Ce vrea de fapt unchiul Sam? - Noam Chomsky

 

 

Naom Chomsky este de multă vreme cel mai citat autor în viață. Pe lista celor mai citați autori din toate timpurile, el se află pe poziția a opta (după Marx, Lenin, Shakeapeare, Aristotel, Biblia, Platon și Freud). Privit ca o celebritate în străinătate, Chomsky este de departe cel mai important critic al realităților sociale din lume, deși ideile sale politice sunt marginalizate în Statele Unite. Echivalentul modern al unui profet al Vechiului testament, el este un adevărat profet  fără nume în propria țară.

The New York Times admite că Chomsky este ”în mod indiscutabil cel mai important intelectual în viață”, dar o face în contextul în care consideră viziunea sa politică deplorabilă.

Cărțile sale, precum și conferințele  sau scrierile sale în genere, nu sunt, în esență decât un strigăt de mobilizare și o chemare la acțiune. Una din cele mai importante lecții pe care le învățăm din lectura acestor cărți de interviuri este aceea că avem obligația morală să nu fim ignoranți, să nu ne lăsăm castrați politic de ideologiile dominante de astăzi, ci să ne mobilizăm, să contruim grupuri și comunități puternice și solidare, să ne organizăm pentru ca vocea noastră să se facă nu doar auzită, ci și ascultată. Căci puterea (politică), spre deosebire de forța de coerciție a statului, nu se manifestă decât atunci când un grup de cetățeni își asumă un obiectiv politic comun și îl urmăresc în mod consecvent. Numai așa participarea la scrutinele electorale are o însemnătate, iar votul dat – o greutate. În lipsa exercitării unei presiuni sociale constante, jocul electoral se golește de sens sau, mai grav, devine o formă de legitimare a unei șarade care se pretinde a fi democrație.

 

Într-o serie întreagă de documente relevante la nivel înalt, strategii americani și-au exprimat părerea că cea mai mare amenințare față de noua ordine mondială condusă de SUA este naționalismul din Țările Lumii a Treia, uneori supranumit ultranaționalismul: ”regimuri naționaliste” care răspund ”cererii populare de îmbunătățire imediată a standardelor de viață ale maselor” și orientare a producției după nevoile interne.

S-a întâmplat destul de des ca guverne susținute de parlamente naționale să fie blocate sau răsturnate, cu sprijinul și, uneori, cu intervenția directă a SUA, așa cum s-a întâmplat în Iran (1953), în Guatemala (1954 și 1963, când Kennedy a susținut lovitura militară pentru a preveni amenințarea unei reveniri la democrație), în Republica Dominicană (1963 și 1965), în Brazilia (1964), în Chile (1973). Ceea ce au făcut forțele rebele din Nicaragua, teroriștii în El Salvador sau Guatemala, bucurându-se de sprijinul american depășește cu mult crimele și execuțiile obișnuite. Metodele nu au fost din cele mai elegante. Miza acestor acțiuni a fost de a zdrobi naționalismul independent și forțele populare care ar putea determina apariția unei democrații veritabile.

Câțiva strategi americani de după război au propus ca Statele Unite să încurajeze  Japonia să se industrializeze, dar cu o singură condiție: Statele Unite trebuie să controleze importurile de petrol din Japonia. Kennan a spus că acest lucu ne-ar permite să ”păstrăm un drept de veto” în privința Japoniei în cazul în care ne-ar fi scăpat vreodată de sub control. Încă de la începutul anilor ’70, Japonia a controlat mereu doar 10 % dintre propriile resurse petroliere. Acesta este unul din principalele motive pentru care Statele Unite au fost atât de interesate de petrolul din Orientul Mijlociu.

Întodeauna SUA a considerat că America Latină îi aparține de drept. Securizarea și consolidarea blocului economic bazat pe dolar vor necesita împiedicarea dezvoltării independente în America Centrală și în Caraibe.

În schimbul îmtrumuturilor sale, FMI impune ”liberalizarea”: o economie deschisă capitalului și controlului străin, reducerea bruscă a serviciilor sociale oferite majorității populației etc. Prin aceste măsuri, clasele bogate și investitorii străini dobândesc și mai multă putere, iar societățile clasice, polarizate ale Lumii a Treia: pe de o parte au o elită extrem de bogată (și o clasă profesională relativ bună care le servește), iar pe de altă parte – o masă enormă de oameni săraci și suferinzi.

Brazilia e un caz edificator. Are atât de multe resurse naturale, încât ar trebui să fie una din cele mai bogate țări din lume, dar mulțumită loviturii de stat din 1964 și ”miracolului economic” extrem de lăudat care a urmat (pentru a nu vorbi de tortură, crimă, metode de ”control al populației”), situația multor brazilieni este mai precară decât cea din Europa de Est.

La începutul anilor ’80, Nicaragua a făcut progrese remarcabile în sectorul social, care constituia baza economică pentru o dezvoltare durabilă. J. Figueres, tatăl democrației corsicane spunea că ”pentru prima dată Nicaragua are un guvern căruia îi pasă de poporul său”.

Prin urmare, SUA a lansat un atac pe trei fronturi împotriva Nicaraguei. În primul rând, SUA au exercitat presiuni externe pentru a obliga Banca Mondială și Banca-Interamericană de Dezvoltare să-și anuleze toate proiectele și programele de asistență oferite acestei țări.

În al doilea rând, SUA au lansat un război prin intermediul forțelor militare Contras, dublat de un război economic ilegal la ceea ce se numește ”amenințarea unui exemplu de succes”.

În 1988, o calamitate de dimensiuni mari a lovit Nicaragua: Uraganul Joan. SUA nu a trimis niciun ban pentru a ajuta comunitățile afecatate, pentru că, dacă ar fi făcut-o, probabil ar fi ajuns la popor, nu doar în buzunarele unui bogătaș. SUA voia ca nicaraguanii să moară de foame pentru a-i acuza mai apoi pe sandiniști de gestionarea defectuoasă a economiei.

Panama a fost, în mod tradițional, controlată de micuța ei elită europeană, care alcătuia cel puțin 10% din populație. Acest lucru s-a schimbat în 1968, când Omar Torrijos, un general populist, a condus o lovitură de stat și care i-a permis populației sărace și metișilor [rasă mixtă] să obțină cel puțin o parte din puterea dictaturii sale militare. Din 1983, după ce Torrijos a fost ucis într-un accident de avion, conducătorul efectiv al statului a fost Noriega. Guvernul American știa că Noriega era implicat în traficul de droguri, dar el a rămas pe statut de plată al CIA.

La 1 ianuarie 1990, cea mai mare parte a administrației Canalului trebuia să treacă sub controlul statului panamez – pentru ca în anul 2000, guvernul acestei țări să dobândească controlul complet asupra Canalului.

Așadar, Washingtonul a impus acestei țări sancțiuni care i-au distrus practic economia, consecințele cele mai severe ale acestei crize au fost suportate de populația săracă de culoare și de rasă mixtă.

SUA i-a susținut pe Trujillo în Republica Dominicană, Somoza în Nicaragua, Marcos în Filipine, Duvalier în Haiti și o serie de gangsteri din America Centrală în anii ’80. Statele Unite îi susțineau cu entuziasm pe acești dictatori atâta timp cât profiturile ieșeau din țările lor și intrau în SUA.

La sfârșitul anilor ’60, SUA au blocat  toate încercările de soluționare politică din Vietnam. Dacă s-ar fi ajuns la un acord politic, s-ar fi putut înregistra progrese către o dezvoltare viabilă care n-ar fi fost sub controlul american, iar asta era inacceptabil.

Pentru a evita această posibilitate, Statele Unite au instalat un stat terorist tipic, în stil latinoamerican, în Vietnamul de Sud și au subminat singurele alegeri libere din istoria Laosului, deoarece tabăra greșită a câștigat, apoi au blocat alegerile și în Vietnam, pentru că era evident că tot tabăra greșită va câștiga și acolo.

Occidentul a foat foarte încântat să facă afaceri cu noul lider ”moderat” al Indoneziei, așa cum Christian Science Monitor l-a descris pe generalul Suharto, când acesta avea mâinile murdare de sânge și lăsa în urma sa sute de mii de cadavre în Timorul de Est și în alte părți. Acest autor al unor oribile crime în masă este ”bun la inimă”, ne-a asigurat săptămânalul The Economist [un ziar britanic cu sediul la Londra], referindu-se fără îndoială, la atitudinea sa față de corporațiile occidentale.

După  ce Războiul din Vietnam s-a încheiat în 1975, obiectivul politic major al SUA a fost acela de a maximiza represiunea în țările care au fost devastate de actele de violență comise de armata SUA.

Atunci când menoniții au vrut să trimită creioane în Cambodgia, Departamentul de Stat a încercat să-i oprească. Atunci când Oxfam a încercta să trimită zece pompe solare, reacția americanilor a fost similară. Același lucru s-a întâmplat când grupuri religioase au încercat să trimită lopeți în Laos pentru dezgroparea unor obuze neexplodate, rămase după bombardamentele americane. Când India a încercat să trimită bivoli în Vietnam, Statele Unite au amenințat  să anuleze ajutorul umanitar oferit prin programul Food for Peace. Vietnamul a fost demolat. Nu există niciun pericol ca o dezvoltare viabilă a țării să ofere un model pentru alte națiuni din regiune.

Războiul din Golf ilustrează aceleași principii dictatoare. Când Irakul a invadat Kuweitul în 1990, Consiliul de Securitate al ONU a condamnat imediat Irakul și i-a impus sancțiuni severe. De ce a fost răspunsul ONU atât de promt și atât de fără precedent? ONU a fost în măsură să răspundă agresiunii Irakului pentru că – în mod excep'ional – Statele Unite au permis acest lucru. Dar chiar după ce au permis sancțiuni, SUA au făcut imediat tot ce le-a stat în putință pentru a scoate din discuție opțiunea diplomatică, trimițând împreună cu Marea Britanie, o forță uriașă în Golf, sprijinind dicataturile familiale care guvernează statele petroliere ale Golfului. Scopul măsurii unor trupe numeroase în zonă a fost evident acela de a evita pericolul ca Irakul să fie forțat să iasă din Kuweit prin miloace pașnice.

Ceea ce a fost remarcabil cu privire la evenimentele din Europa de Est în anii ’80 e faptul că puterea imperial a ales, pur și simplu, să se retragă. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că sovieticii sunt niște oameni de treabă, ci pentru că aceste mișcări erau determinate de necesități interne.

Singura țară din Europa de Est în care schimbarea regimului tiranic s-a făcut în mod violent cu vărsare de sânge a fost tocmai cea în care SUA avea cea mai multă influență: România. Nicolae Ceaușescu, dictatorul României, a primit un tratament regal când a vizitat Anglia. Statele Unite au acordat României ceaușiste statutul de națiune favorizată, avantaje comerciale și altele asemenea.

Ceaușescu a fost la fel de brutal și dement și atunci, și mai târziu, dar pentru că s-a retras în mare măsură din Pactul de la Varșovia și a urmat un curs oarecum independent, fiind par'ial de partea SUA în lupta internațională.

În trecut exista o relație colonială între Europa de Vest și Europa de Est. De altfel, pentru că rușii au subminat această relație a fost una dintre cauzele Războiului Rece. Acum, această relație este restabilită, și există o luptă serioasă între țările care vor să câștige cursa pentru jaf și exploatare. Dar mai întâi trebuie să se impună modelul capitalist. Statele Unite nu-l acceptă pentru ele înseși, dar când vine vorba de Lumea a Treia, stăruie cu insistență asupra lor. Acesta este sistemul FMI.

În multe privințe Europa de Est este mai atractivă investitorilor decât America Latină. Unul dintre motive este  că populația Europei de Est este albă și cu ochi albaștri și, prin urmare, mai ușor de gestionat pentru investitorii care provin din societăți profund rasiste pentru Europa de Vest și Statele Unite. Mai mult, Europa are standarde generale de sănătate și educație mai ridicate decât America Latină – care, cu excepția câtorva zone insolite unde trăiesc cei bogați și privilegiați, este o calamitate totală. O altă cauză pentru acestă discrepanță este nivelul mult mai mare al terorii după încheierea perioadei Stalin.

Între anii 1982 și 1987, aproximativ 150 de miliarde de dolari au fost transferați din America Latină spre Occident, prin intermendiul ”tranzacțiilor ascunse” (inclusive bani proveniți din droguri, profituri ilegale etc.) Efectele acestei situații asupra Americii Centrale au fost deosebit de grave, dar același lucru se întâmplă în întreaga Americă Latină: sărăcia e în creștere, la fel și malnutriția, mortalitatea infantilă, distrugerea mediului sau teroarea instituită de stat.

Situația din Africa e și mai gravă. Catastrofa capitalismului a fost deosebit de severă în anii ’80 – un ”coșmar necruțător” dezlănțuit de puterile occidentale. Potrivit statisticilor furnizate de Organizația Mondială a Sănătății, se estimează că 11 milioane de copii mor anual în ”lumea aflată în curs de dezvoltare”, un ”genocid discret” căruia i s-ar pune capăt foarte repede dacă resursele ar fi direcționate spre nevoile tuturor oamenilor, și nu spre îmbogățirea câtorva.

Termenii discursului politic au de obicei două semnificații. Una este semnificația clasică, de dicționar, iar cealaltă este cea care servește puterii – sensul doctrinar.

Să luăm, spre exemplu, conceptul de democrație. În mod normal, se spune că societatea este democratică în măsura în care oamenii pot participa semnificativ la gestionarea problemelor care țin de societatea lor. Dar sensul doctrinar al democrației este diferit – se referă la un sistem în care deciziile sunt luate de sectoare ale mediului de afaceri și de elite.

Există multe alte exemple. Luați termenul de interes special. Sistemele republicane de relații publice din anii ’80 au acuzat în mod repetat democrații că sunt parte a unor interese speciale: femeile, forța de muncă, persoanle în vârstă, tinerii, fermierii – pe scurt întreaga populație. Există însă un singur sector al populației care nu s-a spus că reprezintă ”un interes special”: corporațiile (și afacerile în general). În discursul corectitudinii politice, interesele lor (speciale) sunt ”interesul național”, care are mereu întâietate.

Să ne gândim la conceptual de conservator, care descrie susținătorii unui stat puternic, unul care intervine masiv în economie și în viața socială. Conservatorii susțin cheltuieli uriașe ale statului și un maximum de măsuri protecționiste, dar și asigurarea împotriva riscului de piață, restrângerea libertăților individuale prin legislație, protejând Sfântul Stat de ingerințele nejustificate ale cetățenilor irelevanți – pe scurt, tot ceea ce este opusul conservatorismului tradițional. Ei sunt loiali celor care ”dețin țara” și, prin urmare, ”ar trebui să o guverneze”, pentru a face apel la cuvintele lui Joy Jay, unul dintre Părinții Fondatori ai SUA.

Pentru a înțelege discursul politic, este necesar să facem o traducere care să decodeze limbajul dublu al presei, al oamenilor de știință socialiști și al preoției seculare în general. Funcția sa nu este deloc obscură: efectul acestui dublu limbaj este acela de a face imposibilă găsirea cuvintelor pentru a vorbi într-un mod coerent despre chestiuni importante pentru majoritatea oamenilor.

Indiferent dacă sunt ”liberale” sau ”conservatoare”, agențiile majore de știri sunt mari corporații, deținute de și interconectate cu conglomerate și mai mari de companii. La fel ca alte corporații, agențiile de presă vând un produs pe o piață. Doar că în acest caz este o piață a agențiilor publicitare – adică alte companii. Prin urmare, în acest domeniu avem de a face cu mari corporații care vând audiențe destul de bogate și privilegiate altor companii. Nu este surprinzător faptul că imaginea lumii prezentate acestei audiențe reflectă interesele și valorile înguste și părtinitoare ale vânzătorilor, cumpărătorilor și ale produsului.

Există o serie de factori care contribuie la această imagine denaturată. Managerii culturali (editori, cronicari de prestigiu) împărtășesc interese de clasă sau se află în diferite asocieri cu managerii de stat și de afaceri, dar și cu alte sectoare privilegiate. Există de fapt un flux regulat de persoane de nivel înalt între corporații, guvern și mass-media. Accesul la autoritățile statului este important pentru menținerea unei poziții competitive. ”Scurgerile” de informații, spre exemplu, sunt adesea fabricațiii și înșelătorii produse de autorități în colaborare cu mass-media, care pretinde că este străină de astfel de mașinațiuni. Autoritățile statului cer în schimb cooperare și supunere. Aceste centre de putere dispun, de asemenea, de mijloace eficiente pentru a-i pedepsi pe cei care se abat de la calea cea dreaptă, pornind de la influența bursei de valori și ajungând până la punerea în funcțiune a unui sistem întreg de defăimare și demonizare.

Mass-media este doar o parte a unui sistem doctrinar mai mare. Ei i se adaugă revistele de opinie, școlile și universitățile, fundațiile academic și așa mai departe. Sistemul doctrinar însă nu a fost studiat la fel de mult, pentru că este mai greu de investigat sistematic.

Sistemul doctrinar, care produce ”propaganda” atunci când discutăm de inamici, are două ținte distincte. Una dintre ținte este numită uneori ”clasa politică”, adică populația relativ educată, care înseamnă aproximativ 20% din întregul populației, care are o perspectivă mai mult sau mai puțin articulată asupra lucrurilor, jucând un rol în luarea deciziilor. Este crucial ca oamenii să accepte doctrina de bază, pentru că ei sunt în măsură să elaboreze și să pună în aplicare politicile care decurg din ea.

Apoi sunt ceilalți 80% din populație. Aceștia sunt ”spectatorii politici” sau, pentru a apela la expresia lui Lippmann, ”turma confuză”. Se presupune că ar trebui să urmeze ordinile și să nu stea în calea oamenilor importanți. Acești ”spectator” sunt adevărata țintă a mass-mediei: a tabloidelor, a sitcomurilor, a Super Bowl-ului și așa mai departe.

Aceste sectoare ale sistemului doctrinar servesc la distragerea atenției maselor de săraci și la întărirea valorilor sociale fundamentale: pasivitate, supunerea față de autoritate, dobândirea virtuții lăcomiei, goana după câștigul personal, lipsa îngrijorării față de ceilalți, frica de dușmani reali sau imaginari etc. Scopul este acela de a păstra turma confuză într-o perpetuă stare de dezorientare. Nu este deloc necesar să se întrebe ce se întâmplă în lume. De fapt, ar fi preferabil să nu-și pună deloc întrebări, căci dacă va înțelege prea mult din ceea ce se întâmplă, poate ajunge la concluzia că poate să facă ceva pentru a schimba lucrurile.

În orice țară există un grup care are putere reală. Puterea în Statele Unite se află în mâinile unor oameni care determină deciziile de investiții – care hotărăsc ce este produs și ce este distribuit. Ei fac parte, în bună măsură, din guvern, aleg strategii și stabilesc direcțiile generale ale sistemului ideologic.

Unul din lucrurile pe care și le doresc e o populație pasivă și docilă. Deci, unul din lucruile pe care le putem face pentru ca ei să aibă o viață incomodă este să fim exact opusul.

Demonstrațiile, petițiile și votul sunt importante, dar cel mai important este ca acțiunea să fie susținută și organizată. Ceea ce nu pot îngădui este o presiune susținută care se află mereu în creștere, organizații care sunt mereu active, oameni care învață din experineță și care vor ști să se organizeze mai bine data viitoare. Orice sistem de putere, chiar dictatură fascist, răspunde disidenței publice.

Lupta pentru liberate nu se termină niciodată. Oamenii din Lumea a Treia au un curaj de-a dreptul uimitor. Noam Chomsky a vut privilegiul să vadă din acest curaj în Asia de Sud-Est, în America Centrală și în Cisiordania. După cum mărturisește acesta, a fost o experință mișcătoare care i-a amintit de niște replici disprețuitoare ale lui Rousseau la adresa europenilor care au abandonat libertatea și justiția pentru pace și odihna de care ”se bucură în lanțurile lor”:

Când văd mulțimi de sălbatici în întregime goi cum disprețuiesc voluptatea europeană și îndură foamea, focul, sabia și moartea pentru a-și păstra independența, simt că într-adevăr nu se cuvine sclavilor să se gândească la libertate.

Oamenii care cred că acestea sunt simple cuvinte înțeleg foarte puțin despre lumea în care trăim.