Care e misterul
atracției? Ce este iubirea romantică? De ce ajungem la lupta pentru putere? Cum
ne vindecăm rănile? Cum construim un parteneriat conștient? Iată câteva
explicații din perspectiva teoriei Imago.
Ne naștem în urma unei relații, suntem răniți în cadrul unei
relații și ne putem vindeca tot într-o relație.
Căsnicia nu este o stare imuabilă între două persoane care rămân
neschimbate. Căsnicia este o călătorie psihologică și spirituală care începe
prin extazul atracției. Șerpuiește pe poteca stâncoasă a descoperirii de sine
și culminează cu crearea unei uniuni intime, pline de bucurie, care durează o
viață.
Acei cățiva indivizi de care oamenii se simt atrași de obicei seamănă între
ei destul de bine. Gândiți-vă pentru o clipă la trăsăturile de caracter ale
celor pe care îi luați în considerare ca potențiali parteneri. Dacă ar fi să
întocmiți o listă a trăsăturilor de personalitate predominante ale acestora,
ați descoperi o mulțime de asemănări – inclusiv, în mod surprinzător, în ceea
ce privește trăsăturile lor negative.
După mulți ani de cercetare teoretică și observație clină, Harville
Hendrix, autorul Terapiei Relaționale Imago a descoperit că, de fapt, noi
căutăm pe cineva care are trăsăturile de caracter dominante ale celor care
ne-au crescut. Creierul nostru vechi, captiv în eternul ”acum” și doar vag
conștient de existența lumii din afara noastră, încearcă să recreeze mediul din
copilărie, iar motivul pentru care creierul vechi încearcă să reînvie trecutul
nu ține de obișnuință sau de o compulsie oarbă, ci de nevoia acută de a vindeca
vechi răni din copilărie.
Motivul principal pentru care v-ați îndrăgostit de partenerul vostru nu a
fost tinerețea și aspectul fizic atrăgător; nu v-ați îndrăgostit de el pentru
că avea un job impresionant, pentru că deținea un ”punctaj” egal cu al vostru
sau pentru că avea o fire generoasă și iubitoare. V-ați îndrăgostit de el
deoarece creierul vechi l-a confundat cu părinții voștri! Creierul vostru vechi
a crezut că a găsit, în sfârșit, candidatul ideal care să compenseze
prejudiciile psihologice și emoționale din copălărie.
Chiar dacă de multe ori părinții noștri au avut cele mai bune intenții,
mesajul general pe care ni l-au transmis a fost unul de temperare a
entuziasmului. Nu ni s-a permis să nutrim anumite gânduri și sentimente, a trebuit să înăbușim anumite
comportamente naturale și am fost nevoiți să ne negăm anumite aptitudini și
talente. În mii de feluri, atât în mod subtil, cât și direct, părinții noștri
ne-au dat de înțeles că sunt de acord doar cu anumite părți din noi. În esență,
ni s-a spus că nu putem fi întregi și în același timp să existăm în această
cultură.
Indiferent de intențiile lor conștiente, cei mai mulți oameni sunt atrași
de parteneri care dețin exact trăsăturile pozitive și negative ale celor care
au avut grijă de ei în copilărie și, de obicei, exact trăsăturile negative
predomină în alegerea lor.
Imago în limba latină corespunde cuvântului ”imagine”. În mod
esențial, imagoul este o imagine amestecată, compusă din acele persoane care
ne-au influențat cel mai mult la o vârstă fragedă. Acestea ar putea fi: mama,
tatăl, unul din frați sau mai mulți dintre ei, poate bona, o dădacă sau o rudă
apropiată. Oricine ar fi aceștia, o
parte a creierului a înregistrat totul despre ei – sunetul vocii lor, în timp
ce reacționau la plânsetele nostre, ce culoare căpăta pielea lor când se
înfuriau, felul în care zâbeau când erau fericiți, cum ridicau din umeri, felul
în care își mișcau trupul, stările lor de spirit tipice, ce talente și pasiuni
aveau. Pe lângă aceste impresii, creierul nostru a înregistrat toate
interacțiunile semnificative pe care le-am avut cu acele persoane. El nu a
interpretat aceste date, pur și simplu, a construit un model.
Motivația care ne determină să căutăm o potrivire cu imagoul este dorința
noastră arzătoare de a ne vindeca rănile copilăriei. Totodată, deținem noi
perspective despre conflictul marital: dacă motivul esențial pentru care ne
alegem partenerul este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut
grijă de noi, e inevitabil că el va redeschide unele răni extrem de sensibile.
Înainte să ne cufundăm în acest marasm de suferință și confuzie numit ”lupta
pentru putere”, aș dori să mă concentrez asupra trăirii pline de extaz a
iubirii romantice, asupra primelor câteva luni sau asupra primilor ani de la
începutul unei relații, când suntem înfiorați de delicoasa așteptare a
împlinirii dorințelor.
Odată ce au început să locuiască împreună, majoritatea oamenilor presupun
că partenerul lor se va conforma unui set foarte special, dar rareori formulat,
de norme comportamentale. De exemplu, bărbatul s-ar putea aștepta ca soția lui
să facă treburile gospodărești, să pregătească mesele, să facă toate
cumpărăturile, să spele rufele, să se ocupe de socializare, să aprovizioneze
căminul cu tot ce este nevoie în viața de zi cu zi. În plus, față de aceste
așteptări tradiționale, mai are o listă lungă de așteptări specifice educației
care i s-a dat. De exemplu, se așteaptă ca soția lui să-i pregătească duminica
un mic dejun special, în vreme ce el citește ziarul în tihnă, iar apoi să-l
însoțească pe aleile parcului. Așa obișnuiau să-și petreacă părinții lui
duminicile, iar ziua nu ar fi ”bună” decât dacă s-are conforma acestor
așteptări.
Mult mai importante decât aceste așteptări conștiente sau semiconștiente
sunt cele inconștiente, pe care oamenii le aduc cu sine în relația lor de
iubire, iar așteptarea primordială este că partenerul, acea persoană pe care a
ales-o dintr-o lungă listă de candidați, îi va iubi așa cum părinții nu au
făcut-o niciodată. Partenerii lor vor face tot ce și-au dorit ei – le vor
satisface nevoile neîmplinite din copilărie, le vor suplini sinele pierdut, vor
avea grijă de ei într-un mod afectuos și consecvent și vor fi disponibili
pentru ei pe vecie. Aceleași așteptări au alimentat focul entuziasmului iubirii romantice, dar
acum dorința de a răspunde semnelor de dragoste ale partenerului a scăzut. La
urma urmelor, oamenii nu intră într-o relație ca să satisfacă nevoile
partenerilor lor, ci pentru a încuraja propria dezvoltare psihologică și
emoțională. Îndată ce relația pare sigură, în profunzimea creierului vechi se
declanșează un comutator psihologic care activează toate dorințele infantile
latente. Este ca și cum copilul lăuntric rănit ar prelua controlul. Și astfel
vine momentul când fiecare partener face un pas mare înapoi, așteptând să
primească dividendele conviețuirii lor.
La un moment dat, pe parcursul relației lor, majoritatea oamenilor constată
că o anumită latură a caracterului partenerilor lor, o trăsătură de personalitate
pe care altădată o considerau extrem de atrăgătoare, începe să-i deranjeze. Un
bărbat își dă seama că acum firea conservatoare a soției sale – unul din
principalele motive pentru care s-a simțit atras de ea – o face să pară
scorțoasă și pudiboandă. O femeie descoperă că tendința partenerului ei de a fi
tăcut și retras în sine – trăsături pe care altădată le considera indicii ale
firii lui spirituale – o fac să se simtă singură și izolată.
Care este explicația acestor scjhimbări tulburătoare? Din dorința noastră
de a fi întregi din punct de vedere spiritual – la fel de desăvârșiți cum a
vrut Dumnezeu - , ne alegem partenri care compensează acele părți din ființa
noastră care au fost înlăturate în copilărie. Fiecare din noi a găsit pe cineva
care a compensat lipsa noastră de creativitate, neputința de a raționa sau de a
fi sensibili. Unindu-ne cu partenerii noștri, ne simțim conectați la o parte
profundă din noi înșine.
Trăsăturile negative ale partenerului pe care le-ați negat vehement în
etapa romantică a relației, încep să se vadă mai clar. Și așa vă dați seama,
oripilați, nu numai că nevoile voastre nu aveau să fie împlinite, dar și că
partenerul vostru era menit să vă rănească întocmai în același mod în care ați
fost răniți în copilărie!
La un moment dat în relația de iubire, cei mai mulți oameni descoperă că un
anumit lucru legat de partenerul lor le trezește amintiri intense despre
suferința simțită din copilărie. Asemănările dintre părinți și parteneri sunt
adesea subtile.
Există doi factori care alimentează lupta pentru putere:
1.
Partenerii
noștri ne stârnesc neliniștea trezind la viață anumite părți interzise din noi.
2.
Partenerii
noștri au sau par să aibă aceleași trăsături negative ca și părinții noștri,
adâncind și mai mult trauma provocată de vechile răni și, în acest fel,
trezindu-ne frica inconștientă de moarte.
Multe din sentimentele noastre plăcute legate de iubirea romantică iau
naștere prin proiectarea aspectelor pozitive ale Imagoului nostru asupra
partenerilor noștri; cu alte cuvinte, ne privim partenerii și vedem toate
calitățile meritorii ale lui mami și ale lui tati și toate părțile bune, dar
reprimate, ale ființei noastre. În lupta pentru putere, ținem în continuare
proiectoarele aprinse, numai că schimbăm rola de film și începem să proiectăm
propriile noastre trăsături negative negate!
Aceste trăsături negative negate sunt denumite ”sinele respins”. Toți
oamenii au o latură întunecată, o parte a propriei ființe pe care încearcă să o
ignore. În cea mai mare parte, acestea sunt forme creative de adaptare la
traumele din copilărie. De asemenea oamenii capătă trăsături negative
observându-și părinții. Chiar dacă nu le plac anumite lucruri despre părinții
lor, ei ”introproiectează” aceste trăsături printr-un proces denumit ”identificare”.
De exemplu, firea intolerantă a unui tată și înclinația unei mame spre
subestimare devin trăsături care se transmit copiilor lor. Pe măsură ce copiii
ajung să devină conștienți de sine, ei înțeleg că nu agreează aceste trăsături
ale părinților și fac tot ce le stă în putință să se debaraseze de ele.
Aici lucrurile devin interesante. Copiii nu numai că manifestă ei înșiși
aceste trăsături negative – deși respinse și, în acest fel, neconștientizate -,
dar când cresc mari, ei le caută în personalitatea eventualei perechi, deoarece
aceste trăsături negative sunt o parte esențială a Imagoului lor. Imagoul nu
este doar o imagine interioară a sexului opus; este și o descriere a sinelui
respins.
Oamenii încearcă să își exorcizeze propriile trăsături negative negate
proiectându-le asupra partenerilor lor sau, pentru a formula altfel această
idee, își privesc partenerii și critică la ei toate acele lucruri care nu le
plac și le resping în ei înșiși. A lua în considerare o trăsătură negativă și a
o atribui partenerului este un mod extrem de eficient de a eclipsa o parte nu
prea plăcută a sinelui. Pe măsură ce iluzia iubirii romantice se erodează
încet, cei doi parteneri încep:
1.
Să
stârneacă în celălalt manifestări și sentimente reprimate.
2.
Să
își deschidă reciproc rănile din copilărie.
3.
Să
proiecteze unul asupra celuilalt propriile lor trăsături negative.
Toate aceste interacțiuni sunt inconștiente. Tot ce conștientizează oamenii
este că se simt derutați, mânioși, deprimați și neiubiți. Și este absolut
firesc ca ei să-și învinovățească partenerii pentru toată această nefericire.
Cuprinși de disperare, oamenii încep să folosească tactici negative pentru
a-și forța partenerii să fie mai iubitori. Își retrag afecțiunea și ajung să
fie distanți emoțional. Devin irascibili și critici. Atacă și învinovățesc: ”De
ce nu ai făcut așa și pe dincolo..?, ”De ce faci întodeauna așa...?”, ”Cum se
face că tu niciodată...?” Ei aruncă aceste pietre verbale în încercarea
disperată de a-și determina partenerii să fie calzi și receptivi - sau să exprime trăsăturile pozitive care se
regăsesc în Imagoul lor. Ei cred că dacă produc suferință partenerilor, aceștia
se vor întoarce la vechiul lor mod de a-și exprima afecțiunea.
Ce îi face pe oameni să creadă că dacă își vor răni partenerii, aceștia se
vor purta mai frumos cu ei? De ce nu își spun, pur și simplu, în mod direct, că
au nevoie: de mai multă afecțiune, de atenție, să facă dragoste mai des, să
aibă libertate sau orice altceva după ce tânjesc?
Răspunsul la această dilemă constă în creierul nostru vechi. Când eram
prunci nu ne manifestam disconfortul în mod explicit, ci pur și simplu
deschideam gura și urlam. Succesul acestei tactici s-a transformat într-o amprentă, o parte a amintirii noastre
despre cum să-i facem pe cei din jur să reacționeze la nevoile noastre: ”Când
ești frustrat, provoacă-i pe cei din jur. Fii cât poți de sâcâitor, până cineva
va veni să-ți sară în ajutor”.
Această metodă primitivă de semnalare a disconfortului caracterizează
majoritatea cuplurilor adâncite într-o luptă pentru putere. Când partenerii nu
își spun ceea ce își doresc și se critică în permanență, dând vina pe celălalt,
nu e de mirare că spiritul iubirii și al cooperării dispare. În locul lui se
instalează îndârjirea feroce de a câștiga lupta pentru supremație, în care
fiecare partener încearcă să-l forțeze pe celălalt să-i satisfacă nevoile.
Chiar dacă partenerii lor reacționează față de aceste manevre cu ostilitate
reînnoită, ei perseverează. De ce? Deoarece în mintea lor inconștientă se tem
că, dacă nevoile nu le sunt satisfăcute, vor muri.
Unele cupluri rămân penru totdeauna cantonate în această stare mânioasă,
ostilă. Acești parteneri își rafinează metodele de străpungere a apărării
partenerului și îi rănesc psihicul. Cu o frecvență alarmantă, mânia erupe,
transformându-se în violență.
Partea din noi care suferă nu reușește să accepte iubirea care izvorăște
din interiorul sinelui nostru, deoarece nu avem cum să primim iubirea de sine.
Nimeni nu poate. Salvarea nu vine din ”interior”; ea se împlinește când suntem
iubiți și ocrotiți de altcineva. Iubirea pe care o căutăm trebuie să vină nu
doar din partea unei alte persoane care face parte din contextul unei relații
sigure, intime, ci din partea unei perechi
imago – cineva atât de asemănător cu părinții noștri, încât mintea noastră
inconștientă i-a contopit în una și aceeași imagine. Acesta pare singurul mod
de a șterge suferințele din copilărie. Ne putem bucura de îmbrățișări și
atenții din partea altor semeni, dar efectele sunt trecătoare.
Apare dilema: Cum pot pertenerii
noștri să ne vindece, dacă dețin unele dintre trăsăturile negative pe care
le-au avut cei care ne-au îngrijit în copilărie? Pentru ca oamenii să se
vindece, partenerii lor ar trebui să se
schimbe. Soțul dependent de muncă ar trebui să-și redirecționeze cu bună
știință o parte din energie spre soție. Soția depresivă, frigidă, ar trebui
să-și recapete energia și senzualitatea. Iubitul reticent ar trebui să lase garda
jos în fața intimității. Astfel și numai astfel ar putea toți să le ofere
partenerilor afecțiunea statornică pe care au căutat-o întreaga viață. Chiar
dacă deseori se dovedește că un partener imago e cel mai puțin în măsură să-i
ofere celuilalt exact lucrurile de care perechea sa are cea mai mare nevoie,
totodată se întâmplă că tocmai în acel domeniu respectivul are cea mai mare
nevoie să se dezvolte! De exemplu, dacă Mary a crescut înconjurată de persoane
care nu i-au oferit prea multă afecțiune fizică, e foarte posibil să-și fi ales
un soț – să-l numim George – căruia nu-i place contactul fizic; nevoia
neîmplinită pe care o resimte Mary se potrivește în mod invariabil cu neputința
lui George de a-i satisface această nevoie. Dar dacă Geroge și-ar învinge
rezistența, străduindu-se astfel să satisfacă nevoile lui Mary, satăsfăcându-i
nevoia de afecțiune fizică, dar George ar putea să recapete încet-încet
contactul cu propria senzualitate. Cu
alte cuvinte, în strădania de a-și vindeca partenerul, ar recăpăta o parte
esențială din sine! Procesul de selecție inconștientă i-a adus laolaltă pe
cei doi, care pot fie să-și facă rău, fie să se vindece unul pe celălalt, în
funcție de dorința lor de dezvoltare și schimbare.
Dacă veți face eforturi și-i veți oferi partenerului ceea ce dorește de la
voi, acest lucru va activa acea parte din voi care a fost blocată în copilărie
și vă veți dezvolta unele părți ținute secrete în adâncul ființei voastre.
Nevoile partenerului vostru sunt o invitație și o ocazie să vă dezvoltați.
Adesea cea mai mare dorință a unui partener este întâmpinată cu cea mai
mare rezistență din partea celuilalt partener.
Creierul vechi nu știe că lumea exterioară există. În schimb, el
reacționează la simbolurile generate de cortexul cerebral. Fiind lipsit de
conexiunea cu lumea din afară, creierul vechi presupune că orice comportament
este direcționat spre universul interior. Așadar, când devenim mai generoși și
mai iubitor față de jumătatea noastră, creierul nostru vechi presupune că
această activitate ne este destinată.
Trebuie să nu mai aștepți ca lumea exterioară să aibă grijă de tine, ci să
începi să-ți asumi responsabilitatea pentru propria vindecare. Paradoxal,
atunci când nu-ți mai concentrezi energia asupra propriei persoane, ci spre
partener, această vindecare psihologică și spirituală începe să aibă loc.
Când renunți să reacționezi la observațiile critice și formulezi o cerere
de schimbare a comportamentului față de partener, atunci ai depășit etapa
luptei pentru putere și te îndrepți spre etapa tranformării, pentru a ajunge la
un parteneriat conștient. Relația voastră se va baza pe grijă și iubire
reciprocă, acel gen de iubire care poate fi descrisă cel mai bine prin cuvântul
grecesc agape. Agape înseamnă iubirea
care transcede sinele și care călăuzește erosul, forța vitală, îndepărtând-o de
la sine și îndreptând-o spre partener, suferința din trecut este încet-încet
ștearsă cu buretele și astfel experimentezi realitatea întregirii existențiale.
Negativismul pe care îl manifestăm față de partenerii noștri se întoarce ca
un bumerang și ne influențează și pe noi, deoarece creierul vechi nu știe dacă
negativismul este îndreptat spre lumea din exterior sau spre lumea noastră
interioară. S-ar putea spune că orice formă de negativism îndreptată spre
ceilalți este o formă de abuz asupra noastră.
În ultima etapă a unui parteneriat conștient, ”iubirea adaptată la
realitate”, dragostea se îmbogățește cu acea trăsătură a ”oscilației spontane”,
sintagmă care provine din fizica cuantică și descrie modul în care energia se
deplasează dintr-o parte în alta între particule. Când partenerii învață să se
perceapă unul pe altul fără distorsiuni, să se prețuiască la fel de mult cum
fiecare se prețuiește pe sine, să ofere fără să aștepte să primească ceva în
schimb, să se angajeze cu întregul potențial să îi asigure celuilalt starea
debine, iubirea circulă neîngrădită între ei, fără eforturi vizibile. Cuvântul
care descrie cel mai bine acest gen de iubire matură nu este eros, nici agape, ci un alt cuvânt grecesc, philia, care înseamnă ”iubire între prieteni”. Partenerul nu mai
este perceput ca un părinte surogat sau ca un inamic, ci ca un prieten
pasional.
Unul din cele mai mari secrete ale vieții este că tot ce merită cu adevărat
să facem în viață este ceea ce facem pentru alții. - Lewis Carroll
Material publicat în revista Catchy