortexului frontal și cea care a evoluat cel mai recent.
Vă duc aminte că CPF joacă un rol central în funcția executivă și în luarea deciziilor. Îi revine îndeosebi CPF misiunea de a lua deciziile dificile în fața tentațiilor – amânarea recompensei, planificarea pe termen lung, stăpânirea impulsurilor, reglarea emoțională. CPF este esențial în a vă determina să faceți lucrul cuvenit când acesta este lucrul cel mai greu de făcut. Aspect atât de pertinent pentru a cea falsă dihotomie între ceea ce v-a dăruit soarta și ceea ce faceți cu darurile primite.
CPF cognitiv
Ca exercițiu de încălzire, să examinăm ”a face lucrul corect” pe tărâm cognitiv. CPF inhibă pornirea voastră de a face ceva în modul vostru obișnuit când trebuie să faceți acel lucru într-un mod nou.
Puneți un ins să spună repede lunile anului în sens invers. CPF se activează, reprimând răspunsul prea bine învățat – ”Ține minte, de astă dată septembrie-august, nu august-septembire.” O mai intensă activare frontală prevede o mai bună performanță.
Una din cele mia bune modalități de apreciere a acestei funcții frontale este examinarea persoanelor cu un CPF vătămat (după diferite forme de atac cerebral sau demență). Sarcini ”inversate” de acest tip creează mari dificultăți. Este prea dificil pentru acești oameni să facă lucrul corect când aceste presupune o schimbare a obișnuinței.
Așadar CPF are funția de învățare a unei reguli noi sau a unei noi variante a unei reguli. Implicit în aceasta este faptul că funcționarea CPF se poate schimba. Odată ce o nouă regulă persistă și încetează a mai fi nouă, devine sarcina altor circuite cerebrale, mai automate.
CPF joacă un rol central în a demonstra că ne lipsește atât liberul-arbitru, cât și puterea conștientă de a ne abține în mod liber de la săvârșirea unor fapte.
CPF social
Evident, încununarea supremă a unor milioane de ani de evoluție frontocorticală nu este recitarea în ordine inversă a lunilor anului. Este de natură socială – suprimarea lucrului emoțional mai ușor de făcut. CPF este centrul creierului nostru social. Cu cât este mai numeros în medie grupul social în care trăiesc membrii unei specii de primate, cu atât o parte mai mare din creier este alocată CPF; cu cât un om are o rețea mai vastă de persoane cu care comunică, cu atât este mai mare o subregiune particulară a CPF și conectivitatea ei cu sistemul limbic. Așadar sociabilitatea mărește CPF sau un CPF dezvoltat este forța motrice a sociabilității? Cel puțin parțial, prima variantă – luați niște maimuțe care au fost ținute în cuști individuale și puneți-le laolaltă în mari grupuri sociale, cu o structură complexă, și, după un an, CPF al fiecărui exemplar se va fi lărgit; în plus, individul care ajunge în vârful ierarhiei prezintă creșterea cea mai marcantă.
Ceea ce vă spune un lucru foarte interesant despre dominația primatelor. De exemplu, pentru un babuin mascul, atingerea unui rang înalt nu cere decât mușchi, canini ascuțiți și câștigarea luptei potrivite. Dar păstrarea rangului înalt presupune evitarea luptelor, autocontrolul necesar pentru ignorarea provocărilor, evitarea luptei prin capacitatea de intimidare psihologic, suficientă autodisciplină și un partener stabil de coaliție, ca să ai mereu pe cineva care să-ți apere spatele. Un mascul alfa care se luptă tot timpul nu va rămâne multă vreme în vârful ierarhiei; un alfa de succes practică o minimalistă artă a războiului.
Studiile de neuroimagistică arată că CPF domnește în regiunile mai emoționale din creier în numele săvârșirii (sau gândirii) lucrului cuvenit. Puneți un voluntar într-un scaner cerebral și prezentați-i într-un ritm alert fotografiile unor chipuri omenești. Descoperirea deprimantă și repetată este că, la vederea unui individ de altă rasă, cam la 75% dintre subiecți se observă activarea amigdalei, regiunea cerebrală cu rol central în stările de frică, anxietate și agresivitate. În mai puțin de o zecime de secundă. Prin urmare, CPF face lucrul cel mai dificil. La cei mai mulți dintre acești subiecți, la câteva secunde după ce se activează amigdala, intervine CPF, decuplând amigdala. Este o voce frontocorticală întârziată – ”Nu gândi astfel. Eu nu sunt așa.” Și cine sunt oamenii al căror CPF nu amuțește amigdala? Sunt oamenii al căror rasism este fățiș și nedisimulat explicit – ”Eu așa sunt.”
Într-o paradigmă experimentală, un subiect scanat cerebral joacă online un joc cu alte două persoane – fiecare fiind reprezentată de un simbol pe monitor, jucătorii formând un triunghi. Ei își pasează o bilă – subiectul apasă pe unul din două butoane, determinând către care simboluri pasează bila; ceilalți doi își pasează bila unul altuia și apoi o pasează înapoi subiectului. Așa merg lucrurile o vreme, toată lumea simțindu-se bine, după care, o, nu, ceilalți doi jucători nu-i mai pasează bila subiectului. Este coșmarul de gimnaziu: ”Ei știu că eu sunt un tâmpit”. Amigdala se activează raapid, odată cu cortexul insular, o regiune asociată cu dezgustul și suferința. După o întârziere, CPF inhibă aceste regiuni – ”Judecă în perspectivă; nu-i decât un joc stupid”. Într-un subgrup de indivizi, CPF nu se activează totuși atât de intens, iar amigdala și cortexul insular continuă să funcționeze, pe măsură ce subiectul suferă subiectiv din ce în ce mai dureros. Cine sunt acești indivizi defecți? Adolesccenții – CPF nu este încă pregătit pentru sarcina de a respinge ostragizarea socială ca pe un fenomen fără importanță. Atât de simplu.
O înțelegere și mai profundă a CPF ne oferă sclipitoare studii efectuate de neurobiologul Josh Greene de la Harvard. Subiecții analizați de scanere cerebrale joacă runde repetate ale unui joc de estimare a șanselor cu o rată de succes de 50 %. Pe urmă survine manipuarea drăcesc de inteligentă. Li se spune subiecților că s-a defectat computerul, astfel încât nu își mai pot introduce estimarea; e Ok, li se spune, vă vom arăta răspunsul și voi doar ne spuneți dacă ați nimerit corect. Cu alte cuvinte, o ocazie de a trișa. Introduceți de suficient de multe ori astfel de ocazii și vă puteți da seama dacă cineva începe să trișeze – rata sa de succes depășește 50 %. Ce se întâmplă în creierul trișorilor când apare tentația? O masivă activare a CPF, echivalentul neural al frământărilor persoanei care se întreabă dacă e cazul să trișeze.
Și cea mai profundă descoperire suplimentară. Cum rămâne cu subiecții care n-au trișat niciodată – cum au făcut? Poate că uimitor de puternicul CPF îl pune pe Satana cu umerii pe saltea de fiecare dată. O strașnică putere de voință. Dar nu este așa. La acei oameni, CPF nu se activează. La un moment dat după comanda ”nu fă pipi în chiloți” nu mai este necesar ca CPF să-și încordeze mușchii; ceva echivalent se petrece cu acești indivizi, generând un automat ”Eu nu trișez”. În conceptualizarea lui Greene, în loc să reziste chemării la păcat a sirenelor datorită ”voinței”, fenomenul reprezintă o stare de ”grație”. A face lucrul corect nu este lucrul cel mai greu de făcut.
Cortexul frontal ține în frâu comportamentul necuvenit în modalități suplimentare. Un exemplu implică o regiune cerebrală numită corp striat, care este legat de comportamente automatizate, devenite deprinderi, exact tipul de lucruri de care poate să profite amigdala prin activarea ei. CPF trimite proiecții inhibatoare corpului striat recurgând la un pla de rezervă – ”am avertizat amigdala să n-o facă, dar, dacă nesăbuita o face oricum, nu-i da ascultare”.
Ce pățește comportamentul social dacă CPF este deteriorat? Un sindrom de ”dezinhibare frontală”. Toți avem gânduri de ură, lascive, accese de grandomanie, de nerăbdare – am fi distruși dacă le-ar cunoaște cineva - dezinhibați frontal, spuneți și faceți exact acele lucruri. Când una din acele boli neurologice - numită demență comportamentală frontotemporală demonstrează că vătămarea CPF determină un comportament social necuviincios - se manifestă la un vârstnic de 80 de ani, este trimis la un neurolog. Când persoana are 50 de ani, ajunge de obicei la un psihiatru. Sau la poliție. După cum dovedește, un procent substanțial dintre deținutții condamnați pentru infracțiuni cu violență au o istorie de traumatisme craniene în zona CPF.
Cogniție versus emoție, cogniție și emoție
sau cogniție prin emoție
Așadar cortexul frontal nu este doar această regiune cerebrală, pur intelectuală din creier, care cântărește plusurile și minuurile fiecărei decizii, expediind drăgălașe comenzi cortexului motor – adică exercitând un rol excitant. Este, de asemenea, un fățarnic încorsetat de reguli care le spun părților mai emoționale din creier să nu facă un lucru pentru că își vor regreta fapta. În esență, acele regiuni din creier văd în CPF o suferință moralizatoare cu un băț înfipt în fund, mai ales când se dovedește că are dreptate. De aici rezultă o dihotomie (atenție: este falsă), care postulează un abces ce separă gândirea și emoția, între cortex, condus de CPF, și partea din creier care procesează emoții (în mare numită sistem limbic, care conține migdala împreună cu alte structuri[1] legate de excitația sexuală, comportament matern, tristețe, plăcere, agresiune...)
Îmaginea unui război între voințe între CPF și sestemul limbic are cu siguranță un sens deocamdată. La urma urmei, primul îi spune celui de-al doilea să pună capăt acelor gânduri implicit rasiste, să vadă un joc tâmpit într-o perspectivă mai largă, să reziste ispitei de a trișa. Și cel de-al doilea o ia razna cu niște chestii năstrușnice când CPF tace – de exemplu, în timpul somnului REM, când visați. Dar cele două regiuni cerebrale nu se războiesc mereu.[2] Uneori au pur și simplu orizonturi diferite. CPF dirijează pe 15 aprilie; sistemul limbic, pe 14 februarie. Primul vă face să respectați mârâind musicalul Into the Woods; celălalt vă face să lăcrimați în timp ce vedeți Mizerabilii, chiar dacă știți că sânteți manipulați. Primul intervine când juriile decid vinovăția și nevinovăția; cel de-al doilea, când decid când de aspru să fie pedepsit vinovatul.
Dar - și acesta este într-adevăr o idee esențială – în afara situațiilor în care CPF și sistemul limbic se află în opoziție ori se ignoră reciproc – de obicei ele se întrepătrund. Ca să facă lucrul cuvenit și mai dificil, CPF necesită o cantitate enormă de imput limbic emoțional.
Ca să înțelegem acest aspect, trebuie să coborâm mai adânc în detalii, analizând două regiuni ale CPF.
Prima este CPF dorsolateral (dlCPF), decidentul rațional decisiv din cortexul frontal. Ca o păpușă rusească, cortexul este partea cea mai recent evoluată din creier, cortexul frontal este partea cea mai recentă a cortexului, iar dlCPF este partea cea mai recentă a CPF. Partea numită dlCPF este ultima componentă a CPF care ajunge la deplină maturitate.
Componenta dlCPF este esența CPF ca supraeu rigid și convențional. Este partea cea mai activă a CPF în timpul sarcinilor de tipul ”înșiră lunile anului invers” sau când se cântăresc tentațiile. Este o regiune cerebrală insuportabil de utilitaristă – o mai intensă activitate a dlCPF în rezolvarea unei sarcini de judecată morală prevede că subiectul alege să ucidă un om nevinovat ca să salveze alți cinci.
Ce se întâmplă când dlCPF amuțește este realmente instructiv. Se poate face experimental cu o tehnică enorm de mișto numită stimulare magnetică transcraniană, în care un puternic impuls aplicat pe scalp poate să activeze ori să dezactiveze temporar micul petic de cortex aflat dedesubt. Activați astfel dlCPF și subiecții devin mai utilitariști în a decide să salveze unu sau să salveze mulți. Dezactivați dlCPF și subiecții devinn mai impulsivi – apreciază o ofertă mizeră într-un joc economic ca fiind inechitabilă, dar sunt lipsiți de autocontrolul necesar să aștepte o recompensă mai mare. Totul ține de sociabilitate – manipularea dlCPF nu are niciun efect dacă subiecții cred că adversarul lor este un computer.
Sunt oameni cu vătămări selective de lungă durată ale dlCPF. Rezultatul este cel așteptat – planificarea sau amânarea defectuoasă a satisfacției, perseverență în aplicarea unor strategii care oferă o recompensă imediată, în plus un slab control executiv al comportamentului socialmente necuvenit. Un creier lipsit de o voce care să-i spună: ”În locul tău nu aș face așa ceva”.
Cealaltă subregiune esențială a CPF se numește CPF ventromedian (vmCPF) și, simplificând monstruos, este opusul dlCPF. Acel cerebral dlCPF primește impulsuri mai ales de la alte regiuni corticale, examinând districtele din afară ca să afle gândurile lor pline de chibzuință. Dar vmCPF poartă informații din sistemul limbic, acea regiune din creier care este romantică sau supraîncărcată de emoție – prin vmCPF află CPF care vă sunt sentimentele.[3]
Ce se întâmplă dacă vmCPF este avariatul? Lucruri mari, dacă nu sunteți tari la capitolul emoții. Pentru mulțime, suntem în condiția noastră optimă când ne comportăm rațional, ca niște mașini perfecționiste, acționând în conformitate cu cele mai bune decizii morale ale noastre. În această viziune, sistemul limbic pune bețe în roate deciziilor noastre întrucât este sentimental, cântă prea zgomotos, se îmbracă extravagant și are cantități alarmante de păr subsuoară. În această viziune, dacă am putea scăpa de vmCPF, am fi mai calmi, mai raționali și am funcționa mai bine.
O descoperire de mare importanță este faptul că un ins cu un vmCPF vătămat ia decizii groaznice, însă de un tip total diferit de cele pe care le iau indivizii care au suferit vătămări ale dlCPF. În primul rând, oamenilor cu dlCPF avariat le este greu să ia decizii, fiindcă nu au sentimente viscerale care să îi îndrume ce să decidă. Când luăm o decizie, dlCPF cugetă filosofic, făcând experimente pentru a ști ce decizie să ia. Ceea ce îi raportează vmCPF regiunii cerebrale dlCPF sunt rezultatele unui experiment de simțire. ”Cum mă voi simți dacă fac X și apoi rezultă Z?” Și fără acel imput de simțire visceral este imens de greu să iei decizii.
În plus, deciziile luate pot să fie greșite conform oricărui standard. Oamenii cu vătămări ale vmCPF nu își schimbă comportamentul în urma unui feedback negativ. Presupuneți că subiecții aleg în repetate rânduri între două sarcini, una din ele oferind o satisfacție mai mare. Atribuiți celeilalte sarcini satisfacția mai mare și, în mod tipic oamenii își modifică strategia în mod corespunzător (chiar dacă nu sunteți conștienți de schimbarea gradului de satisfacție). Dar persoana cu un vmCPF deteriorat poate chiar să spună că cealaltă sarcină oferă acum o satisfacție mai mare... în timp ce rămâne fixată pe sarcina anterioară. Fără vmCPF, încă știți ce înseamnă un feedback negativ, dar nu cunoașteți cum se simte.
După cum am văzut, deterioarea dlCPF produce comportamente necuviincioase, dezinhibate emoțional. Dar, făăr un vmCPF, vă evidențiați ca având o inimă împietrită. Este persoana care, întâlnindu-se cu cineva, spune: ”Bună, îmi pare bine să te văd. Văd că te-ai îngrășat binișor.” Spre deosebire de majoritatea oamenilor, cei cu deranjamente ale vmCPF nu susțin pedepse mai aspre pentru infracțiunile violente față de cele fără violență, nu își schimbă stilul de joc dacă li se spune că joacă împotriva unui computer, și nu contra unei ființe umane, și nu fac deosebire dintre o persoană dragă și un necunoscut când decid dacă e cazul să îi sacrifice ca să salveze cinci oameni. Componenta vmCPF nu este un apendice vestigial al CPF, în care emoția seamănă cu apendicita, inflamând un creier sensibil. În schimb, este esențial.
Așadar CPF face lucrul cel mia greu de făcut când acesta este un lucru corect. Dar o ideea crucială este că termenul de ”corect” este folosit într-un sens neurobiologic și instrumental mai degrabă decât într-unul moral.
Gândiți-vă la minciună și la rolul evident pe care îl joacă CPF în rezistența în fața tentației de a minți. Dar folosiți de asemenea CPF și ca să mințiți cu pricepere; mincinoșii patologici, de exemplu, posedă un ansamblu de circuite atipic de complex în CPF. În plus, priceperea de a minți este neutră axiologic și amorală. Un copil școlit în spiritul unei etici situaționale minte când spune că i-a plăcut la nebunie cina pregătită de mama-mare. Un călugăr butist joacă admirabil zarurile mincinosului. Un dictator înscenează un mascru ca să justifice invadarea unei țări. O progenitură a lui Ponzi îi escortează pe investitori. Ca în atâtea privințe legate de cortexul frontal, ceea ce contează este contextul, contextul și iar contextul.
Odată încheiată această trecere în revistă a CPF, revenim la hidos de distructiva falsă dihotomie între atributele voastre, acele daruri naturale și slăbiciunile pe care s-a întâmplat să le aveți, și presupusele alegeri libere ale deciziilor voastre privind ce faceți cu acele atribute.
Moștenirea intervalului anterior de câteva secunde până la o oră
Vă așezați la locurile voastre, atenți la rezolvarea exercițiului. De câte ori se aprinde lumina albastră, apăsați rapid pe butonul din stânga; lumina roșie, butonul din dreapta. Apoi regula se inversează, albastru dreapta, roșu stânga. Pe urmă invers și încă odată...
Ce se întâmplă în creierul vostru în timpul acestei sarcini? Ori de câte ori se aprinde o lumină, cortexul vostru vizual se activează. În clipa următoare are loc o scurtă activare a rutei neurale care transportă acea informație din cortexul vizual spre CPF. O clipă mai târziu, rutele neurale pornite din CPF spre cortexul motor și apoi de la acesta spre mușchii voștri vă activează cortexul motor și apoi mușchii. Ce se întâmplă în CPF? Stă la locul lui, obligat să se concentreze, repetând: ”Albastru stânga, roșu dreapta.” Sau ”Albastru dreapta, roșu stânga.” Lucrează din greu tot timpul, repetând care din cele două reguli se cere respectată. Când încercați să faceți lucrul corect, mai greu de făcut, CPF devine cea mai scumpă parte a creierului.
Scumpă. Drăguță metaforă. Dar nu este o metaforă. Orice neuron din CPF se aprinde nonstop, fiecare potențial de acțiune declanșând valuri de ioni care se scurg prin membrane, ulterior trebuind să fie grupați și pompați înapoi în locul de unde au pornit. Și acele potențiale de acțiune se pot produce de 100 de ori pe secundă în timp ce vă concentrați asupra regulii de respectat în fiecare moment. Acei neuroni CPF consumă cantități gigantice de energie.
Puteți demonstra acest lucru folosind tehnici de imagistică cerebrală, care vă arată cum un CPF la lucru consumă tone de glucoză și de oxigen din fluxul sangvin sau măsurând cât cash biochimic este disponibil în fiecare neuron la un moment dat. Ceea ce conduce spre ideea principală din această secțiune – când nu conține destulă energie, CPF nu funcționează bine.
Aceasta este fundamentul celular al unor concepte precum ”încărcătură cognitivă” sau ”rezervă cognitivă”. În timp ce cortexul prefrontal lucrează din greu la rezolvarea unui exercițiu, acele rezerve sunt secătuite.
De exemplu, puneți un castron cu bomboane M&M în fața unei persoane care ține regim de slăbire. ”Poftim, puteți servi tot ce doriți.” Subiecții încearcă să reziste. Iar dacă o persoană tocmai a făcut ceva frotal solicitant, fie chiat și acel irelevant exercițiu idiot lumină roșie/lumină albastră, subiectul consumă mai multe bomboane decât de obicei. După cum citim într-un fragment al unui fermecător articol pe această temă, ”Și nu ne epuiza pe noi în ispită”. Același efect în sens invers – epuizați rezerva frontală rezistând 15 minute ispitei de a gusta din acele bomboane M&M și pe urmă vă veți descurca foarte slab la testul de lumină roșie/lumină albastră.
Funcționarea și autoreglarea CPF se duce pe apa sâmbetei dacă sunteți îngroziți sau foarte suferinzi – CPF își consumă energia făcând față stresului. Vă amintiți efectul Macbeth, unde reflecția asupra unui lucru imoral pe care l-ați săvârșit în trecut vă slăbește cogniția frontală (afară de cazul în care v-ați eliberat de acea povară a murdăriei spălându-vă pe mâini). Competența frontală scade chiar dacă vă împiedică să fiți distrași de ceva pozitiv – este mai probabil ca pacienții să moară în urma unei investigații chirurgicale dacă sunt operați în ziua de naștere a chirurgului.
Oboseala secătuiește de asemnea resursele frontale. Odată cu trecerea zilei de muncă, doctorii optează pentru soluții mai lejere, prescriind mai puține teste și crescând probabilitatea de a prescrie opiacee (dar nu un medicament neproblematic precum un antiinflamator sau terapie fizică). Este mai probabil ca subiecții să se comporte nonetic și să devină mai puțin reflexivi sub aspect moral pe măsură ce ziua de scurge sau după ce au depus eforturi mari în rezolvarea unei dificile sarcini cognitive. Într-un studiu teribil de alarmant având ca subiecți medici din secțiile de urgență, cu cât ziua de muncă a fost mai solicitantă pe plan cognitiv (aspect măsurat prin numărul de pacienți tratați), cu atât au fost mai înalte nivelurile de rasism implicit la sfârșitul zilei.
La fel și foamea. Cercetătorii au studiat un grup de judecători, observând peste 1000 de decizii de eliberare condiționată. Ce a prevăzut cel mai bine dacă un judecător acorda eliberare condiționată sau mai mulți ani de închisoare? Cât timp trecuse de la ultima masă. Dacă apari în fața unui judecător la scurt timp după ce a mâncat, ai cam 65% șanse de eliberare condiționată; dacă apari la câteva ore după masa judecătorului, șansele se reduc aproape la zero.
Ce se întâmplă? Nu e de crezut că judecătorii au amețit în după-amiaza târzie, vorbind în dodii, toți confuzi și condamnând la închisoare stenografa de serviciu. Comentând acest studiu, Daniel Kahneman, laureat al Premiului Nobel, sugerează că, pe măsură ce se scurg orele de la ultima masă și CPF devine mai puțin apt să se concentreze asupra detaliilor din fiecare caz, este tot mai probabil ca judecătorul să aplice automat soluția cea mai reflexivă și cea mai ușoară, care este trimiterea condamnatului în loc de detenție. O susținere importantă a acestei idei este furnizată de un studiu în care subiecților li s-a cerut să facă judecăți de tot mai mare complexitate; pe măsură ce studiul a continuat, dlCPF a devenit din ce în ce mai leneș în timpul deliberărilor și a crescut probabilitatea ca subiecții să revină la decizii de rutină.
De ce refuzul eliberării condiționate este reacția ușoară, de rutină, la care se revine? Pentru că solicită mai puțin CPF. Aveți în față un ins care a făcut lucruri rele, dar care s-a comportat frumos în detenție. Vă trebuie un CPF plin de energie pentru a încerca să înțelegeți, să simțiți cum a fost viața deținutului – plină de ghinioane teribile -, să vedeți lumea din perspectiva lui, să-i scrutați figura ca să observați acele semne de schimbare și de potențial sub trăsăturile sale dure. Este nevoie de mare efort frontal din partea judecătorului ca să se pună în pielea deținutului înainte de a-i acorda eliberarea condiționată. Și, reflectând acest lucru, în toate acel deciizii judecătorii au avut nevoie de mai mult timp ca să decidă eliberarea condiționată decât să-i trimită pe deținuți înapoi la închisoare.
Așadar, evenimentele din lumea înconjurătoare vor modula capacitatea CPF de a rezista ispitei acelor bomboane M&M sau de a lua o decizie judecătorească rapidă și facilă. Un alt factor relevant este chimia creierului în funcție de cât de tentantă este ispita. Asta are mult de-a a face cu neurotransmițătorul dopamină, eliberat în CPF din neeuronii care își au originea în nucleul accumbens dn sistemul limbic. Ce face dopamina în CPF? Semnalizând apariția unei tentații, estimează câți dintr eneuronii voștri își imaginează cât de delicios este gustul de bomboane M&M. Cu cât se varsă mai multă dopamină în CPF, cu atât mai puternic este semnalul tentației și cu atât mai greu îi este CPF să reziste. Creșteți nivelurile de dopamină din CPF și dintr-odată aveți probleme în a vă ține în frâu impulsurile. Și, exact așa cum vă așteptați, există o întreagă lume de factori pe care nu-i controlați și care vă influențează cantitatea de dopamină pe care o va absorbi cortexul vostru frontal.
În acele secunde până la câteva ore precedente, informațiile senzoriale modulează funcția CPF fără știrea vostră. Puneți subiectul să miroasă un flacon cu transpirația unei persoane speriate și amigdala se activează, făcând mai dificilă intervenția inhibatoare a CPF. Ce ziceți de această rapidă alterare a funcției frontale – luați un bărbat heterosexual oarecare și îl expuneți unui stimul particular și devine mai probabil ca în cortexul său frontal să încolțească ideea că ar fi cazul să traverseze prin loc nepermis. Care este stimulul? Apropierea unei femei atrăgătoare. Știu, e jalnic.
Așadar tot felul de lucruri deseori în afara controlului vostru – stres, durere, foame, oboseală, sudoarea cui o mirosiți, cine apare în vederea voastră periferică – pot să moduleze eficiența cu care CPF-ul vostru își îndeplinește misiunea. De regulă, fără ca voi să știți ce se întâmplă. Întrebat de ce a dat un anumit verdict, niciun judecător nu va menționa printre motive glicemia scăzută. În schimb, ne va servi un discurs filosofic despre un răposat bărbos, învelit într-o togă.
Moștenirea lăsată de ore până la zilele precedente
Multe dintre efectele hormonale se fac simțite în CPF. Ați avut o dimineață teribil de stresantă și la amiază glucocorticoizii vor fi modificat manifestarea genelor di dlCPF, făcându-l mai puțin excitabil și mai puțin capabi să se cupleze cu amigdala și să o potolească. Totodată, stresul și glucocorticoizii fac ca acel emoțional vmCPF să fie mai excitabil și mai impermeabil față de feedbackul negativ al comportamentului social. Stresul mai cauzează și eliberarea în CPF a unui neurotransmițător numit noreprinefrină (un fel de echivalent din creier al adrenalinei), care perturbă și ea dlCPF.
În acel interval de timp, testeosteronul va fi schimbat manifestraea genelor în neuronii aflați în altă parte a CPF (numită cortex orbitofrontal), făcându-i mai sensibili față de un neurotranmițător inhibator, liniștind neuronii și diminuând capacitatea lor de a vorbi pe înțelesul sistemului limbic. Testeosteronul reduce de asemnea cuplarea dintre o parte din CPF și o regiune implicată în empatie; acest fapt ne ajută să explicăm de ce hormonul îi face pe oameni mai puțin exacți în estimarea emoțiilor cuiva privindu-l în ochi. În același timp, oxitocina își face efectele ei prosociale întărind cortexul orbitofrontal și modificând ratele folosirii neurotransmițătorului serotonină și dopamină în vmCPF. Mai este și estrogenul, care nu doar sporește numărul receptorilor neurotransmițătorului acetilcolină, ci chiar modifică structura neuronilor din vmCPF.
Moștenirea lăsată de zilele și anii precedenți
Anii de depresie pot cauza atrofierea hipocampusului, iar trauma generatoare a sindromului posttraumatic poate să lărgească amigdala. Firește, neuroplasticitatea ca reacție față de experiență apare și în CPF. Dacă suferiți o depresie majoră sau, într-o mai mică măsură, o tulburarea anxioasă ani de-a rândul, CPF se atrofiază; cu cât mai mult persistă tulburarea stării de spirit, cu atât atrofierea este mai accentuată. Stresul prelungit sau expunerea îndelungată la niveluri înalte ale glucocorticoizilor de stres au același rezultat; hormonul suprimă nivelul și eficacitatea unui esențial factor neuronal de creștere numit BDNF (Brain-Derived Neurotrophic Factor) din CPF, urmare fiind că spinii și ramificațiile dendritice se retrag atât de mult încât straturile CPF se răresc. Acest fapt dereglează funcționarea CPF, cu o întorsătură realmente nefericită: după cum remarcam, când este activată, amigdala contribuie la inițierea reacției la stres a corpului (inclusiv la secreția de glucocorticoizi). CPF încearcă să pună capăt acestei reacții la stres potolind amigdala. Nivelurile înalte de glucocorticoizi perturbă funcționarea CPF; activitatea CPF nu este suficient de eficace la calmarea amigdalei, rezultatul fiind că persoana secretă niveluri și mai înalte de glucocorticoizi, care perturbă... Un cerc vicios.
Lista altor reglatori se lungește. Estrogenul determină ca neuronii din CPF să formeze ramuri mai groase și mai complexe care se conectează cu alți neuroni; eliminați estrogenul și unii neuroni din CPF mor. Abuzul de alcool distruge neuroni din acel cortex orbitofrontal, făcându-l să se micșoreze; cu cât contracția este mai mare, cu atât este mai probabil ca un alcoolic abstinent să bea din nou. Uzul cronic de canabis scade afluxul de sânge și reduce activitatea atât în dlCPF, cât și în vmCPF. Faceți cu regularitatea aerobice și genele legate de nurotransmițătorul BDNF și cuplarea activităților din diverse subregiuni ale CPF devin mai strânse și mai eficiente; rezultatul aproximativ opus se obține în cazul tulburărilor de alimentație. Lista continuă.
Unele dintre aceste efecte sunt subtile. Dacă doriți să vedeți ceva nesubtil, fiți atenți ce se întâmplă în zilele până la anii care trec după ce CPF este vătămat de o leziune traumatică la cap (TBI – traumatic brain injury, ”leziune cerebrală traumatică”) sau demență frontotemporală. O vătămare serioasă a CPF sporește mult timp după aceea probabilitatea unui comportament dezinhibat, a unor tendințe antisociale și de violență, fenomen care a fost numit ”sociopatie dobândită” – remarcabil este că astfel de indivizi îți pot spune că, să zicem, omuciderea este o faptă rea; știu acest lucru, dar nu își pot regla impulsurile. Cu aproximație, jumătate dintre deținuții condamnați pentru infracțiuni antisociale cu violență au o istorie de TBI, față de cam 8% din populația generală; faptul de a fi suferit o leziune cerebrală traumatică sporește probabilitatea de recidivă în populațiile încarcerate. În plus, studiile de imagistică scot la iveală rate înalte de anormalități structurale și funcționale în CPF printre deținuții cu o istorie de infracționalitate violentă și antisocială.
Sunt apoi efectele deceniilor de discriminare rasială, care este un predicator de sănătate șubredă în fiecare ungher al corpului. Într-un studiu de neuroimagistică, performanța în rezolvarea unei sarcini frontale a scăzut la subiecții amorsați cu imagini de păianjen (față de păsări); printre subiecții afroamericani, cu cât mai dureroasă istoria de discriminare, cu atât mai mult păianjenii au activat vmCPF și performanța s-a înrăutățit. Care sunt efectele unei îndelungate istorii de discriminare? Un creier setat să manifeste vigilență care cere subiectului să nu lase garda jos este reactiv față de o amenințare percepută, iar CPF este împovărat de un torent de semnale dinspre vmCPF privind această stare constantă de disconfort.
Și mai departe în trecut
La fel de nesurprinzător este faptul că schimbările suferite de CPF în copilărie pot să persiste la maturitate. Abuzul din copilărie produce un CPF adult mai mic, mai subțire și cu mai puțină materie cenușie, o activitate defectuoasă a CPF ca reacție față de stimulii emoționali, niveluri ridicate ale receptorilor diverșilor neurotransmițători, o legătură slăbită atât ître CPF și regiunile dopaminergice ale ”recompensei” (ceea ce prevede un risc crescut de depresie), cât și între CPF și amigdale, prevestind o tendință mai accentuată de a reacționa cu furie față de frustrare (”trait anger”). Și, încă odată, toate aceste modificări sunt asociate cu un CPF adult departe de forma optimă.
Așadar abuzurile suferite în copilrie produc un CPF adult diferit. Faptul de a fi abuzat în copilărie produce un adult cu o mai mare probabilitate de a-și abuza propriul copil; la numai o lună după naștere, circuitele din CPF sunt deja diferite la copiii a căror mame au fost abuzate în copilărie.
Nimic surprinzător, statutul socioeconomic al familiei copilului prevede mărimea, volumul și conținutul de materie cenușie al CPF pe care îl găsim la preșcolari. Este valabil și pentru țâncii care abia învață să meargă. Și pentru pruncii de șase luni. De patru săptămâni. Îți vine să urli cât de nedreaptă poate să fie viața.
La 6 ani, statutul inferior prezice deja niveluri înalte de glucocorticoizi; cu cât nivelurile sunt mai înalte, cu atât activitatea din CPF este în medie mai redusă. În plus, nivelurile glucocorticoizilor la copii sunt influențate nu numai de statutul socioeconomic al familiei, ci în egală măsură și de statutul vecinătății în care locuiește. Nivelurile înalte de stres mediază relația dintre statutul inferior și o mai slabă activare a CPF în stadiul infantil. Ca o temă înrudit, statutul socioeconomic inferior prevede un mediu mai puțin stimulator pentru copil – toate acele activități extrașcolare pe care familia nu și le poate permite, lumea mamelor singure cu multiple joburi care sunt prea extenuate ca să le mai citească pruncilor. Ca o manifestare șocantă a acestui decalaj, pe la 3 ani, copilul mediu dintr-o familie cu un statut socioeconomic înalt auzise cam cu 30 de milioane mai multe cuvinte acasă decât un copil sărac, după cum arată un strudiu, relația dintre statutul scioeconomic și activitatea CPF al unui copil era parțial mediată de complexitatea limbajului folosit acasă.
Nenorociri precum sărăcia și abuzurile din copilărie sunt încorporate în scorul cuiva cu Experiențe Infantile Adverse (scorul ACE). După cum am văzut, scorul rezultă din chestionare privind aspecte precum dacă un ins a trăit ori a asistat în copilărie la abuzuri fizice, emoționale ori sexuale, dacă a suferit de neglijare fizică sau emoțională ori dacă a avut o familie disfuncțională, în care găsim divorț, abuzarea soției, un membru din familie bolnav mintal, încarcerat sau dependent de droguri. Cu fiecare creștere a scorului ACE, există o probabilitate ca individul să aibă amigdale hiperactive, care își extind volumul și un CPF leneș care nu s-a dezvoltat pe deplin.
Un scor ACE, un scor al adversității fetale, scorul Experienței Infantile Ridicol de Nenorocoase – toate spun același lucru. Este nevoie de un anumit tip de îndrăzneală și indiferență să vezi astfel de descoperiri și să insiști în continuare că promptitudinea cu care un ins face lucrurile mai dificile justifică vina, pedeapsa, lauda sau recompensa. Întrebați-i pe acei fetuși din uterul unei femei cu statut socioeconomic inferior, care plătesc deja un preț neurobiologic.
Moștenirea culturală lăsată cortexului vostru prefrontal de strămoșii voștri
Desigur, diferențele culturale influențează considerabil CPF. În esență, toate studiile efectuate vizează comparații între culturile colectiviste din Extremul Orient, care prețuiesc armonia, interdependența și conformarea, și cele individualiste din America de Nord, care subliniază armonia, drepturile individului și realizarea personală. Și descoperirile lor sunt raționale și semnificative.
Studiile arată diferențe în CPF și stăpânirea emoțiilor. O metaanaliză care a vizat 35 de studii bazate pe neuroimagistica subiecților în timpul unor teste de procesaare sociale scot la iveală că extrem-orientalii manifestă în medie o mai intensă activitate în dlCPF decât occidentalii (odată cu activarea unei regiuni cerebrale numite joncțiunea temporoparietală, cu rol central în teoria minții); în esență, este un creier mai activ în reglarea emoțiilor și înțelegerea perspectivelor altor oameni. Din contra, occidentalii prezintă tabloul unei mai mari intensități emoționale, manifestând raportare la sine, capacitatea unor profunde emoții de dezgust sau de empatie – niveluri mai înalte de activitate în vmCPF, insula și cortexul congular anterior.
Există de asemnea diferențe de stil cognitiv la nivelul CPF. În general indivizii formați în culturi colectiviste preferă și excelează la sarcinile cognitive dependente de context, pe când cei din cultura individualistă au afinități cu sarcinile cognitive independente de context. În ambele populații, CPF trebuie să lucreze mai intens când subiecții se luptă cu tipul de sarcină mai puțin favorizat de cultura lor.
De unde provin aceste diferențe la nivelul unei perspective generale? În general se crede că sursa colectivismului extrem-oriental este munca în comun pe care o necesită cultura orezului pe parcele terasate.
Moartea mitului tăriei de caracter liber alese
Resușim destul de bine să recunoaștem că nu deținem niciun control asupra atributelor cu care viața ne-a binecuvântat ori ne-a blestemat. Da ce facem, corect sau greșit, aceste atribute în momentele de răscruce ne invită energic și toxic să tragem concluzia, în acord cu cele mai puternice instituții, că ne arată liberul-arbitrul în acțiune. Însă realitatea este că, dacă manifestați un curaj admirabil, dacă irosiți oportunitățile în penumbra slăbiciunii impuse de autosuficiență, dacă striviți maiestuos cu privirea ispita ori vă aruncați pe burtă în brațele sale, toate acestea sunt rezultatul funcționării CPF și al regiunilor cerebrale conectate cu acesta. Iar funcționalitatea acelui CPF este rezultatul secundei precedente, al ultimelor minute, al mileniilor anterioare. Aceeași idee finală și cea desprinsă din capitolul anterior în ceea ce privește întregul creier. Și invocând același cuvând esențial – fără întrerupere. După cum am văzut, discutați despre evoluția CPF și vorbiți totodată despre genele care au evoluat, proteinele pe care le codifică în creier și modul în care copilăria a modificat reglarea acelor gene și proteine. Un arc fără întreruperi de influențe care că conduc spre cortexul vostru prefrontal din acest moment, fără nicio fisură în care să se adăpostească liberul-arbitru.
Sam Harris demonstrează convingător că este imposibil să gândim cu succes ce urmează să gândim în continuare. Ideea de reținut ne spune că este imposibil să reușim să dorim cee ce ne vom dori. Ideea-cheie din acest capitol ar fi că este imposibil să reușiți a vă dori să aveți mai multă putere de voință. Și că nu este o ideea prea grozavă să conducem lumea bazându-ne pe credința că oamenii pot și trebuie [să aibă mai mare tărie de caracter].
[1] Printre care hipocampusul, septumul, habenula, hipotalamusul, corpii mamilari și nucleul accumbens (n.a)
[2] Și, de fapt de o deosebită importanță, vom ajunge la situațiile în care sistemul limbic convinge CPF să aprobe unele deciaii accentuat emoționale (n.a.)
[3] Începând din anii 1960, apreciatul neuroatomist Walle Nauta de la MIT aproape și-a ruinat cariera afirmând că vmCPF ar trebui văzut ca parte a sistemului limbic. Oroare – cortexul are de-a face cu rezolvarea teoremei lui Fermat, nu cu șiroaie de lacrimi care te inundă când Mimi moare în brațele lui Roger. Și au trecut ani buni până când toată lumea s-a convins de faptul că vmCPF este portalul sistemului limbic spre CPF (n.a.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu