Avem cu toții o anumită cunoaștere prealabilă, preștiințifică, a regimului politic în care trăim. Ca membri ai societății, ca cetățeni, știm din observație, din experiență, prin simplul fapt că trăim în mediul social, o mulțime de lucruri despre democrația noastră.
Ne întrebăm mai întâi ce vrea – sau pretinde – să fie democrația, și tot noi răspundem: democrația este puterea poporului, sau, mai puțin concis, democrația este un regim politic în care toate puterile își extrag legitimitatea din popor, în care toate puterile sunt exercitate de popor sau de reprezentanții săi. Dar nici nu am apucat să rostim bine că regimul nostru este reprezentativ, că suntem cuprinși de îndoieli. Ele se referă tocmai la realitatea sau validitatea reprezentării. În ce măsură reprezentanții poporului sunt reprezentativi pentru popor? De îndată ce studiem mai îndeaproape mecanismul reprezentării, de îndată ce, de pildă, analizăm sistemul electoral – legea electorală, organizarea și finanțarea partidelor – și, în general, sistemul politic efectiv – forțe financare, medii de informare, puteri ”ideologice” – avem dubii cu privire la realitatea democrației. Și aceste dubii sunt confirmate de experții în sociologie politică, care explică faptul că, sub aparența democrației, prosperă în fond o oligarhie: minoritatea celor care dețin un capital material și cultural, spun ei, manipulează instituțiile publice în beneficiul lor.
Dintr-o a doua etapă, sociologia politică ne atrage atenția asupra unor fenomene care sunt străine – chiar contradictorii principiilor constituțiionale ale democrației, și care tind să sugereze că aceste principii sunt niște iluzii, poate chiar niște imposturi. Dacă vrem să fim cât de cât coerenți intelectual, ne pomenim într-o perplexitate inconfortabilă: suntem prinși între, pe de o parte, principiul și mecanismele formale ale democrației, și, pe de altă parte, realitatea democrației, în orice caz, anumite aspecte reale ale democrației, care par să contrazică principiile sale, împiedicându-i sau zădărnicindu-i mecanismele. Nu mai avem mijloace spre a progresa spre adevăr, fiindcă un soi de mecanism autoparalizant a pus stăpânire pe mintea noastră: de fiecare dată când facem o remarcă despre principiile sau mecanismele formale ale democrației, ne amintim de unele aspecte ale realității, de acele aspecte, să spunem așa, de nemărturisit, care le contrazic; și ori de câte ori analizăm aspectele oligarhice, în general nedemocratice ale democrației, ne amintim că principiile și mecanismele formale sunt – orice s-ar întâmpla – acolo, la lucru, și că trebuie să aibă oarecari efecte reale. Aceasta este astăzi, cred eu, neliniștea deopotrivă civică și intelectuală, politică și științifică, a democrației noastre.
În general, dacă oricum este dificil să descriem în mod adecvat democrația noastră pentru că e un fenomen uman etrem de complex, această dificultate e agravată, la urma urmei artificial, de faptul că diversele aspecte, puteri riguros separate este o trăsătură generală caracteristică regimului democratic. Este o trăsătură caracteristică democrației, care face ca democrația să fie deosebit de greu de caracterizat. Putem începe din acest punct.
Democrația este o organizare a separațiilor. Aceasta e trăsătura cea mai distinctivă a democrației. Ea așază deosebirile, chiar separațiile, acolo unde alte regimuri nu le plasează, sau nu le plasau.
Democrația confirmă și multiplică separațiile produse de dezvoltarea cevilizației. Cu cât un regim și o societate sunt mai democratice, cu atât ele produc mai multe profesiuni, distincții, separații care constituie tot atâtea avantaje, tot atâtea superiorități în raport cu regimurile nedemocratice sau mai puțin democratice.
Dacă mișcarea de distingere, sau de separare, este un aspect fundamental al democrației moderne, putem distinge, sau separa, câteva mari categorii de separații. Cred că există cel puțin șase:
§ separația profesiunilor, sau diviziunea muncii;
§ separația puterilor;
§ separația Bisericii de stat;
§ separația societății civile de stat;
§ separația dintre reprezentat și reprezentant;
§ separația faptelor și valorilor, sau a științei și vieții.
Aceste separații trebuie puse în practică, și mai apoi, trebuie apărate. De ce? Fiindcă separațiile amintite sunt necesare libertății. Mai mult, ele definesc libertatea așa cum o înțeleg Modernii. Libertatea modernă este întemeiată pe o organizare a separațiilor.
Am vorbit despre libertate așa cum ”așa cum o înțeleg Modernii”. În fapt, această grijă pentru separație este specifică epocii moderne; invers, ea este foarte străină societăților anterioare. În societățile premoderne, accentul este pus în mod explicit, emfatic, uneori obsesiv, pe unitate socială, pe concordie. Aceste societăți nu mai contenesc să-și reprezinte unitatea. Tot ceea ce separă sau amenință să separe, tot ceea ce divide sau amenină să dividă este combătur, refulat, trecut sub tăcere. Există o diviziune, o separație recunoscută și chiar proclamată în societățile predemocratice, și anume diviziunea dintre cei care comandă și cei care se supun, între guvernanți și guvernați. În societățile predemocratice, această structură nu caracterizează doar ordinea politică, ea este reprodusă – sau își are copia – pretutindeni: în familie, în corporații în Biserică, în unversități etc. Vechea ordine se bazează pe poruncă; are drept pivot relația poruncă-supunere.
Acest lucru este cât se poate de evident în ceea ce numim Vechiul Regim. Dar e la fel de valabil, deși sub o altă formă, și în republicile și democrațiile antice. Firește, ne este îngăduit să vedem originea și primul model a libertății noastre în libertatea Atenei democratice sau a Romei republicane. În același timp, între cele două libertăți există tot atâtea diferențe câte asemănări. Libertatea cetățeanului grec se definește prin faptul că rolurile celui care comandă și ale celui care se supune nu sunt stabilite din naștere, cum va fi în cazul Vechiului Regim; fiecare, din clipa în care devine cetățean, este când comandant, când comandat: libertatea antică se definește prin această alternanță. Așadar, și ea se întemeiază pe relația poruncă-supunere. Cât despre exercitarea ei, această libertate este pusă în practică prin participarea cetățenilor la deliberările și deciziile corpului politic. Cetățenii greci converg spre agora, se adună acolo. Însăși mișcarea civismului antic reprezintă contrariul unei separații. Cetățenii moderni, dimpotrivă, se retrag în ”cabina de vot”. Cum a ajuns libertatea modernă să se bazeze pe un sistem de separații.
Am putea spune, într-o manieră foarte succintă, că politica modernă s-a construit anume pentru a aboli această relație poruncă-supunere care era pivotul politicii anitice, fie ea liberă, ca la Atena, sau neliberă, ca sub Vechiul Regim. Încă o dată, libertatea antică reprezintă a anumită modalitate a acestei relații, și anume alternanța. Liberatea modernă constituie un efort foarte metodic de a ne sustrage acestei relații. Acest efort foarte metodic are drept instrument separațiile despre care vorbim.
Un exemplu – care e mai mult decât un simplu exemplu – ne va face să înțelegem cum stau lucrurile. Am amintit că democrația modernă este un regim reprezentativ. Guvernul care reprezintă poporul (”interesele” sale, ”voința” sa etc.), acțiunile guvernului sunt, în sensul tare al cuvântului autorizate de popor. Prin urmare, atunci când guvernul îmi ordonă ceva, știu că l-am autorizat, în principiu, să-mi adreseze acel ordin. Separația reprezentat-reprezentant permite evitarea necesității – aparent inevitabile – a relației poruncă-supunere. Acolo unde libertatea antică se organizează în jurul alternanței, libertatea modernă se organizează în jurul reprezentării.
Și pentru ca reprezentarea să nu se poată transforma din nou în opresiune, este necesar și suficient să completăm separația dintre reprezentat și reprezentant prin separația dintre puteri – ”separația puterilor”. A descrie democrația modernă înseamnă articulația dinamică a celor două separații.
Această articulație a apărut mai întâi în Anglia și a fost descrisă într-o manieră – ca să spunem așa – definitivă încă în prima jumătate a secolului XVIII-lea de către Montesquie. O găsim în lucrarea Despre spiritul legilor.
Există, așadar, două separații, cea dintre reprezentați și reprezentanți – cu alte cuvinte, dintre societatea civilă și instituțiile guvernamentale – și cea dintre puteri. Puterile ce trebuie analizate în acest context sunt în număr de două: puterea legislativă și puterea executivă (puterea judecătorească, bazată pe jurați, adică pe persoane recrutate din rândul poporului și care revin în sânul său o dată ce și-au împlinit misiunea, este ”ca să spunem așa, invizibilă și nulă”, afirmă Montesquieu). Puterea legislativă compusă din reprezentanții poporului, este în principiu singura putere reprezentativă. Dar Montesquieu observă că, în realite, și puterea executivă are o funcție reprezentativă: ea are partizani, în primul rând cei care simt că nu sunt bine reprezentați de corpul legislativ. Avem deci un joc dublu în patru colțuri, sau un joc politic cu patru protagoniști: la nivelul guvernului, două puteri, executivă și legislativă; la nivelul societății, două partide, cel al puterii executive și cel al puterii legislative. Cee ce pune în mișcare jocul – sau mecanismul – sunt dorințele, voințele, năzuințele și temerile membrilor societății. Aceștia vor căuta să-și atingă scopurile prin intermediul puterii pe care o susțin și la ale cărei favoruri aspiră. Dar voința lor nu va putea avea un efect imediat sau direct, fiindcă puterea de la care așteaptă o acțiune favorabilă este limitată, circumscrisă ținută la respect de o altă putere. Deoarece societatea este reprezentată de o putere divizată, cetățenii vor fi incapabili să-și facă mult rău unii altora.
Dar ce se întâmplă dacă una din cele două puteri e susținută de o majoritate atât de largă încât zdrobește cealaltă putere? O asemenea opresiune nu e de temut, răspunde Montesquieu, în virtutea a ceea ce el numește ”efectul libertății”. Dacă una din cele două puteri, amenință prea tare să aibă câștig de cauză, să ajungă la dominație completă, cetățenii vor sări în ajutorul celeilalte. Altfel spus, ca urmare a ”efectului libertății”, cele două partide corespunzătoare celor două puteri vor avea întodeauna o forță aproximativ egală, fapt demonstrat de experiența istorică a democrațiilor.
Fără îndoială, cetățenii sunt partizanii unei puteri sau alteia, pe care o sprijină și de la care așteaptă avantaje, dar rămân întodeauna în primul rând membri ai societății în măsura în care aceasta e distinctă de cele două puteri. Așadar, dacă una din puteri ajunge într-o poziție prea favorizată, o parte dintre propriii ei partizani, la început cei mai puțin convinși, se vor simți amenințați, nu ca partizani ai puterii respective, ci ca membri ai societății civile. Într-adevăr, într-un asemenea sistem cetățenii manifestă în general o dublă preocupare: aceea ca puterea să le servească interesele, desigur, dar și ca ea să nu fie o povară prea mare pentru societate; și încearcă, în general, un sistem dublu: că puterea pe care o susțin îi ”reprezintă”, că este puterea ”lor”, dar și că e diferită de ei, că-i reprezintă prost, că îi va trăda. Și tocmai jocul necesar al acestei duble preocupări și al acestui dublu sentiment e cel care garantează că cetățenii vor sări în mod necesar în ajutorul puterii ce va fi devenit prea slabă, în ajutorul puterii amenințate.
Acestă organizare a puterilor – așa cum putem constata – organizează de fapt un soi de neputință generală: neputința cetățenilor de a acționa cu adevărat unii asupra altora, neputința puterii de a-i oprima pe cetățeni. Acest mecanism al puterii care produce neputința puterii e numit de Montesquieu libertate. Într-adevăr, cum oamenii nu pot acționa într-un asemenea sistem dându-și ordine unii altora, ei nu au o altă perspectivă – cât privește activitatea și ambiția lor – decât ”să-și folosească, după bunul plac, independența”, adică să-și îndrepte dorințele și eforturile spre domenii străine de putere sau de politica propriu-zisă, spre domenii în care nu se exercită, la drept vorbind, putere asupra celorlați membri ai societății. Cetățenilor nu le rămâne decât să-și exercite talentele, și să devină bogați sau celebri. Într-un regim politic conceput în acest mod, viața constă mai ales în economie și cultură.
Această organizare a separațiilor, acest ”sistem al libertății”, după cum spunea Montesquieu, prezintă două caracteristici oarecum opuse, care explică dificultățile și lentoarea instalării sale, precum și o extraordinară stabilitate odată ce s-a instalat. Pe de o parte, este vorba tocmai de un ”sistem”, de un mecanism, ba chiar de un sistem simplu: o dată ce un asemenea mecanism a fost montat, el se dovedește extrem de robust. Pe de altă parte, pentru a funcționa, acest mecanism reclamă un ansamblu de condiții deficil de reunit, și anume existența prealabilă a unei ”societăți civile”, a unui trai în comun care nu depinde – sau depinde foarte puțin – de conducere. El pretinde, așadar, dezvoltarea prealabilă a ceea ce în secolul al XVIII-lea se numea ”comerț”, rețeaua de relații stabilite liber de membrii societății, adică nu pentru a respecta un ordin sau pentru a urmări un interes.
Aș vrea să evoc o condiție mai specifică, mai politică, o condiție care ține de ceea ce-am putea numi psihologia politică. În sistemul despre care vorbim, fiecare partid vrea puterea pentru a înfăptui un program care este, în opinia sa, necesar și salutar. Dar nu va putea realiza acest program decât în mică măsură. În practică, nu va încerca să-l ducă realmente la îndeplinire decât în prima parte a mandatului său, în perioada așa-zisei ”stări de grație”. În curând, alegătorii nehotărâți vor fi dezamăgiți sau iritați. Aceste fenomene ne sunt familiare. Dar oricât ar fi de inevitabile, ele antrenează consecințe care pot deveni cât se poate de negative. Am putea desemna aceste consecințe printr-o expresie a lui Stendhal, care vede în ”ura neputincioasă” o trăsătură specifică a societății democratice.
În termeni psihologici, am putea spune că această organizarea separațiilor exercită la maximum dorințele și voințele membrilor societății, frustrându-le la fel de puternic. Voințele sunt mobilizate fiindcă ele sunt cele care formează legătura dintre cetățeni și partidul pe care-l sprijină: ceea ce vrea partidul reprezintă, în principiu, rezumatul și rezultatul a ceea ce ce vor partizanii săi, în vreme ce, dimpotrivă, partidul ăși incită partizanii să fie tot mai angajați în favoarea sa. În acelaș itimp, partizanii știu – sau cel puțin sfârșesc prin a ști – că voințele lor vor avea prea puțin efect și că dorințele lor nu vor fi satisfăcute. Astfel, un asemenea sistem alimentează o voință care se vrea partizană și care se știe neputincioasă, ba se vrea poate partizană cu atât mai mult cu cât se știe neputincioasă. Nimeni nu-și bate capul să fie imparțial, fiindcă sistemul e cel menit să fie astfel; dar sistemul nu este imparțial, el nu face decât să neutralizeze un partid prin altul. O societate astfel organizată tinde să prezinte un amestec specific de agitație și imobilitate, amestec care obosește sufletele, descurajând totodată acțiunile de anvergură.
Organizarea separațiior produce așadar, sistemul libertății moderne, adică aplicarea cea mai stabilă – și totodată cea ma isatisfăcătoare – a libertății politice pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. În același timp, sistemul face ca separația, diviziunea, să pătrundă în chiar sufletul membrilor societății: ei vor și nu pot; își cunosc reprezentantul și îl resping; sunt atotputernici, fiindcă puterea depinde de voința lor, și neputincioși, fiindcă voința lor este obstaculată, limitată, oprită de voința celuilalt partid. Iată de ce există o puternică tentație de a distinge între o democrație bună – cea care n-ar avea decât avantajele democrației – și o democrație proastă, pe care o vom desemna desigur printr-un alt termen, sau căreia-i vom spune decadentă sau coruptă. Firește, regimurile politice democratice nu sunt echivalente; unele sunt mai bine organizate, sau dau dovadă de mai multă virtute civică decât altele. Dar trebuie să recunoaștem că în esență inconvenientele și binefacerile regimului nostru sunt niște trăsături sistemice inseparabile. Ele decurg, și unele și altele, cu aceeași necesitate, din ”sistemul libertății”, adică din organizarea separațiilor. Consecința practică a acestui discurs, consecință dezamăgitoare, este că, în loc să ne batem împotriva nenumăratelor mori de vânt pe care parțialitatea noastră le alege cu atâta plăcere, e mai judicios să fim devotați ordinii sistemice și să o apărăm, apărând integritatea logicii partizane, iar în rest, să-i suportăm răbdător neajunsurile inevitabile.
.png)
