Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa

 

Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa este relatat în stil latino-american, lucrurile se derulează pe îndelete, neimpozant, într-o atmosferă de lene. Totuși pasiunile sunt la cote maxime și se manifestă, în deosebi, în tot felul de confruntări ce țin de obârșie, relații, politică. Aceste confruntări au loc în dormitoare și pe câmpuri, dar nu au legătură cu truda care ar conduce la prosperarea țării. Adică, muncitorii și țăranii muncesc, dar țara în care trăiesc rămâne săracă.  Iar acest lucru nu se datorează nici măcar corupției de la putere. Acest bine este suficient pentru toate țările de pe planetă. Problema constă în climă. Este o glumă, dar se știe că fiecare glumă are partea ei de glumă. Cu cât țara are o climă mai rece, cu atât oamenii trăiesc mai bine în ea. Cumva, oamenii muncesc din greu, probabil pentru a se încălzi. Nu luăm ca exemplu țări cu variații climaterice, unde este atât Siberie, cât și Sochi.

Așadar, își face apariția un prinț italian cu rădăcini germane pe linie maternă, adică provine dintr-o blondă și un astronom, poate fi considerat un om de știință cu renume mondial. În general, s-ar părea că îndrăznește să facă ceva în viață, nu doar să privească prin telescoape, dar nu. De asemenea, este aspirat de mlaștina locală. Prin urmare, prințul ghepard se căsătorește, face o droaie de copii, merge pe la amante, mănâncă, bea, se uită printre degete la felul în care este jefuit de administratori și alți angajați. Și scrie tratate despre corpurile cerești.

 Apoi, Garibaldi elimină jugul austriac din Italia, iar ghepardul se îngrijorează. Va trebui să se încordeze mai mult decât ar vrea? Iubitul său nepot revoluționar îl liniștește, spunându-i că totul va rămâne la fel, poate va trebui să facă niște mici eforturi pentru zelul noii clase burgheze. Uh, ei bine, asta înseamnă că putem continua trândăveala. Și se pare aceștia continuă să-și ducă astfel existența, făcând mici ajustări la noua realitate.

 De ce este atât de bună cartea? Grație atmosferei. Atmosfera trecutului dispărut pentru totdeauna, în care o mulțime de slujitori au ostenit pentru a le asigura o viață împărătească tuturor acestor nobili leneși. Se pare că se prăbușesc fundațiile, dar această prăbușire nu va semănă deloc cu ceea ce s-a întâmplat în Rusia sau America, fără gulaguri, fără aboliționism. În Italia, orice revoluție nu este un motiv să te enervezi degeaba. Oamenii respectabili se vor mișca puțin și se vor potrivi cu alți oameni la fel de respectabili. Mafia – într-un cuvânt.

De aceea, trăiască siesta, evantaiele, limonada, promenadele, balurile, argintăria, cașcavalul, strugurii, vânătoarea, vendetta, frescele mucegăite în camerele abandonate ale palatelor, povățuitorii familiali și frumoasele signorine. Totul este descris cu spirit, în mod clar, cu un angajament, pentru că Lampedusa însăși este parte a acelei clase de aristocrați dispăruți pentru totdeauna.

Regula de 5 secunde de Mel Robbins

 

Toată cartea e o repetare interminabilă a unei singure reguli, regula de 5 secunde. Nu e bazată pe cercetări științifice, autoarea folosește un limbaj simplu, poate chiar simplist. Și totuși, toate exemplele pe care le găsim în carte sunt în stare să convingă că e o tehnică care chiar funcționează. Pe de altă parte, o analiză superficială a acestei reguli mă face să constat că are un substrat cât se poate de bun, îndeamnă la acțiune promtă, înainte să cădem în  mrejele gândurilor care ne conduc de cele mai dese ori pe piste greșite, adică la procrastinare, îndoială, temeri.

Nu există un ”moment potrivit” ca să-ți îmbunătățești viața. În clipa în care te vei mișca, îți vei descoperi forța. Așa poți să-l aduci la masă pe adevăratul tu – împingându-l pe actualul tu să iasă din mintea ta pentru a ajunge la lumea reală.

După ce că viața e și-așa grea, noi o facem și mai grea când dăm ascultare temerilor, când ne convingem să așteptăm și când ne abținem să facem ceva la muncă, acasă și în relații.

Iată de ce evităm provocările – ca să ne protejăm orgoliul, chiar dacă asta înseamnă să eliminăm posibilitatea de a obține ceea ce dorim.

Diferența dintre oamenii care-și transformă visurile în realitate și cei care nu fac asta stă într-un singur lucru: curajul de a începe și disciplina de a persevera. Regula este revoluționară pentru că te 5-4-3-2-1 forțează să ieși din lumea gândurilor pentru a începe și apoi te va 5-4-3-2-1 ajuta să perseverezi.

Cu toții ne temem atât de mult de incertitudine, încât vrem o garanție înainte măcar de a încerca. Ca să iei parte la orice joc, trebuie să începi. Ca să câștigi, va trebui să perseverezi. Dacă vrei să-ți transformi visurile în realitate, pregătește-te pentru un joc prelungit.

Nu te lupți cu capacitatea de a respecta o dietă, de a executa un plan de afaceri, de a repara o căsnicie în dificultate și de a-ți reface viața, de a-ți atinge obiectivele de vânzări sau de a învinge în confruntarea cu un șef rău – te lupți cu sentimentele tale cu privire la a face acele lucruri.

Nu poți controla ceea ce simți. Dar întodeauna poți să alegi cum să acționezi.

Viața înseamnă alegerile pe care le facem. Dacă ai drept obiectiv să fii sănătos, ceea ce trebuie să faci este să-ți alegi un plan pe care să-l aplici, orice plan e bun – după care 5-4-3-2-1 START. Singurul lucru pe care-l ai de făcut după aceea este să alegi în fiecare zi SĂ FACI, chiar dacă n-ai chef deloc, dar deloc.

Primele 2-3 ore ale zilei sunt orele cele mai importante în care creierul se poate concentra asupra sarcinilor sau obiectivelor care fac ca viața ta personală sau profesională să progreseze. Este o prostie să-ți umpli acest timp cu lucruri lipsite de importanță.

Gândurile negre din momentele de fericire (cum ar fi să nu poți să-ți îmbrățișezi cu drag copilul fără să-ți faci griji că i s-ar putea întâmpla ceva rău) este un fenomen incredibil de răspândit. De ce ne este atât de greu să ne bucurăm? ”Pentru că încercăm să fim mai iuți decât vulnerabilitatea”, spune dr. Brown.

Când vocea ta interioară devine ”dușman” este important să ”pui capăt îngrijorărilor” și să înțelegi că în cele 5 secunde poți să-ți recapeți controlul.

Apoi pune-ți două întrebări simple: ”Pentru ce sunt recunoascător în clipa asta? Ce vreau să-mi amintesc?” Când îți pui aceste întrebări simple, îți infleunțezi chimia cerebrală.

”Nimic” în viață nu e perfect. Absolut nimic. Dar poți să folosești 5-4-3-2-1 ca să domolești murmurul mintal și să înveți să apreciezi toate ocaziile mărunte.

Când faci lucrurile care te sperie, de fapt devii mai încrezător în tine. Dacă ai curajul să întreprinzi o acțiune, încrederea va veni și ea. De fiecare dată când te impulsionezi să vorbești deși ești agitat, când acționezi deși ți-e frică sau când te duci la sală deși n-ai chef, îți dai seama că dobândești mai multă încredere de sine.

Nu te mai concentra pe lucrurile mari. Folosește 5-4-3-2-1 START în lucrurile cele mai mici și vei vedea că, de fapt, aceste momente nu sunt chiar așa de mici. Acțiunile curajoase cotidiene de a te ridica din pat, de a lua decizii grele, de a fi capabil să spui nu, de a dărui înapoi de câteori ai ocazia și de a te concentra asupra priorităților creează un efect în lanț care-ți schimbă viața. Sunt pași mici, dar răsplata constă în ceea ce cauți: încrederea în sine, control și un sentiment care te face să te simți al naibii de bine.

Tăcerea e întodeauna o problemă. Să decizi să nu spui ceea ce simți creează ceea ce cercetătorii numesc o ”distanță cognitivă” între ceea ce crezi cu adevărat (în inima ta) și ceea ce faci la un moment dat. Tăcerea creează distanțe. Adevărul creează o legătură reală. Nu lăsa nespus nimic important. 5-4-3-2-1 și spune-o!

Da, poți muta munții din loc. Orice s-ar întâmpla în acest moment, asta e. Asta e viața ta. Și n-are să înceapă din nou. Nu poți schimba trecutul, dar în cinci secunde îți poți schimba viitorul.

Asta e puterea curajului de fiecare zi. Când inima îți vorbește, onoreaz-o, 5-4-3-2-1 și mișcă-te. Un moment de curaj îți poate schimba ziua. O zi îți poate schimba viața. Și viața ta poate schimba lumea.

Regula de 5 secunde: În clipa în care un instinct de a acționa pentru realizarea unui scop, trebuie 5-4-3-2-1 și să te miști fizic, altfel, creierul te va opri.

Recenzie publicată în revista Ea

Eșafodul de Cinghiz Aitmatov

 

Romanul Eșafodul de Cinghiz Aitmatov începe cu descrierea stepei în care trăiește o familie de lupi, Akbara, Tașceainar și puiul lor nenăscut. Într-o iarnă lupii sunt neplăcut surprinși să întâlnească un număr mare de oameni și elicoptere care le tulbură liniștea în sălbăticie. S-a dovedit că intrușii trebuie să îndeplinească planul de livrare a cărnii către stat și decid să utilizeze resursele stepei.

În grupul de vânători se găsește Avdeu Kallistratov, corespondent de presă, care devine unul din personajele centrale ale romanului. După moartea ambilor părinți, Avdeu este expulzat din apartament. De asemenea, este exmatriculat de la seminarul teologic, fiind acuzat de erezie. Decide să plece în Asia Centrală, conducerea ziarului îl deleagă să cerceteze calea de răspândire a drogurilor.

În timpul acestei misiuni, Avdeu se întâlnește cu tineri implicați în afacerea cu marihuană. Discută în tren cu doi din ei, Leonka și Petruha, și află detalii despre acest tip de afacere. Pe parcurs, Avdeu află că operațiunea este condusă de cineva care se numește Grișan, un tip crud.

După patru zile de călătorie, Avdeu și noii săi cunoscuți ajung într-un sat de unde strâng cânepă. Dar înainte de aceasta, reporterul întâlnește o fată cu ochi căprui, care produce o impresie puternică asupra sa.

Întoarcerea este mult mai periculoasă, sacii cu cânepă trebuie transportați fără a fi depistați de poliție. Aceștia ajung la Moscova, unde sunt așteptați de Grișan. Acesta își dă seama de intențiile adevărate ale lui Avdeu și îi spune să părăsească grupul, dar reporterul este încpățânat și începe să le vorbească despre Dumnezeu și mântuirea sufletului.

Seara, Grișan decide să-l provoace pe reporter și le propune membrilor grupului să fumeze iarbă. Avdeu infuriat smulge țigara și golește sacii, aruncând cânepa peste fereastra trenului. Acesta este bătut cu cruzime și aruncat din tren în ploaie. Își petrece noaptea sub un pod, iar dimineața constată că actele și banii s-au răzmuiat.

Merge la gară, unde este reținut de poliție, dar este eliberat la scurt timp, fiind considerat nebun. Din cauza rănilor este internat în spital, aici o reîntâlnește pe Inga. Eroina apare de mai multe ori în roman. Avdeu se întremează și revine cu materialul obținut cu dificultate la redacția ziarului. Este întâmpinat cu răceală de colegi, i se spune că subiectul nu mai interesează pe nimeni.

Avdeu decide să se întâlnească cu Inga și să-i cunoască fiul. Dar deoarece primește o scrisoare prin care îl anunță că este forțată să se ascundă de fostul soț, întâlnirea nu mai are loc. În schimb, Avdeu face cunoștință la gară cu Ober Kandalov, care angajează oameni pentru vânătoarea de saigale din Moiunkumi. La fel ca în cazul afacerii cu cânepă, reporterul încearcă să-i convingă pe braconeri să oprească măcelul, numai că aceștia îl torturează. Apoi îl crucifică pe un copac uscat sub cerul savanei Moiunkumi. Aici este găsit de lupii Akbara și Tașceainar. Soarta acestora este asemănătoare prin tragism.

Ultima parte a romanului este de un dramatism cutremurător. Lupii devin personajele cu rol central, lupta între om și animal devine crâncenă. Bețivul Bazarbai răpește puii cuplului de lupi pentru a-i vinde pe băutură. Lupii devin deosebit de cruzi și răzbunători, fiind o amenințare pentru turmele de oi și oamenii din stepă. Akbara urlă în fiecare noapte lângă casa lui Boston, noul protagonist al romanului. Într-un fel, acesta perpetuează misiunea spirituală a lui Avdeu și încearcă să restabilească dreptatea, doar că rămâne de unul singur în această luptă. De aceea, recurge la mijloacele pe care le are la dispoziție, iar în încercarea de a stârpi răul pierde ce are mai scump, unicul fiu și libertatea.  

Temele romanului sunt exprimate clar, se resimte o pronunțată angoasă pentru natura sortită pieirii, pentru lumea afectată de vicii. Cinghiz Aitmatov ne comunică faptul că o societate a cărei viață se bazează pe păcat, care urmărește îmbogățirea materială prin orice mijloace, în care sunt devalorizate conceptele de „bine” și „rău” - o astfel de societate este sortită distrugerii.

Cad și mă ridic

 

Există viață și după trădări, căderi, pierderi, deziluzionări. Pentru că întodeuna e vie speranța, speranța care susține credința că acolo la capăt te așteaptă răsplata. Răsplata care nu știi cum arată, nu seamănă cu nimic din ceea ce ai văzut, auzit, simțit. Dar știi că e ceva nesperat de frumos. E mai mult decât ți-ai putea dori, e dincolo de orice așteptare, e din altă dimensiune. Îți continui drumul care pare că nu are vreun capăt, dar știi că cel mai rău lucru e să renunți. Drumul e greu, împresurat cu căderi, alunecări, neputințe, uneori e un întins nesfârșit de întuneric înainte. Și tocmai când îți simți picioarele grele ca niște pietre de moară, ochii plini de rouă, inima încărcată de durere, atunci vine și bucuria. Pentru că nimeni nu e lăsat căzut, pentru că tuturor ni se dă șansa și putința de a ne ridica, iar și iar. Acum știi, acum ai aflat, că încercările sunt binecuvântări deghizate, ai înțeles asta nu doar cu gândul. Ai înțeles că lecția e învățată în momentul în care o accepți cu toate simțurile. Și asta înseamnă maturitate.

În drumul tău vei întâlni oameni cu trecutul, rănile, visurile, luptele, măștile lor. Nu știi ce vor fi ei pentru tine -  spini sau îngeri? Dar știi precis că trebuie să ai o inimă iertătoare, ca nici o privire să nu te învenineze, ca nici un gest să nu te rănească, ca nici un cuvânt să nu te doboare. Pentru că înțelegi că aceastea izvorăsc din slăbiciune, vulnerabilitate, suferință. Și atunci nu mai e loc decât de compasiune. Ai vrea să-i ajuți, dar știi că nu poți, fiecare are timpul lui de coacere, unii nu ajung să-l trăiască niciodată.

Călătoria asta e o necontenită mirare. Mă uimesc de înțelepciunea Ta, Doamne! Nici o minte omenească nu putea să le așeze pe toate așa de iscusit. E iar primăvară și iar respir bucuria. Îmi pătrunde în celule și îmi activează gena potrivită în ADN. Mă alătur acestui dans minunat al naturii și mă simt atinsă de o binecuvântare divină. Pot din nou să zâmbesc. E din nou pace în mine. Întrebări, neliniști, amar – toate le-am lăsat în urmă. Sufletul meu e atât obosit. Am făcut din lacrimi mărgăritare, mi le-am pus la piept, acum strălucesc în razele soarelui, nu se vede nicio rană.

Ce mai faci, suflete? Ochii noștri de când nu s-au văzut. Gurile noastre de când nu și-au vorbit. Mâinile noastre de când nu s-au strâns. Ce mult s-a întâmplat în mine! Te caut cu privirea, abia te văd. Încotro?

Cândva m-am pornit spre tine, căci te-am lăsat să pleci. Eram atât de aproape, dar erai întors cu spatele și nu m-ai văzut. Apoi s-a întâmplat ceea ce se întâmplă întodeauna când faci din oameni eroi. Ce face din noi frica de a pierde, chiar și iluzia?

Simt atât de acut cum învierea doare.

Text publicat în revista Garbo

Aspecte psiho-mitice ale călătoriei eroului din basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” de Petre Ispirescu

 

Basmul debutează cu nedorința lui Făt-Frumos de a se naște. Tatăl acestuia, împăratul, îi făgăduiește toate bunurile din lume, dar nu poate să-l împace. Aici remarcăm refuzul eroului de a-și accepta condiția, căci lumea în care trebuie să apară îl condamnă la nefericire și moarte, iar el își dorește să rămână veșnic tânăr și fericit.  Deci se naște doar în moment când i se promite tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

La cinsprezece ani Făt-Frumos cere de la tatăl său să-i dea ceea ce i-a făgăduit la naștere. Vârsta adolescenței fiind vârsta rebeliunii, nevoii de a-și confirma independența, autonomia și individualitatea. La această vârstă scopurile pot depăși limitele ordinarului, pot fi neverosimile și îndrăznețe, așa cum este dorința eroului basmului.

Contrar promisiunii de a fi urcat în scaun și a i se aduce cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare ca soție, Făt-Frumos nu vrea să se încreadă în cultura patriarhală dominantă, fiind determinat să-și urmeze dorința sa cea mai profundă. Făt-Frumos renunță la o viață pentru alta, la o etapă a vieții pentru alta, la bogăție pentru nemurire. Părăsirea casei părintești, renunțarea la valorile învechite, asumarea propriei identități, afundarea în tărâmuri sălbatice. Tatăl și mama – aspecte ale psihicului reprezentând eul și colectivitatea – nu mai au puterea de odinioară. Chiar oferindu-i fiului un trai confortabil, nu-i mai pot influența viața, fiindcă destinul îi cere să ducă o viață de pribeag. În acest sens, tatăl și mama mor. Vântul și drumul sunt acum noii săi părinți.

Aici putem remarca neascultarea fiului, o încălcare a uneia dintre poruncile biblice ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da.” Neascultare ce o va plăti mai târziu.

Ajutorul său supranatural devine calul pe care și-l alege din grajdurile împărătești, cel care devine spiritul său călăuzitor. Așa cum se înâlnește în mitologie și în actualele religii ale naturii, spiritele animale sunt cele care însoțesc inițierea.

Moșia Ghenoaiei cu o mulțime de oase de oameni reprezintă un spațiu inițiatic, locul prin care Făt-Frumos, încălcând interdicțiile, grație vitejiei, triumfă izgonind și tranformând asasinul psihicului. Acest moment ne arată cât se poate de clar ce avem de făcut: să găsim cadavrele, să vedem ceea ce trebuie văzut, să trezim forțele psihice și să suprimăm energia negativă.

În plan arhetipal, oasele reprezintă ceea ce niciodată nu va putea fi distrus. Iar singurul bun greu de distrus, pe care-l avem, este sufletul nostru.

Drumul încercărilor nu se oprește aici, Făt-Frumos o are de înfruntat pe zgripțuroaica de Scorpie. Zgripțuroaica este o ancestrală putere sălbatică, reprezintă confruntarea cu propria numinozitate. Făt-Frumos fără să fugă, învață să se apropie de natura sălbatică, stă la masa Scorpiei, gest prin care ne învață să restabilim ordinea în casa sufletului, astfel încât, bucuria de a exista, pofta de viață să rămână intactă, iar lucrurile să se facă cu curaj.

Făt-Frumos vindecă piciorul Ghenoaiei și îi dă înapoi capul Scorpiei răpuse în timpul confruntărilor. Prin acest gest ne dă lecții despre moarte și reînnoire.

Și cum de obicei încercări sunt trei, Făt-Frumos împreună cu calul trec și de pădurea cu dobitoace înfuriate, acestea reprezintă un fenomen al rănii de grup, al durerii de grup. Doamna palatului este cea care hrănește lighioanele și deci îi salvează pe cei doi. Un psihic instinctual sănătos reacționează puternic la amenințări, insulte, lipsă de respect. O reacție sinceră este o componentă esențială a învățăturii privind universul colectiv al sufletului și al psihicului.

Imensa pădure sălbatică unde ajunge Făt-Frumos reprezintă locul sacru arhetipal de inițiere. Aici va trăi fericit. Până când, într-un moment de slăbire a vigilenței, trece de unicul spațiu interzis, Valea Plângerii. Aceast moment amintește de cel al izgonirii din Rai a lui Adam și Evei. Asemenea acestora, Făt-Frumos a cunoscut Raiul, nemurirea, fericirea absolută, nestricăciunea, dar a încălcat unica interdicție care l-a făcut să se întoarcă la condiția anterioară, o cădere din adevărata sa condiție. O întoarcere la nefericire și moarte.

Cei puțini și prosperi, cei mulți și chinuiți de griji - Noam Chomsky

 

Există două consecințe importante ale globalizării. Prima se referă la extinderea modelului Lumii a Treia către statele industrializate. În Lumea a Treia, societatea este divizată în clasa celor extrem de bogați, care se bucură de toate privilegiile, și clasa celor foarte săraci, inutili și dispensabili, care trăiesc într-o continuă stare de disperare.

Această politică este adâncită de politicile dictate de Occident. Vestul impune un sistem neoliberal al ”pieței libere” care direcționează resursele către investitori străini înstăriți, cu gândul că cei săraci vor beneficia de pe urma sa, cândva, poate, după cea de-a doua venire a lui Iisus.

Suntem în plin proces de creare a unei ”noi epoci imperiale”, dominată de ceea ce este, ”de facto, o guvernare mondială”. Această guvernare are propriile instiruții – precum Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială, structuri comerciale precum NAFTA și GATT [Acordul Nord-American de Comerț Liber și Acordul General pentru Tarife și Comerț], reuniuni cu caracter executiv precum G-7 [cele mai bogate șapte state industrializate – Statele Unite, Canada, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franța și Italia – ce se reunesc regulat pentru a discuta politica economică] și birocrația Comunității Europene.

Așa cum v-ați aștepta, această structură decizională răspunde mai ales nevoilor corporațiilor transnaționale, băncilor internaționale etc. De asemnea, ea reprezintă un atac frontal la adresa democrației. În cadrul tuturor acestor structuri, procesul decizional are loc exclusiv la nivel executiv, rezultatul fiind apariția a ceea ce numim ”deficit democratic” – parlamente și populații cu tot mai puțină influență. Unul dintre rezultate este un soi de alienare față de instituții. Oamenii simt că nimic nu le mai apără interesele.

În contextul ”miracolelor economice” ale Lumii a Treia, să luăm cazul Boliviei, care a trecut prin momente grele. A avut parte de dictatori violenți, represivi, datorii externe – de toate.

Occidentul s-a implicat conform regulilor impuse de FMI, anume stabilizarea monedei, creșterea importurilor agricole, reducerea producției pentru nevoile interne etc. Și a funcționat. Datele, statisticile macro-economice arătau promițător. Moneda a fost stabilizată, datoria externă redusă, Produsul Național Brut a început să crească.

Dar nu este totul atât de roz pe cât pare. Sărăcia a crescu cu rapiditate. La fel și malnutriția. Sistemul de învățământ a intrat în colaps. Însă cel mai interesant este că lucrul care a stabilizat economia a fost exportul de coca.

Să luăm exemplul unui fermier dintr-un colț al țării unde agricultura este subvenționată de către Statele Unite – probabil prin programul Food for Peace -, astfel încât nu poate produce sau concura pe piață. El este forțat să îndeplinească funcția de exportator agricol. Și cum nu este idiot, se va orienta către cea mai profitabilă cultură, care se întâmmplă să fie cea de coca.

Desigur, țărani nu obțin mulți bani de pe urma acestei culturi și se pricopsesc cu arme și elicoptere ale DEA [Administrația pentru Controlul Drogurilor]. Dar cel puțin au din ce să trăiască. Și astfel lumea este inundată de exporturi de coca.

Profiturile merg, în mare parte, către marile sindicate sau, de fapt, către băncile din New York. Nimeni nu știe câte miliarde de dolari din profiturile de pe urma cocaine trec prin băncile din New York sau off-shore-urile afiliate, dar, fără îndoială, sunt multe.

Acesta e miracolul bolivian. Și nu este singular. Să ne uităm la Chile, un alt miracol economic. Nivelul sărăciei a crescut de la aproape 20% în timpul lui Allende [Salvador Allende, președinte socialist chilian ales democratic, a fost asasinat de lovitura de stat militară susținută de Statele Unite din 1973] la aproape 40%, după marele miracol. Acesta este adevărul în multe alte țări.

 Acesta este tipul de consecințe a ceea ce a fost numit, în mod just, ”fundamentalismul Fondului Monetar Internațional”. Are un efect dezastruos peste tot unde este aplicat.

Țara aleasă

Planurile Israelului de a ocupa și integra teritorii ocupate – planuri care nu s-au schimbat niciodată trec printr-o serie de probleme de natură obiectivă. Israelul a sperat mereu că, pe termen lung, va reuși să alunge o mare parte din populația palestiniană.

Multe dintre mișcările sale au vizat accelerarea procesului de îndepărtare a palestinienior. Unul dintre motivele pentru care Israelul a creat un sistem de învățământ în Fâșia Gaza a constat în speranța că oamenii educați vor dori să părăsească teritoriul în lipsa oportunităților de angajare. Planul a funcționat pentru o lungă perioadă de timp – Israelul a reușit să facă oamenii să plece -, dar, în momentul de față, cei educați nu mai părăsesc teritoriul. Această situație va cauza multe probleme, deoarece Israelul intenționează să preia controlul asupra surselor de apă și asupra pământului.

Dreptul internațional nu este aplicabil în cazul Israelului tot așa cum nu a fost aplicabil în cazul Statelor Unite, care au fost condamnate de Curtea Internațională de Justiție. Statele fac doar ceea ce au chef – deși, desigur, statele mici trebuie să se supună normelor internaționale. Israelul nu este un stat mic. El este o prelungire a superputerilor lumii, deci face ceea ce Statele Unite îi permit să facă.

Statele Unite nu sunt niciodată condamnate de către vreo rezoluție a Consilului de Securitate pentru că ele o resping cu dreptul de veto. Să luăm exemplul invaziei din Panama. Au fost două rezoluții ale Consiliului de Securitate care condamnau invazia Statelor Unite. Ambele au fost respinse prin veto.

Israelul a invadat sudul Libanului în 1978. Acțiune a fost desfășurată în cadrul acordurilor de la Camp David [Acordurile de la Camp David sunt denumirea generică a celor două acorduri-cadru din 1978 dintre Egipt și Israel, ”Un cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt și Israel” și ”Un cadru de pace în Orientul Mijlociu”. Deși negocierile dintre cele două state au avut loc la Camp David, reședința de vacanță a președinților americani, acordurile propriu-zise au fost semnate la Casa Albă]. Știm cu toții ce s-a întâmplat după invazia Israelului din Liban. Armata israeliană a fost izgonită de acțiunile libanezilor, pe care Israelul le-a catalogat drept terorism – care însemna, de fapt, rezistența oamenilor care nu se lăsau intimidați. Israelul a reușit să treacă împotriva sa rezistența fundamentalist libaneză, pe care nu a putut s-o controleze. Armata israeliană a fost nevoită să se retragă.

Acțiunea de retragere israeliană s-a oprit în partea sudică a Libanului, pe care a numit-o ”zonă de securitate” – deși nu există niciun motiv să credem că ar avea de-a face măcar un pic cu problemele de securitate. Pentru Israel, zona este punctual de sprijin din Liban. Armata mercenară care administrează acum zona, Armata Susului Libanului, este menținută de trupele israeliene. Forțele militare represive sunt extrem de violente. Camerele de tortură pe care le folosesc sunt îngrozitoare.

Cu invazia din Liban, Israelul dorea să distrugă OEP [Organizația pentru Eliberarea Palestinei]  deoarece era o organizație secularizată și naționalistă ce făcea apel la negocieri și acorduri diplomatice. Aceasta era amenințarea reală, nu teroriștii.

Israelul continuă să repete aceeași greșeală. A invadat Libanul pentru a distruge amenințarea pe care o reprezenta moderația și a sfârșit cu Hezbollah [grupare fundamentalistă susținută de Iran] pe cap. Și în Cisiordania a dorit să elimine pericolul moderației – oameni care doreau să ajungă la un acord politic. În acest caz, Israelul s-a pricopsit cu Hamas, care acum organizează atacuri de gherilă eficiente împotriva forțelor  de securitate israeliene.

Într-o situație de ocupație sau dominație, dominatorul trebuie să-și justifice acțiunile. Există un singur mod de a se justifica – devenind rasist. El trebuie să dea vina pe victimă. Din momentul în care devine un rasist nebun care se autojustifică, și-a pierdut capacitatea de a înțelege ce se petrece în jurul său.

Unul dintre motivele care stau în spatele violenței europenilor rezidă în luptele lor încrâncenate, războaiele lor interne sângeroase. Cultura violenței a fost mai importantă chiar decât tehnologia folosită în luptă, care nu era diferită de cea a altor culturi.

Negustorii britanici și olandezi - de fapt, negustorii războinici – au ajuns în Asia și au distrus regiuni comerciale care funcționau de mult timp, aveau un sistem destul de stabil de reguli. Aceste regiuni erau mai mult sau mai puțin libere, destul de pacifiste – un fel de zone libere de schimb.

Războaiele duse de europeni au fost războaie de exterminare. Dacă ar fi să recunoaștem adevărata față a istoriei europenilor, ar trebui să o descriem pur și simplu ca pe o invazie barbară.

Peste tot în lume se întâmplă tot felul de atrocități. Una din cele mai teribile s-a întâmplat între anii 1980 și 1988, Africa de Sud, susținută de Statele Unite, a fost responsabilă de uciderea unui million și jumătate de oameni, plus daune de circa 60 de miliarde de dolari.

Nimănui din Statele Unite nu i-a păsat de atrocitățile din Africa de Sud pentru că guvernul american sprijinea acțiunile africane. Dacă te întorci în timp, în anii ’70, în Burundi, acolo a avut loc un masacru, zeci de mii de oameni uciși. Nimănui nu i-a păsat.

În Europa Occidentală, regionalismul se intensifică. Această situație reflectă parțial declinul instituțiilor democratice. Pe măsură ce Comunitatea Europeană își consolidează treptat puterea executivă, ce reflectă concentrarea marilor interese economice, oamenii încearcă să găsească metode alternative de a-și păstra identitatea.

Ar trebui să ne amintim că, în Europa, se întâmplă alte lucruri mai puțin vizibile. Să luăm exemplul Spaniei. A fost admisă în Comunitatea Europeană, cu anumite condiții. Una dintre ele  era aceea de a reprezenta o barieră în calea emigranților nord-africani, de a căror invazie le este teamă europenilor.

Sunt o mulțime de oameni care încearcă să traverseze în bărci distanța mică dintre nordul Africii și Spania, dacă reușesc să ajungă în Spania, imigranții sunt expulzați de către poliție și Marină.

Rasismul a exitat dintodeauna. Dar s-a dezvoltat ca principiu de înțelegere și percepție în contextul colonialismului. Motivul este lesne de înțeles. Când ai bocancul pe capul cuiva, trebuie să te justifici. Justificarea trebuie să fie depravarea oprimatului.

Să aruncăm o privire asupra cuceririi Irlandei de către britanici, una din cele mai timpurii acțiuni coloniale din Occident. Cucerirea Irlandei a fost descrisă în termeni similari cu cea a Africii. Irlandezii erau o rasă diferită. Nu erau oameni. Trebuiau striviți și distruși.

Să luăm exemplul sârbilor și croaților. Nu-i poți distinge. Folosesc un alfabet diferit, dar vorbesc aceeași limbă. Aparțin unor ramuri diferite ale Bisericii Catolice. Aceasta e diferența dintre ei. Dar mulți sunt dispuși să se ucidă și distrugă unii pe alții. Nu-și pot imagina o misiune mai importantă în viață decât aceasta.

Reinhold Neibuhr a fost un guru intelectual al modernității, în Statele Unite. A fost venerat de politicieni liberali de tipul lui Kennedy, de oameni precum George Kennan. Te atrage ceva la el- conceptul său de ”paradox al bunătății”. Semnificația sa se reduce la: oricât de mult te-ai strădui să faci bine, întodeauna vei ajunge să faci rău.

Paradoxul bunătății reprezintă un sfat ademenitor pentru aceia care vor să o apuce pe calea fărădelegilor. Aceasta poate foarte bine să explice de ce Neibuhr a fost atât de seducător pentru intelectualii americani în timpul perioadei de după Al Doilea Război Mondial. Urmau să devină artizanii, fie apologeții unei epoci de cucerire globală.

Ce vrea de fapt unchiul Sam? - Noam Chomsky

 

 

Naom Chomsky este de multă vreme cel mai citat autor în viață. Pe lista celor mai citați autori din toate timpurile, el se află pe poziția a opta (după Marx, Lenin, Shakeapeare, Aristotel, Biblia, Platon și Freud). Privit ca o celebritate în străinătate, Chomsky este de departe cel mai important critic al realităților sociale din lume, deși ideile sale politice sunt marginalizate în Statele Unite. Echivalentul modern al unui profet al Vechiului testament, el este un adevărat profet  fără nume în propria țară.

The New York Times admite că Chomsky este ”în mod indiscutabil cel mai important intelectual în viață”, dar o face în contextul în care consideră viziunea sa politică deplorabilă.

Cărțile sale, precum și conferințele  sau scrierile sale în genere, nu sunt, în esență decât un strigăt de mobilizare și o chemare la acțiune. Una din cele mai importante lecții pe care le învățăm din lectura acestor cărți de interviuri este aceea că avem obligația morală să nu fim ignoranți, să nu ne lăsăm castrați politic de ideologiile dominante de astăzi, ci să ne mobilizăm, să contruim grupuri și comunități puternice și solidare, să ne organizăm pentru ca vocea noastră să se facă nu doar auzită, ci și ascultată. Căci puterea (politică), spre deosebire de forța de coerciție a statului, nu se manifestă decât atunci când un grup de cetățeni își asumă un obiectiv politic comun și îl urmăresc în mod consecvent. Numai așa participarea la scrutinele electorale are o însemnătate, iar votul dat – o greutate. În lipsa exercitării unei presiuni sociale constante, jocul electoral se golește de sens sau, mai grav, devine o formă de legitimare a unei șarade care se pretinde a fi democrație.

 

Într-o serie întreagă de documente relevante la nivel înalt, strategii americani și-au exprimat părerea că cea mai mare amenințare față de noua ordine mondială condusă de SUA este naționalismul din Țările Lumii a Treia, uneori supranumit ultranaționalismul: ”regimuri naționaliste” care răspund ”cererii populare de îmbunătățire imediată a standardelor de viață ale maselor” și orientare a producției după nevoile interne.

S-a întâmplat destul de des ca guverne susținute de parlamente naționale să fie blocate sau răsturnate, cu sprijinul și, uneori, cu intervenția directă a SUA, așa cum s-a întâmplat în Iran (1953), în Guatemala (1954 și 1963, când Kennedy a susținut lovitura militară pentru a preveni amenințarea unei reveniri la democrație), în Republica Dominicană (1963 și 1965), în Brazilia (1964), în Chile (1973). Ceea ce au făcut forțele rebele din Nicaragua, teroriștii în El Salvador sau Guatemala, bucurându-se de sprijinul american depășește cu mult crimele și execuțiile obișnuite. Metodele nu au fost din cele mai elegante. Miza acestor acțiuni a fost de a zdrobi naționalismul independent și forțele populare care ar putea determina apariția unei democrații veritabile.

Câțiva strategi americani de după război au propus ca Statele Unite să încurajeze  Japonia să se industrializeze, dar cu o singură condiție: Statele Unite trebuie să controleze importurile de petrol din Japonia. Kennan a spus că acest lucu ne-ar permite să ”păstrăm un drept de veto” în privința Japoniei în cazul în care ne-ar fi scăpat vreodată de sub control. Încă de la începutul anilor ’70, Japonia a controlat mereu doar 10 % dintre propriile resurse petroliere. Acesta este unul din principalele motive pentru care Statele Unite au fost atât de interesate de petrolul din Orientul Mijlociu.

Întodeauna SUA a considerat că America Latină îi aparține de drept. Securizarea și consolidarea blocului economic bazat pe dolar vor necesita împiedicarea dezvoltării independente în America Centrală și în Caraibe.

În schimbul îmtrumuturilor sale, FMI impune ”liberalizarea”: o economie deschisă capitalului și controlului străin, reducerea bruscă a serviciilor sociale oferite majorității populației etc. Prin aceste măsuri, clasele bogate și investitorii străini dobândesc și mai multă putere, iar societățile clasice, polarizate ale Lumii a Treia: pe de o parte au o elită extrem de bogată (și o clasă profesională relativ bună care le servește), iar pe de altă parte – o masă enormă de oameni săraci și suferinzi.

Brazilia e un caz edificator. Are atât de multe resurse naturale, încât ar trebui să fie una din cele mai bogate țări din lume, dar mulțumită loviturii de stat din 1964 și ”miracolului economic” extrem de lăudat care a urmat (pentru a nu vorbi de tortură, crimă, metode de ”control al populației”), situația multor brazilieni este mai precară decât cea din Europa de Est.

La începutul anilor ’80, Nicaragua a făcut progrese remarcabile în sectorul social, care constituia baza economică pentru o dezvoltare durabilă. J. Figueres, tatăl democrației corsicane spunea că ”pentru prima dată Nicaragua are un guvern căruia îi pasă de poporul său”.

Prin urmare, SUA a lansat un atac pe trei fronturi împotriva Nicaraguei. În primul rând, SUA au exercitat presiuni externe pentru a obliga Banca Mondială și Banca-Interamericană de Dezvoltare să-și anuleze toate proiectele și programele de asistență oferite acestei țări.

În al doilea rând, SUA au lansat un război prin intermediul forțelor militare Contras, dublat de un război economic ilegal la ceea ce se numește ”amenințarea unui exemplu de succes”.

În 1988, o calamitate de dimensiuni mari a lovit Nicaragua: Uraganul Joan. SUA nu a trimis niciun ban pentru a ajuta comunitățile afecatate, pentru că, dacă ar fi făcut-o, probabil ar fi ajuns la popor, nu doar în buzunarele unui bogătaș. SUA voia ca nicaraguanii să moară de foame pentru a-i acuza mai apoi pe sandiniști de gestionarea defectuoasă a economiei.

Panama a fost, în mod tradițional, controlată de micuța ei elită europeană, care alcătuia cel puțin 10% din populație. Acest lucru s-a schimbat în 1968, când Omar Torrijos, un general populist, a condus o lovitură de stat și care i-a permis populației sărace și metișilor [rasă mixtă] să obțină cel puțin o parte din puterea dictaturii sale militare. Din 1983, după ce Torrijos a fost ucis într-un accident de avion, conducătorul efectiv al statului a fost Noriega. Guvernul American știa că Noriega era implicat în traficul de droguri, dar el a rămas pe statut de plată al CIA.

La 1 ianuarie 1990, cea mai mare parte a administrației Canalului trebuia să treacă sub controlul statului panamez – pentru ca în anul 2000, guvernul acestei țări să dobândească controlul complet asupra Canalului.

Așadar, Washingtonul a impus acestei țări sancțiuni care i-au distrus practic economia, consecințele cele mai severe ale acestei crize au fost suportate de populația săracă de culoare și de rasă mixtă.

SUA i-a susținut pe Trujillo în Republica Dominicană, Somoza în Nicaragua, Marcos în Filipine, Duvalier în Haiti și o serie de gangsteri din America Centrală în anii ’80. Statele Unite îi susțineau cu entuziasm pe acești dictatori atâta timp cât profiturile ieșeau din țările lor și intrau în SUA.

La sfârșitul anilor ’60, SUA au blocat  toate încercările de soluționare politică din Vietnam. Dacă s-ar fi ajuns la un acord politic, s-ar fi putut înregistra progrese către o dezvoltare viabilă care n-ar fi fost sub controlul american, iar asta era inacceptabil.

Pentru a evita această posibilitate, Statele Unite au instalat un stat terorist tipic, în stil latinoamerican, în Vietnamul de Sud și au subminat singurele alegeri libere din istoria Laosului, deoarece tabăra greșită a câștigat, apoi au blocat alegerile și în Vietnam, pentru că era evident că tot tabăra greșită va câștiga și acolo.

Occidentul a foat foarte încântat să facă afaceri cu noul lider ”moderat” al Indoneziei, așa cum Christian Science Monitor l-a descris pe generalul Suharto, când acesta avea mâinile murdare de sânge și lăsa în urma sa sute de mii de cadavre în Timorul de Est și în alte părți. Acest autor al unor oribile crime în masă este ”bun la inimă”, ne-a asigurat săptămânalul The Economist [un ziar britanic cu sediul la Londra], referindu-se fără îndoială, la atitudinea sa față de corporațiile occidentale.

După  ce Războiul din Vietnam s-a încheiat în 1975, obiectivul politic major al SUA a fost acela de a maximiza represiunea în țările care au fost devastate de actele de violență comise de armata SUA.

Atunci când menoniții au vrut să trimită creioane în Cambodgia, Departamentul de Stat a încercat să-i oprească. Atunci când Oxfam a încercta să trimită zece pompe solare, reacția americanilor a fost similară. Același lucru s-a întâmplat când grupuri religioase au încercat să trimită lopeți în Laos pentru dezgroparea unor obuze neexplodate, rămase după bombardamentele americane. Când India a încercat să trimită bivoli în Vietnam, Statele Unite au amenințat  să anuleze ajutorul umanitar oferit prin programul Food for Peace. Vietnamul a fost demolat. Nu există niciun pericol ca o dezvoltare viabilă a țării să ofere un model pentru alte națiuni din regiune.

Războiul din Golf ilustrează aceleași principii dictatoare. Când Irakul a invadat Kuweitul în 1990, Consiliul de Securitate al ONU a condamnat imediat Irakul și i-a impus sancțiuni severe. De ce a fost răspunsul ONU atât de promt și atât de fără precedent? ONU a fost în măsură să răspundă agresiunii Irakului pentru că – în mod excep'ional – Statele Unite au permis acest lucru. Dar chiar după ce au permis sancțiuni, SUA au făcut imediat tot ce le-a stat în putință pentru a scoate din discuție opțiunea diplomatică, trimițând împreună cu Marea Britanie, o forță uriașă în Golf, sprijinind dicataturile familiale care guvernează statele petroliere ale Golfului. Scopul măsurii unor trupe numeroase în zonă a fost evident acela de a evita pericolul ca Irakul să fie forțat să iasă din Kuweit prin miloace pașnice.

Ceea ce a fost remarcabil cu privire la evenimentele din Europa de Est în anii ’80 e faptul că puterea imperial a ales, pur și simplu, să se retragă. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că sovieticii sunt niște oameni de treabă, ci pentru că aceste mișcări erau determinate de necesități interne.

Singura țară din Europa de Est în care schimbarea regimului tiranic s-a făcut în mod violent cu vărsare de sânge a fost tocmai cea în care SUA avea cea mai multă influență: România. Nicolae Ceaușescu, dictatorul României, a primit un tratament regal când a vizitat Anglia. Statele Unite au acordat României ceaușiste statutul de națiune favorizată, avantaje comerciale și altele asemenea.

Ceaușescu a fost la fel de brutal și dement și atunci, și mai târziu, dar pentru că s-a retras în mare măsură din Pactul de la Varșovia și a urmat un curs oarecum independent, fiind par'ial de partea SUA în lupta internațională.

În trecut exista o relație colonială între Europa de Vest și Europa de Est. De altfel, pentru că rușii au subminat această relație a fost una dintre cauzele Războiului Rece. Acum, această relație este restabilită, și există o luptă serioasă între țările care vor să câștige cursa pentru jaf și exploatare. Dar mai întâi trebuie să se impună modelul capitalist. Statele Unite nu-l acceptă pentru ele înseși, dar când vine vorba de Lumea a Treia, stăruie cu insistență asupra lor. Acesta este sistemul FMI.

În multe privințe Europa de Est este mai atractivă investitorilor decât America Latină. Unul dintre motive este  că populația Europei de Est este albă și cu ochi albaștri și, prin urmare, mai ușor de gestionat pentru investitorii care provin din societăți profund rasiste pentru Europa de Vest și Statele Unite. Mai mult, Europa are standarde generale de sănătate și educație mai ridicate decât America Latină – care, cu excepția câtorva zone insolite unde trăiesc cei bogați și privilegiați, este o calamitate totală. O altă cauză pentru acestă discrepanță este nivelul mult mai mare al terorii după încheierea perioadei Stalin.

Între anii 1982 și 1987, aproximativ 150 de miliarde de dolari au fost transferați din America Latină spre Occident, prin intermendiul ”tranzacțiilor ascunse” (inclusive bani proveniți din droguri, profituri ilegale etc.) Efectele acestei situații asupra Americii Centrale au fost deosebit de grave, dar același lucru se întâmplă în întreaga Americă Latină: sărăcia e în creștere, la fel și malnutriția, mortalitatea infantilă, distrugerea mediului sau teroarea instituită de stat.

Situația din Africa e și mai gravă. Catastrofa capitalismului a fost deosebit de severă în anii ’80 – un ”coșmar necruțător” dezlănțuit de puterile occidentale. Potrivit statisticilor furnizate de Organizația Mondială a Sănătății, se estimează că 11 milioane de copii mor anual în ”lumea aflată în curs de dezvoltare”, un ”genocid discret” căruia i s-ar pune capăt foarte repede dacă resursele ar fi direcționate spre nevoile tuturor oamenilor, și nu spre îmbogățirea câtorva.

Termenii discursului politic au de obicei două semnificații. Una este semnificația clasică, de dicționar, iar cealaltă este cea care servește puterii – sensul doctrinar.

Să luăm, spre exemplu, conceptul de democrație. În mod normal, se spune că societatea este democratică în măsura în care oamenii pot participa semnificativ la gestionarea problemelor care țin de societatea lor. Dar sensul doctrinar al democrației este diferit – se referă la un sistem în care deciziile sunt luate de sectoare ale mediului de afaceri și de elite.

Există multe alte exemple. Luați termenul de interes special. Sistemele republicane de relații publice din anii ’80 au acuzat în mod repetat democrații că sunt parte a unor interese speciale: femeile, forța de muncă, persoanle în vârstă, tinerii, fermierii – pe scurt întreaga populație. Există însă un singur sector al populației care nu s-a spus că reprezintă ”un interes special”: corporațiile (și afacerile în general). În discursul corectitudinii politice, interesele lor (speciale) sunt ”interesul național”, care are mereu întâietate.

Să ne gândim la conceptual de conservator, care descrie susținătorii unui stat puternic, unul care intervine masiv în economie și în viața socială. Conservatorii susțin cheltuieli uriașe ale statului și un maximum de măsuri protecționiste, dar și asigurarea împotriva riscului de piață, restrângerea libertăților individuale prin legislație, protejând Sfântul Stat de ingerințele nejustificate ale cetățenilor irelevanți – pe scurt, tot ceea ce este opusul conservatorismului tradițional. Ei sunt loiali celor care ”dețin țara” și, prin urmare, ”ar trebui să o guverneze”, pentru a face apel la cuvintele lui Joy Jay, unul dintre Părinții Fondatori ai SUA.

Pentru a înțelege discursul politic, este necesar să facem o traducere care să decodeze limbajul dublu al presei, al oamenilor de știință socialiști și al preoției seculare în general. Funcția sa nu este deloc obscură: efectul acestui dublu limbaj este acela de a face imposibilă găsirea cuvintelor pentru a vorbi într-un mod coerent despre chestiuni importante pentru majoritatea oamenilor.

Indiferent dacă sunt ”liberale” sau ”conservatoare”, agențiile majore de știri sunt mari corporații, deținute de și interconectate cu conglomerate și mai mari de companii. La fel ca alte corporații, agențiile de presă vând un produs pe o piață. Doar că în acest caz este o piață a agențiilor publicitare – adică alte companii. Prin urmare, în acest domeniu avem de a face cu mari corporații care vând audiențe destul de bogate și privilegiate altor companii. Nu este surprinzător faptul că imaginea lumii prezentate acestei audiențe reflectă interesele și valorile înguste și părtinitoare ale vânzătorilor, cumpărătorilor și ale produsului.

Există o serie de factori care contribuie la această imagine denaturată. Managerii culturali (editori, cronicari de prestigiu) împărtășesc interese de clasă sau se află în diferite asocieri cu managerii de stat și de afaceri, dar și cu alte sectoare privilegiate. Există de fapt un flux regulat de persoane de nivel înalt între corporații, guvern și mass-media. Accesul la autoritățile statului este important pentru menținerea unei poziții competitive. ”Scurgerile” de informații, spre exemplu, sunt adesea fabricațiii și înșelătorii produse de autorități în colaborare cu mass-media, care pretinde că este străină de astfel de mașinațiuni. Autoritățile statului cer în schimb cooperare și supunere. Aceste centre de putere dispun, de asemenea, de mijloace eficiente pentru a-i pedepsi pe cei care se abat de la calea cea dreaptă, pornind de la influența bursei de valori și ajungând până la punerea în funcțiune a unui sistem întreg de defăimare și demonizare.

Mass-media este doar o parte a unui sistem doctrinar mai mare. Ei i se adaugă revistele de opinie, școlile și universitățile, fundațiile academic și așa mai departe. Sistemul doctrinar însă nu a fost studiat la fel de mult, pentru că este mai greu de investigat sistematic.

Sistemul doctrinar, care produce ”propaganda” atunci când discutăm de inamici, are două ținte distincte. Una dintre ținte este numită uneori ”clasa politică”, adică populația relativ educată, care înseamnă aproximativ 20% din întregul populației, care are o perspectivă mai mult sau mai puțin articulată asupra lucrurilor, jucând un rol în luarea deciziilor. Este crucial ca oamenii să accepte doctrina de bază, pentru că ei sunt în măsură să elaboreze și să pună în aplicare politicile care decurg din ea.

Apoi sunt ceilalți 80% din populație. Aceștia sunt ”spectatorii politici” sau, pentru a apela la expresia lui Lippmann, ”turma confuză”. Se presupune că ar trebui să urmeze ordinile și să nu stea în calea oamenilor importanți. Acești ”spectator” sunt adevărata țintă a mass-mediei: a tabloidelor, a sitcomurilor, a Super Bowl-ului și așa mai departe.

Aceste sectoare ale sistemului doctrinar servesc la distragerea atenției maselor de săraci și la întărirea valorilor sociale fundamentale: pasivitate, supunerea față de autoritate, dobândirea virtuții lăcomiei, goana după câștigul personal, lipsa îngrijorării față de ceilalți, frica de dușmani reali sau imaginari etc. Scopul este acela de a păstra turma confuză într-o perpetuă stare de dezorientare. Nu este deloc necesar să se întrebe ce se întâmplă în lume. De fapt, ar fi preferabil să nu-și pună deloc întrebări, căci dacă va înțelege prea mult din ceea ce se întâmplă, poate ajunge la concluzia că poate să facă ceva pentru a schimba lucrurile.

În orice țară există un grup care are putere reală. Puterea în Statele Unite se află în mâinile unor oameni care determină deciziile de investiții – care hotărăsc ce este produs și ce este distribuit. Ei fac parte, în bună măsură, din guvern, aleg strategii și stabilesc direcțiile generale ale sistemului ideologic.

Unul din lucrurile pe care și le doresc e o populație pasivă și docilă. Deci, unul din lucruile pe care le putem face pentru ca ei să aibă o viață incomodă este să fim exact opusul.

Demonstrațiile, petițiile și votul sunt importante, dar cel mai important este ca acțiunea să fie susținută și organizată. Ceea ce nu pot îngădui este o presiune susținută care se află mereu în creștere, organizații care sunt mereu active, oameni care învață din experineță și care vor ști să se organizeze mai bine data viitoare. Orice sistem de putere, chiar dictatură fascist, răspunde disidenței publice.

Lupta pentru liberate nu se termină niciodată. Oamenii din Lumea a Treia au un curaj de-a dreptul uimitor. Noam Chomsky a vut privilegiul să vadă din acest curaj în Asia de Sud-Est, în America Centrală și în Cisiordania. După cum mărturisește acesta, a fost o experință mișcătoare care i-a amintit de niște replici disprețuitoare ale lui Rousseau la adresa europenilor care au abandonat libertatea și justiția pentru pace și odihna de care ”se bucură în lanțurile lor”:

Când văd mulțimi de sălbatici în întregime goi cum disprețuiesc voluptatea europeană și îndură foamea, focul, sabia și moartea pentru a-și păstra independența, simt că într-adevăr nu se cuvine sclavilor să se gândească la libertate.

Oamenii care cred că acestea sunt simple cuvinte înțeleg foarte puțin despre lumea în care trăim.