Primăvară neagră de Henry Miller

 

O confesiune sinceră a lui Henry Miller. Un roman conceptual, nescandalos al acestui mare scriitor american.

Autorul și-a scris romanul într-un limbaj spumos, efervescent, inepuizabil. E surprinzător felul în care Miller își construiește frazele, nicidecum nu poți să intuiești unde vrea să ajungă, te coboară și te înalță cu o uluitoare repeziciune. În roman se regăsesc o varietate de teme, imagini, simboluri. Moarte, viață, mizerie, butoni de la manșetă, New York, Paris, China, femei. Se remarcă o pronunțată nevoie de a trăi în afara timpului:

Prezentul? Nu există așa ceva. Există un cuvânt numit timp pe care nimeni nu-l poate defini. Este un trecut și un viitor și Timpul le străbate ca un curent electric. Prezentul e o condiție imaginară, o stare de vis… un oximoron. Uite un cuvânt pentru tine, ți-l dăruiesc. Scrie o poezie despre el.

Voi credeți că un poem trebuie să fie cuprins între două coperți. În clipa-n care ai scris ceva, poemul încetează. Poemul e prezentul pe care nu-l poți lămuri. Îl trăiești. Totul poate fi un poem cu condiția să conțină timp.

Romanul e o invitație de a o iubi viața cu tot ce are mai hidos și mai barbar în ea. Toate se dezintegrează, se distrug, sunt atinse de o imensă mizerie. Și dincolo de astea rămâne în starea de disperare ceva superb, o energie care propulsează înainte.

Și chiar atunci când ești mort și uitat, mai rămâne o particulă microscopică din tine, care dă muguri; și fie trecutul și viitorul pierdute, mai dăinuie o fărâmă vie care crește.

Romanul nu duce nicăieri, nu are un scop, e o construcție imaginativă, conține stări și impresii contradictorii. Dar stilul e captivant, prin cinism, ferocitate, romantism, umor negru, curaj, pasiune.

Pământul nu cunoaște nici Dumnezeu, nici milă, nici iubire. E un pântec care creează și distruge. Iar omul nu e al pământului, ci al lui Dumnezeu. Așadar la Dumnezeu lăsați-l să se ducă, gol, istovit, stricat, scindat, mai singur decât cel mai adânc defileu.

Cartea este despre singurătatea artistului, care caută continuu și fără succes sensul vieții, creației și iubirii. Fluxul de conștiință îl poartă pe Miller prin labirinturile fanteziei și adâncurile întunecate ale conștiinței - cu toate acestea, el nu poate găsi vreun remediu împotriva singurătății și inutilității de a se regăsi în nicio lume. Impresia despre Primăvară Neagră, pe care scriitorul a numit-o „o încercare de a lăsa o cicatrice pe fața Universului”, rămâne neobișnuit de puternică și pregnantă.