Cei care țes ițele - Miguel Pedrero

            George Soros a studiat la prestigioasa Școală de Economie din Londra și, asemenea multor dintre colegii lui, la jumătatea anilor ’50  ajuns în Statele Unite pentru a lucra la bursa de pe Wall Street. Carierea lui a fost marcată de discreție până în anul 1969, când a înregistrat un succes binecunoscut cu ajutorul speculațiilor, de pe urma cărora a obținut beneficii substanțiale. Grație acestor capitaluri a înființat Quantum Found, companie care operează din paradisul fiscal al Antilelor Olandeze și care se ocupă cu multiplicarea unor serii de capitaluri speculative. În timp, compania de investiții a lui Soros avea să devină una din cele mai importante din lume, acționând mereu sub deviza perfectă a celui care a înființat Quantum Found: ”Ceea ce cred speculanții e mai important decât realitatea economică.” În prezent, Soros a lăsat funcționarea companiei în seama directorilor generali, pentru ca el să se concentreze exclusiv asupra operațiunilor importante.

Inteligentul speculant a devenit cunoscut prin atacurile lansate asupra valutelor diverselor țări. Iar adevărul e că atunci când Soros strănută, băncile centrale ale lumii răcesc. De exemplu, în luna septembrie a anului 1993, a reușit să îngenuncheze însăși Banca Angliei. Potrivit celor mai conservatoare calcule, speculantul a obținut din această operațiune câștiguri de 10 000 milioane de dolari, sumă pe care în cele din urmă au fost nevoiți să o achite contribuabilii britanici.

Mulți agenți bursieri se întreabă cărui fapt i se datorează ”norocul” lui în afaceri speculative. Pentru unii ziariști independenți care au investigat activitatea celui mai mare speculant de pe planetă, răspunsul este următorul: Soros este ”omul de paie” al băncii Rothschild pentru derularea celor mai secrete operațiuni financiare ale acesteia. Ca să ajungem la această concluzie trebuie doar să aruncăm o privire în direcția celor mai cunoscute penrsonalități care figurează ca membri ai Quantum Found. Astfel, Richard Katz este membru al companiei Soros și președinte al Rothschild Italia, societate anonimă cu sediul la Milano, deținând un post în cadrul băncii londoneze N. M. Rotschild & Sons. Alt membru  al Quantul Found, Nils O. Taube, este asociat al grupului de investitori londonezi numit St. James Place Capital, dintre ai cărui acționari majoritari face parte lordul Rotschild.

În mod straniu, unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai lui Soros în realizarea atacurilor specultive este Sir James Goldsmith, alt important susținător al adepților antiglobalizare. În conducerea Quantul Found mai înâlnim și administratori ai câtorva bănci elvețiene private deosebit de discrete, adică instituții care se ocupă de ascunderea unor averi îndoielnice, ca să nu spunem ilicite.

Ziaristul William Engdalhl, autorul cărții Cine se ascunde în spatele războiului valutar purtat de George Soros?, afirmă următoarele, referindu-se la acesta: ”Relația lui George Soros cu cercurile financiare internaționale ultrasecrete ale familiei Rothschild nu este o legătură obișnuită și nici una întâmplătoare. Succesul mai mult decât extraordinar a lui Soros ca speculant e piețele fiananciare cu grad de risc ridicat nu poate fi asemănat pur și simplu nororcului unui jucător. Soros are acces la informații care îl fac ceea ce se numește un insider, având acces la unul din cele mia importante canale de informații statale și informații private secrete din lume. De la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, familia Rothschild s-a încăpățânat să ăși creeze o aură publică de neimplicare. Cu toate acestea, în spatele acestei modestii afișate se ascunde una din cele mai puternice și încâlcite organizații financiare din lume. Clanul Rotschild a risipit sume importante pentru a-și crea o imagine de familie nobilă și bogată, dar retrasă, ai cărei membri sunt pasionați de vinurile franțuzești sau se ocupă de asociațiile de binefacere. Pentru cunoscătorii city-ului londonez, N.M. Rothschild este una din cele mai influante persoane ale acelei facțiuni a serviciului secret aparținând establishment-ului britanic și având legături cu aripa thatcheriană a partdului Tory [1]. În anii ’80,  N. M. Rothschild & Sons a câștigat sume enorme din privatizarea copamniilor fiscale britanice care valorează mai multe sute e milioane de dolari, măsură luată de către doamna Thatcher. De altfel, banca Rothschild este situate în centrul pieței mondiale a aurului. Cinci dintre cele mai importante bănci specializate în aur fixează prețul acestuia de două ori pe zi chiar în această bancă. Însă N. M. Rothscild & Sons este implicată și în câteva dintre cele mia murdare operațiuni ale serviciilor secrete, cele care pot fi numite arme versus droguri. Datorită contactelor cu persoane aflate în cele mia înalte posture  ale serviciilor secrete din establishment-ul britanic, au reușit sp facă în aș fel încât în presă să nu apară nimic în legăturăcu diferitele complicități ale companiei cu una dintre cele mai periculase rețele ilegale ale serviciului secret: BCCI (Bank of Credit and Commerce International). În realitate, banca Rothschild făcea parte din nucleul central al acestui hățiș de bănci prin intermeiul cărora CIA și MI6 au spălat banii folosiți în anii ’70 și ’80 pentru finanțarea proiectelor CIA, precum cel al rebelilor din Nicaragua.”

 

Mișcarea antiglobalizare a apărut pentru prima oară public în cadrul manifestațiilor masive are au avut loc în centrul financiar din Londra pe data de 1 mai 1999. În luna noiembrie a aceluiași an, reprezentanții antiglobalizare au fost actorii manifestațiilor violente din Seattle (Statele Unite) provocate de reuniunea membrilor Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) în acest oraș. După noi concentrări de forțe, uneori extrem de violente, punctul culminant al protestelro s-a înregistrat la Genova (Italia) în luna iulie a nului 2001, în timpul reuniunii grupului G 8, formate din cele mia puternic industrializate opt națiuni de pe planetă.

Liderii mișcării au hotărât să organizeze și să concentreze acțiunile și linia directoare a ceea ce până atunci fusese o mișcare destul de dezbinată, punând în acțiune Forul Social Mondial (FSM), reuniune desfășurată în perioada 25-30 ianuarie 2001 în orașul brazilian Porto Alegre. Ca urmare a participării a mii de persoane reprezentând diverse grupuri sociale și a ”delegațiilor” din 120 de țări, FSM și-a stabilit prioritatea – crearea unei conduceri internaționale.  În mare, aceasta presupune reorganizarea forțelor de stânga, a celor anarhiste, comuniste și revoluționare care rămăseseră ”orfane” după căderea zidului Berlinului și a dispariției URSS. La Porto Alegre au venit delegații ale gherilei columbiene FARC, ale guvernului lui Fidel Castro, ale Armatei Zapatiste de Eliberare Națională (AZEN) condusă de ”subcomandantul” Marcos, le Partidului Muncitoresc din Brazilia (PM), ale grupării teroriste ETA[2], ale organizațiilor venezuele pentru apărarea revoluției bolivare declanșată de comandantul Hugo Chaves, reprezentanți ai ziarului Le Monde Diplomatique, portdrapelul mișcării antiglobalizare etc.

Unul dintre liderii Forului, Bernard Cassen, este autorul ideii celebrei taxe Tobin la care se referea Bernardo, agentul CNI, și fondatorul uneia dintre cele mai cunoscute inițiative ale mișcprii: ATTAC (Acșiunea pentru Impozitarea Operațiunilor Financiare în Sprijinul Cetățenilor).

Totuși, Le Monde Diplomatique, principalul susținător mediatic al adepților antiglobalizării, depinde din punct de vedere economic de importante interese financiare. În acest sens, revista EIR dedicată serviciilor secrete afirmă: ”Le Monde Diplomatique, marea tribună publicitară a lui Bernard Cassen, reprezintă ea însăși o întrepătrundere de interese financiare proglobalizare, după cum se poate vedea din lista proprietarilor ei. Unul dintre aceștia, Marc Ladriet de Lecharrier, director al conglomeratului Fimalac, constituie o piesă cheie în restaurarea Le Monde desfășurată în perioada 1994-1996, fiind cel care a adus ziarul Le Monde Diplomatique noul statut de semiautonomie. De Lecharrier este asociat cu Jean Marie Colombani, cel care a fost recent numit director la Le Monde și care și-a început cariera jurnalistică ca intransigent militant e dreapta în cadrul ziarului preponderent politic Spectacle du Monde, pe când acesta era proprietate a Filmac. Folosind credite substanțiale din partea Credit Lyonaise, De Lecharrier a introdus Filmac în economia financiară virtuală achiziționând agenții britanice și nord-americane de clasificare a creditelor și situând astfel compania pe un onorant loc trei pe piața financiară a Statelor Unite.”

În plus cei mai importanți finanțatori și apologeți ai mișcării antiglobalizare se numără și marele speculant financiar George Soros, alături de familia e multimilionari Goldshmith. După cum vedea în continuare, atât Soros, cât și clanul Goldshmith, au legături strânse cu familia Rothschild prin intermediul unor afaceri care nu au nimic de a face cu latura umanitară și liberală pe care încearcă să o afișeze prin ajutorul acordat Forului Social Mondial (FSM). Soros este inițiatorul unui dialog între Forul Mondial de la Davos – reuniune a celor mai mari finanțiști internaționali – reprezentat de el înșuși și liderii FSM Joao Pedro și Bernard Cassen. Acest fapt a provocat câteva declarații surprinzătoare, precum cele ale lui Jose Ramon Horta, liderul Timorului de Est, națiune care și-a recăpătat recent independența față de Indonezia. Într-un interviu acordat ziarului italian Corriere della Sera, Horta a cerut membrilor FSM să se alăture lui ”George Soros, Bill Gates și președintelui Băncii Mondiale, niște veritabili haiduci, precum Robin Hood.” Astfel de declarații susțin mitul conform căruia Soros atacă economia națiunilor occidentale prin planurile sale speculative pentru ca apoi să finanțeze diverse organizații de apărarea drepturilor omului și mișcări antiglobalizare. Însă, realitatea este alta, deoarece Soros este principalul responsabil pentru falimentul financiar al Rusiei și al altor națiuni din estul Europei, care are ca rezultat creșterea șomajului, foametea, bolile și apariția mafiilor.

Conform delor publicate la cea vreme în Jurnal do Brasil, George Soros menține de ani buni un dialog fructuos cu Partidul Muncitorilor (PM) prin intermediul președintelui Băncii Centrale din Brazilia, Arminio Fraga, fost angajat al lui Soros și prin intermediul fostului guvernator Cristovao Buarque. Înțelegerea era ca Barque să participe la unul din proiectele umanitare derulate de Soros în schimbul menținerii  lui Arminio Fraga în cadrul băncii centrale, în cazul în care PM ar fi câștigat alegerile prezindențiale.

Alți sponsori ai reprezentanților antiglobalizare, familia Goldsmith, au finanțat cu milioane de dolari diferite organizații aparținând mișcării. De exemplu, Teddy Goldsmith a fondat revista The Ecologist, în paginile căreia scrii unii din liderii antoglobalizării. Într-un interviu acordat unei reviste braziliene în anul 1991, James Goldsmith recunoștea că prin donațiile făcute acestor organizații ”nu intenționăm să ne risipim forțele ajutându-le pe toate și pe niciuna în același timp. Am experiență în afaceri; ca urmare voi aprecia acțiunile pe baza rezultatelor și nu prin prisma publicității favorabile.”

Familia Goldsmih, ca și George Soros, are propriile ONG-uri antiglobaliste, precum cel numit Forul Internațional privin Globalizarea (IFG), care reprezintă una dintre forțele centrale în organizarea activităților Forului Social Mondial (FSM).

În cadrul amplei manifestații antoglobaliste de la Genova, Tarso Genro, președintele municipal al Porto Alegre și membru în Partidul Muncitorilor, a primti din partea FSM sarcina de a înmâna o scrisoare reprezentanților G 8 reuniți în oraș, după încheierea manifestațiilor, Genro a participat la un dineu privat alături de Teddy Goldsmith în luxosul său castel din Siena.

În mod ciudat, finanțatorii grupărilor antiglobalizare manifestă același dispreț față de statele naționale ca și reprezentanții globalizării, după cum a spus Bernardo, agentul CNI. În acest sens, Paul, fratele asociatului lui George Soros, a declarat de mai multe ori că atâta timp cât există struturi statale puternice nu vor exista niciodată garanții pentru investitorii externi. La rândul său, Terry Goldsmith, care a trăit mai mulți ani în Mexic, afirma că în viitor țara se va împărți în trei regiuni, fiecare urmând să aibă propria monedă, fapt care va transforma Mexicul într-un fel de ”entitate subnațională”. După un timp, în regiunea mexicană Chiapas urma să intre în scenă Armata Zapatistă de Eliberare Națională (AZEN). Unul dintre oamenii lui Teddy Goldsmith în Mexic, Gustavo Esteva, fost maoist radical, avea să devină consilier oficial al AZEN și colaborator al revistei The Ecologist.

---

[1] Partidul Conservator din Marea Britanie.

[2] Euskadi Ta Askatusana (în limba bască, Patria bască și libertate), grup terorist naționalist basc din Spania

Sensul creației de Nikolei Berdiaev (VIII)

 

Cele trei epoci.

Creație și cultură. Creație și biserică.

Creație și renaștere creștină

Lumea trece prin trei epoci ale revelației divine: revelația legii (Tatălui), revelația ispășirii (Fiului), revelația creației (Duhului). Acestor epoci le corespund diverse semne în ceruri. Nu ne este dat să cunoaștem limitele cronologice precise ale acestor epoci. Toate cele trei epoci coexistă. Nici până astăzi nu este până la capăt depășită legea și nu s-a săvâșit încă ispășirea păcatului, deși lumea intră într-o epocă religioasă. Trei epoci ale revelației divine în lume înseamnă trei epoci ale revelației despre om. În prima epocă este demascat prin lege păcatul omului și se dezvăluie forța proprie divinului; în a doua epocă omul se înfiază Domnului și se dezvăluie izbăvirea de păcat; în a treia epocă dezvăluie deplin divinitatea naturii creatoare a omului și forța divină devine forță umană. Revelația despre om este revelația divină ultimă despre Treime. Taina ultimă este ascunsă în aceea că taina divină și taina umană sânt aceeași taină, că în Dumnezeu este păstrată taina despre om și în om – taina despre Dumnezeu. În om se naște Dumnezeu și în Dumnezeu se naște omul. A descoperi până la capăt omul înseamnă a descoperi pe Dumnezeu. A descoperi până la capăt pe Dumnezeu înseamnă a descoperi omul. Omul este părtaș la taina Treimii Divine. Omul nu este numai un mic cosmos, el este și un mic Dumnezeu. Revelația antropologică, revelația omului în epoca religioasă creatoare este în același timp o revelație cosmică și o revelație divină. Prin creația omului, Dumnezeu se dezvăluie  deplin în lume. Forța creatoare a omului este întoarsă către Hristos Ce Va să Vină, către apariția Lui în slavă. Revelația creatoare a omului este revelația continuă și desăvârșită a lui Hristos – Omul Absolut. Revelația antropolgogică a epocii creatoare este până la capăt umană și până la capăt divină: în ea umanul este adâncit până la divin, iar divinul dezvăluit până la uman.

*

Cultura se află în pragul unei crize lăuntrice extrem de profunde. Toate direcțiile ajung la limitele ultime și transgresează valorile diferențiale. Problema fundamentală a secolelor al XIX-lea și al XX-lea este problema între creație (cultură) și viață (existență). Pe culmile culturii omul este chinuit de contradicția dintre dorința de a crea ceva și dorința de a fi ceva. Geniile au creat fără să fi existat îndeajuns; sfinții au existat, dar au creat prea puțin. Creația se năștea din imperfecțiune și neajuns. Cei prea perfecți încetează să creeze.  Există un antagonism tragic între omul desăvârșit ca operă a creației lui Dumnezeu și reațai umană desăvârșită  ca operă a activității omului însuși. Pășiți pe calea yoghinilor, a sfințeniei ortodoxe sau a tolstoismului, pe calea perfecționării personale și veți înceta să creați. Există o dublă tragedie a creației, dezvăluind bilateral acel adevăr că în lume nu a existat încă o epocă religioasă a creației. Creația este antagonică pe de o parte perfecțiunii omului, pe de alta – perfecțiunii culturii. Creația este strânsă în chingi, ea este strivită de aspirații adverse – aspirația către desăvârșirea sufletului și aspirația către desăvârșirea unei valori culturale. Creația nu este autoedificare și autoperfecționare în sensul yoghin, în sensul sfințeniei sau al tolstoismului, ea nu este nici edificarea unor valori culturale în ”arte și științe”. Creația religioasă trece prin jertfirea propriei desăvârșiri, ca și a desăvârșirii culturii, în numele edificării unei noi existențe, continuării operei creației lui Dumnezeu.. și este deosebit de importantă descoperirea unui triplu antagonism: antagonismul între edificarea valorii culturii și edificarea propriei desăvârșiri, antagonismul între creație și cultură și antagonismul între creație și desăvârșire personală. Doar epoca religioasă creatoare va depăși toate cele trei antagonisme. Creația va ieși din strânsoarea desăvârșirii personale și desăvârșirii valorii culturii. Creația va trece la desăvârșirea cosmică, în care desăvârșirea omului și desăvârșirea operei lui se va transmute într-o desăvârșire unică. Până acum lumea cunoștea cu predilecție două căi: edificarea propriului suflet sau edificarea unei culturi desăvârșite. Criza universală a culturii va permite ieșirea din această contradicție. În experiența creatoare omul va ieși din planul fizic al lumii și legilor ei. Omul în toată plenitudinea vieții sale trebuie să se transmute în act creator. Dar întrucât natura lui este în păcat, el mai trebuie să rămână sub lege și sub ispășire.

Potrivit esenței profunde și potrivit sensului ei religios cultura este un măreț eșec. Filosofia și știința constituie eșecuri în cunoașterea creatoare a adevărului; arta și literatura sunt eșecuri în creația frumuseții; familia și viața sexuală sânt eșcuri în creația iubirii; morala și dreptul sânt eșecuri în creația relațiilor umane; economia și tehnica sânt eșecuri  în stăpânirea creatoare a natuii de către om. Cultura este, în toate manifestările ei, un eșec al.creației, ea este imposibilitatea de a realiza tranfigurarea creatoare a existenței. Cultura cristalizează eșecurile umane. Toate realizările culturale sânt simbolice, iar nu realiste. Prin cultură se realizează nu cunoașterea, ci simboluri ale cunoașterii, nu frumusețea, ci simboluri ale frumuseții, nu iubirea, ci simboluri ale iubirii, nu uniunea între oameni, ci simboluri ale uniunii, nu dominația asupra naturii, ci simboluri ale dominației. Cultura este la fel de simbolică pe cât de simbolic este cultul care i-a dat naștere. Cultul este un eșec religios, eșecul în comuniunea cu Dumnezeu. Cultul n-a fost decât expresia simbolică a tainelor ultime. Biserica are, în întrupările ei vizibile, o natură culturală și împărtășește soarta culturii în toate eșecurile ei tragice. Cultul este sursa religioasă a culturii și i-a transmis simbolismul său. Și tot ce a fost măreț în cultură a fost simbolic-cultural.  În cultură există o veșnică chinuitoare insatisfacție. Criza culturii reprezintă voința ultimă a omului de a trece de la realizări simbolic-convenționale la realizări real-absolute. Omul nu a dorit simboluri ale adevărului, ci adevărul însuși, nu simboluri ale frumeseții, ci frumusețea însăși, nu simboluri ale iubirii, ci iubirea însăși, nu simboluri ale puterii, ci puterea însăși, nu simboluri ale comuniunii cu divinul, ci comuniunea cu divinul însuși. Eșecul și caracterul nesatisfăcător al culturii sânt legate de faptul că ea consolidează în toate privințele infinitatea rea, nu atinge niciodată veșnicia. Cultura nu este decât creația infinității rele, a mijlociului infinit. De aceea cultura este, din punct de vedere metafizic, burgheză. Creația veșniciei înseamnă aducerea oricărei culturi la capătul ei, la limită, adică depășirea infinității rele. Or, în însăși natura științei, filosofiei, moralei, artei, statului, economiei și chiar bisericii exterioare se ascunde infinitatea rea, multiplicitatea proastă. Creația noii epoci va depăși cultura din interior, nu din afară. Epoaca universală creatoare poate fi numai supraculturală, iar nu preculturală și nici extraculturală – ea preia sensul religios pozitiv al culturii, recunoaște marele adevăr al oricărei culturi împotriva oricărui nihilism. Cultura are întodeauna dreptate împotriva nihilismului și anarhiei, împotriva sălbăticiei și barbariei. Însuși eșecul culturii este un eșec sfânt și prin acest eșec trece drumul către o existență superioară. Dar până la transmutarea culturii în existență superioară, ea trebuie să treacă prin secularizare. Statul, familia, știința trebuie să devină extrabisericești, ele nu pot fi menținute prin constrângere în ograda bisericii. Și în fond, adevărata biserică nu are ogradă. Secularizarea înseamnă distrugerea minciunii și constrângerii. Cultura profană trebuie să ajungă în mod liber, imanent la o nouă viață religioasă. Nu se poate interzice accesul la Nietzsche – Nietzsche trabuie trăit și depășit din interior. Ieșirea de sub tutela religioasă înseamnă intrarea în maturitatea religioasă, apariția unei vieți religioase libere. În creația culturii s-a petrecut trecerea prin părăsirea de Dumnezeu, prin dezintegrarea subiectului și obiectului. Religia însăși a fost o depășire, o ruptură cu Dumnezeu, un patos al distanțării.

*

Criza creației și criza culturii sunt trăite cu deosebită intensitate de geniul rus. În structura sufletului rus există o împotrivire față de acea creație care produce cultura infinității rele, cultura mijlociu-burgheză, există o sete de creație care produce o nouă viață și o altă lume. Sufletul rus vrea să prezerve într-un act unitar identitatea unitară a subiectului și obiectului. Pe terenul culturii diferențiate Rusia poate fi doar o țară secundară, prea puțin cultivată și prea puțin aptă de cultură. Sufletul rus s-a obișnuit subordoneze fiecare elan creator al său unei probleme existențiale esențiale – când adevărul religios, când moral sau social. Rușilor nu le este propriu cultul valorilor pure. E greu de întâlnit la artistul rus cultul frumuseții pure, așa cum e greu de întâlnit la filosoful rus cultul adevărului pur. Și aceasta în toate domeniile. Iubitorul de adevăr rus dorește nimic mai puțin decât transfigurarea vieții, salvarea lumii. Este o trăsătură a rasei. De această trăsătură se leagă tot ce este măreț și cu adevărat original în cultura rusă, dar tot ea generează ceva apăsător și întunecat în viața rusă. Sufletul rus ia asupra sa povara responsabilității universale și de aceea el nu poate crea valori ale culturii, așa cum creează sufletul latin sau german. Tragedia creației și criza culturii au atins acuitate maximă la marii scriitori ruși: la Gogol, la Dostoievski, la Tolstoi. Această tragedie și această criză sânt perceptibile oricărui suflet rus autentic și nu ne permit o viață culturală senină. În Europa apuseană mulți presimt că viitorul aparține rasei slave, că ea este astăzi chemată să spună lumii cuvântul său nou, în timp ce bătrânele rase ale Europei și l-au spus deja pe al lor. Mesianismul rus poate fi acceptat și de omul apusean, respectuos față de marea și sfânta sa cultură, și este chiar acceptat de unii apuseni cu înclinație profetică. Mesianismul rus oficial, legat de biserica dominatoare și statul domnitor, a putrezit și s-a descompus. Dar este viu un alt mesianism, legat de pelerinii ruși și căutătorii Cetății Domnului și adevărului Domnului. Rusia este, în toate privințele și dintodeauna, țara marilor contraste și a opozițiilor polare. Josnicie și slugărnicie a spiritului și înălțimi amețitoare! Rusia este cel mai puțin țara stărilor mijlocii, a culturii mijlocii. La ruși, întodeauna și în toate domeniile, nivelul mediu este foarte jos. În sensul strict European al cuvântului, în Rusia aproape că nu există cultură, nu există mediu cultural și tradiție culturală. În staturile ei de jos Rusia este plină de sălbăticie și barbarie, ea se află într-o stare preculturală, în ea se agită haosul primordial. Această orientalpă, tătărească lipsă de cultură, această sălbăticie haotică reprezintă o imensă primejdie pentru Rusia și viitorul ei. Dar la vârfurile ei Rusia este supraculturală: acolo se ascute criza mondială a culturii. Marea și rafinata cultură a Apusului nu știe ceea ce știe Rusia. Conștiința națională rusă este încă tulbure și haotică și de aceea ea nu deosebește întodeauna adevărul supracultural al Rusiei de haosul precultural al Rusiei. Sarcina istorică a conștiinței de sine ruse este de a deosebi și despărți supracultura rusă de precultura rusă, logosul crizei culturiii la vârfurile ruse de haosul sălbatic în adâncimile ruse. Conștiința slavofilă amestecă încă logosul cu haosul, supracultura cu precultura și restaurarea conștiinței slavofile este imposibilă și indezirabilă. În filosofia slavofilă există un sentimentalism admisibil doar înaintea crizei culturii: conștiința slavofilă nu a ajuns încă la conștiința acută a tragediei cunoașterii. Istoricește, în Rusia este inevitabilă nu numai criza mondială a culturii, ci și supunerea față de cultura mondială. Căci în Rusia revolta împotriva culturii burgheze capătă cel mai lesne forma nihilismului și anarhiei. Dar pe terenul culturii burgheze Rusia nu va fi niciodată talentată. Genialitatea ei este altundeva. Rusia nu poate rămâne numai Răsărit și nu trebuie să devină numai Apus. Misiunea Rusiei este de a fi Răsărit-Apus., unificatoarea a două lumi. Și Rusia este chemată să pună cu acuitate extremă problema ultimă a atitudinii conștiinței religioase față de creație și cultură. În Apus imensitatea și rafinamentul culturii maschează această problemă. Dar și în Apus se produce criza creației și criza culturii. Apusul este copleșit de măreția străvechii sale culturi. Zborul liber este dificil pentru omul apusean. Omul apusean se întoarce mereu către bogățiile trecutului său măreț și noile lui căutări capătă cu ușurință forma restaurării și reususcitării trecutului. În curentele catolice din Franța, în simbolismul francez apărea o căutare nouă, creatoare. Dar catolicii și simboliștii francezi erau copleșiți de măreața și imensa cultură veche și erau romantic întorși către restaurarea și resuscitarea ei. Ei compuneau, cu dreptate, noblețea vechii culturi spiritului culturii contamporane burgheze. Ei voiau să se reîntoarcă de la spiritul mic-burghez la spiritual cavaleresc. Dar rafinamentul extrem al măreței și vechii culturi i-a făcut neputincioși din punct de vedere creator. Romantismul, mereu recurent, al Apusului poartă pecetea neputinței creatoare. Iar ruptura spasmodică naște urâciunea futurismului. Omul rus, chiar cel de înaltă cultură, este infinit mai liber în căutările sale și mai puternic în elanurile sale creatoare.

*

Cultura apuseană este prin, sursele ei, o cultură întâi de toate catolică și latină. În cultura latino-catolică, cea mai veche și cea mai rafinată, s-a păstrat o legătură de preemțiune cu antichitatea – sursa eternă a întregii culturi umane. În această cultură se văd semnele sacrei ei proveniențe de cult. Rasa latină, popoarele romanice sânt în mod înnăscut cultivate. Căci este cultură numai ceea ce este legat prin relație de sânge de lumea greco-romană, de sursele antice și de biserica apuseană sau răsăriteană care a preluat moștenirea culturii antice. În sensul strict al cuvântului nu poate exista nicio altă cultură decât cea greco-romană. Cultura ortodox-catolică preia moștenirea celei greco-romane. Intrarea rasei germanice în arena istoriei europene a însemnat iruperea unui curent de sânge nordic barbar în cultivatul sânge latin al Apusului. Rasa germanică este o rasă barbară care nu are legături de sânge cu moștenirea culturală a lumii antice. Individualismul Reformei germane a fost un individualism barbar, în contrast cu individualismul cultivat al Renașterii italiene. Luther și Kant sânt niște mari barbari. Criticismul gândirii germane este un produs al barbariei, care nu vrea să știe de moștenirea de sânge, organică, suprapersonală a oricărei culturi și oricărei gândiri. În înseși adevărurile culturii germane protestantismul a respins nu numai tradiția sacră a bisericii, dar și tradiția sacră a culturii. Individualismul german și criticismul german rup cu orice tradiție, încep prin revolta barbară împotriva tradiției, atunci când orice cultură se bizuie pe tradiție. Temeritatea barbară, onestă și genială a spiritului german a fost eliberatoare și a contribuit la aprofundarea culturii europene, cu sângele ei latin stătut. Introducerea unei spiritualități sporite într-o cultură predominant sufletesc-trupească a fost misiunea germanismului. Liberă de orice cătușe, barbara gândire germană creează forme profunde ale criticismului religios și filosofic, în care lumea obiectivă se reedifică prin adâncire în subiect, în profunzimile spiritului. Dar solaritatea și limpezimea firească a gândrii latine este complet străină cețoasei gândiri germane. Germanismul însemnă nordul metafizic, cultura germană se edifică într-un întuneric privat de soare. Chiar geniala aptitudine pentru filosofare a germanilor s-a născut din ruptura cu solaritatea și nu din uniunea cu izvorul firesc al luminii. Măreața și curata, dar barbara cultură germană rămâne în mod predominant o cultură a spiritualității abstracte, străină de orice plasticitate, de orice întrupare, concretețe. Rasa germanică a primit și creștinismul doar ca pe o religie a purei spiritualități, fără plastica religioasă și fără datina religioasă. Misiunea religioasă a germanismului a fost să lupte împotriva neadevărului degenerării creștinismului în plan sufletesc-trupesc, împotriva putreziciunii catolicismului, evidențiind în mod unilateral principiul spiritualității pure în viața religioasă. A înțelege măreția și particularitatea germanismului devine posibil prin mistica profundă a lui Eckhart. Spiritul german este strain de spiritul antichității și în mod straniu înrudit cu spiritual Indiei: același idealism, aceeași spiritualitate, aceeași îndepărtare de carnea concretă a existenței, aceeași înțelegere a individualității ca decădere păcătoasă. Germanismul dorește să fie un arianism pur și nu acceptă inocularea religioazității semitice. Spiritul german se străduiește să recreeze din propriile adâncimi o existență care în ultimă instanță nu este acceptată ca realitate. În cultura germană există o adâncime barbară și o puritate aparte (onestitate și fidelitate), dar lipsesc rafinamentul și eleganța. Chiar și la cel mai mare dintre cei mai mari germani – Goethe – există o lipsă de gust și o doză de grosolănie. Rafinamentul și eleganța sânt proprietăți exclusive ale cultrurii franceze. Dar rafinamentul și eleganța sânt tocmai ceea ce înseamnă cultură prin excelență. Spiritual german creează ceva măreț, dar nu cultural în sensul strict al termenului. Și nu degeaba spunea Nietzsche că nu există cultură în Germania, ci doar în Franța. Spiritul german nu face decât să gândească critic despre cultură, să reflecteze asupra culturii, să pună cu acuitate în conștiință problema culturii, dar nu are cultură. Cultura nu poate fi critică și individualistă – ea este întodeauna organică și sobornicească. Rasa germană are, desigur, o misiune măreață și providențială în lumea apuseană. Măreață și providențială este misiunea misticii germane, a muzicii germane, a filosofiei germane.  Dar această misiunea nu constă în crearea culturii celei mai general-valabile și mondiale, demnă de a fi imitată de toate popoarele lumii. Spiritul german nu creează norme general-valabile pentru orice cultură, așa cum ne asigură Kulturträger-ii germani. Se pot învăța și trebuie învățate multe de la filosofia și mistica germană, dar a imita cultura germană e imposibil. Cultura latină mondială, cultură prin excelență, a atins rafinamentul ultim – ea s-a apropiat de beznă. În cultura germană există încă prea multă sănătate barbară și de Bürger, și ea vrea să rețină la mijlocul drumului, în mijlocul goetheano-kantian. Cultura spiritualității abstracte este lipsită de simțul sfârșitului, al limitei. Spiritul german este cel mai puțin apocaliptic. Nietzsche nu se trage din spiritul german, în el există o mare doză de spirit slav și el este educat în spiritul culturii franceze. Filosofia germană face o operă universală măreață, ea slujește soluționării crizei universale a culturii, dar în mod indirect și prin opoziție. Iar marea mistică germană, care era un cuvânt nou spus lumii de rasa germană, va fi, fără îndoială, ultima contribuție a germanilor la opera de dezlegare a istoriei universale. Există în mistica germanilor un adevăr veșnic, dar ea nu poate fi izvorul unic și universal nici pentru cultura normală, nici pentru ieșirea către supracultură. Există și izvorul antic ebraic și cel antic grecesc, spiritul lor de concretețe și întrupare. Mistica slavă este predominant apocaliptică, legată de vremile și soroacele istoriei universale, de întrupare concretă, de eshatologie. Cultura slavă este, în sensul curent al acestui cuvânt, mult inferioară culturii germane. Dar rasa slavă a primit în carnea și în sângele său moștenirea culturii grecești și bizantine. Prin opoziția sa istorică, rasa slavă este antagonică rasei germane.  Ea poate învăța de la aceasta, dar nu o poate imita și nu se poate contopi cu ea.  Rasei slave îi este mai aproape rasa latină, atât de diferită de sine, atât de puțin dispusă să-i dea lecții, dar care nu amenință să o înghită. Supunerea față de cultura rasei germane frânează rasa slavă în realizarea sarcinilor sale supraculturale, apocaliptice.

*

În esența sa tainică, creația este, desigur, eclezială. În creația religioasă se făurește trupul universal teantropic. Creștinismul a îmbătrânit și s-a umplut de riduri, creștinismul este bătrân de două mii de ani. Dar ceea ce este veșnic nu poate îmbătrâni. Nu poate îmbătrâni nici religia veșnică a lui Hristos. În cosmos se săvârșește veșnic jertfa mântuitoare de pe Golgota și trăiește veșnic corpul tainic a lui Hristos. Și această veritabilă biserică a lui Hristos, care nu cunoaște semne și granițe materiale, nu va fi biruită de porțile iadului. În creștinism a îmbătrânit numai ceea ce este vremelnic, s-a istovit doar o anumită epocă a creștinismului. Epoca prunciei, a educației primare a umanității, epoca tutelei religioase și a fricii religioase a îmbătrânit și s-a umplut de riduri, și-a pierdut vitalitatea. Urâtă în creștinism este tocmai această bătrânețe schimonosită a infantilului. Conștiința religioasă imatură, infantilă a creat o prăpastie între Dumnezeu și lume, între Creator și creație. Biserica a fost nu atât spirituală, cât sufletesc-trupească, evidențiindu-se pe planul fizic al existenței. Iar astăzi omul se adresează nu corpului fizic, ci corpului spiritual al bisericii. Renașterea creștină a umanității noi, materializată în Spirit, care iese din epoca fricii infantile și a tutelei poate sta numai sub semnul unei biserici care este a lui Ioan și a tradiției mistice a lui Ioan. Biserica lui Ioan nu este biserica democratică a tutelei pruncilor, a adaptării la slăbiciunea păcătoasă și mediocritatea omului – ea este biserica tainică și veșnică a lui Hristos, chipul bisercii în ea însăși, care se dezvăluie omului în suișuri pe munte, nu în adaptarea la șesul umanității. Astăzi umanitatea este coaptă pentru o nouă viață religioasă nu pentru că a devenit desăvârșită și neprihănită, nu pentru că a îndeplinit toate poruncile bisericii lui Petru, ci pentru că pe culmile culturii conștiința omului a atins o acuitate matură și finală și natura omului s-a scindat până la dezvăluirea fundamentelor ultime. Omul matur nu este superior pruncilor, dar el este copt. Omul a ieșit complet din starea de pruncie, a devenit matur în viciile și virtuțile sale. Omul contemporan și-a pierdut complet infantilitatea, atât în virtuți, cât și în vicii. Și nu există pentru omul contemporan cale de întoarcere la religiozitatea infantilă, cea a pruncilor, el nu poate fi readus la tutela religioasă. Nu numai oamenii de cultură, ci și poporul aspiră la o viață spirituală superioară. Biserica istorică a lui Petru nu poate face față tragediei religioase a omului contemporan, ea răspunde întodeauna altor întrebări decât cele care i se pun, ea potolește alte chinuri, tămăduiește alte răni, ea ajută omul să se salveze de păcatele prunciei, dar nu are nicio putere asupra păcatelor vârstei mature. Biserica nu poate fi biruită nici de porțile iadului, dar ceea ce este vremelnic, infantile și bătrânesc în biserică este copleșit de noile chinuri ale noului suflet uman. Numai dezvăluirea tainei mature a bisericii lui Ioan, a bisericii veșnice, mistice a lui Hristos poate răspunde acestor chinuri. În acest chip al său biserica va dăzvălui omului matur ce se zvârcolește în chinul religios, libertatea nemăsurată și nemărginită a creației în Duh, multiplicitatea căilor individuale în Dumnezeu. Omului i se va dezvălui taina ascunsă a pruncilor în epoca tutelei – taina despre faptul că supunerea nu este lucrul ultim în experiența religioasă, ci doar o metodă temporară, că siguranța pruncilor trebuie depășită prin inițiativă temerară și sacrificială, că păcatul va fi definitiv înfrânt prin fapta eroică a creației.

Creștinismul nu s-a dezvăluit încă până la capăt ca religie a iubirii. Creștinismul a fost religia salvării celor mici și a tutelei asupra pruncilor sperioași. În istoria ei umanitatea creștină nu realiza iubirea, viața binecuvântată în Duh, ea trăia sub legea  lumii naturale și marii martiri o învățau să-și încrânceneze inima pentru a înfrânge patimile păcătoase. Apostolul Ioan propovăduia iubirea mistică, iar sfântul Francisc realiza iubirea în viața sa. Dar acestea sânt flori rare mistice. Religia democratică, ecumnică și universal-istorică a fost o religie a supunerii, a purtării poverii consecințelor păcatului. Chiar și în viața sfinților florile iubirii mistice sânt atât de rare și este atât de puternic patosul supunerii și al mântuirii personale. În întreaga existență de zi cu zi a biserici nu există iubire, nu există iubire în tipul de ierarh creștin, nu există iubire în tutela preoțească și în ascultare mireană, nu există iubire în alcătuirea creștinească a sufletului. Iubirea a rămas taina ezoterică, nemanifestată a religiei lui Hristos, tradiția ei mistică, întrezărită doar în viața câtorva aleși. Iubirea este ireconciliabilă cu frica și tutela. Iubirea s-a dezvăluit în biserică doar simbolic, nu real, doar liturgic, nu vital. În cultul bisericesc se dezvăluie taina iubirii, dar acest cult este un eșec al iubirii mistice, așa cum întreaga cultură este un eșec în realizarea noii existențe. Iar biserica sclerozată și osificată până la ură este vrăjmașă spiritului însuși al iubirii, este gata să vadă în chiar setea de iubire un păcat. Iubirea este o nouă viață creatoare, viața binecuvântată în Duh. Ea nu poate fi obiectul dăscălelilor și discursurilor moralizatoare.  Iubirea nu este lege, nimeni nu poate fi constrâns la ea. Religia iubirii încă va să vină în lume, ea este religia libertății nemăsurate a Spiritului. Biserica iubirii este biserica lui Ioan, biserica veșnică, mistică, ascunzând în sine întrega plenitudine a adevărului despre Hristos și om.

*

De a treia epocă religioasă creatoare este legat un sentiment al sfâritului, o perspectivă eshatologică asupra vieții. În a treia epocă, cea a creației religioase, trebuie să iasă la iveală toate capetele și limitele vieții și cultrurii universal. Creația acestei epoci este, în esența ei, îndepărtată către ultim, nu către penultim, toate realizările ei nu mai trebuie să fie simbolice, ci realiste, să nu mia fie culturale, ci existențiale. Centull de greutate religios se va muta din sfera sacerdotal-protectoare în cea profetic-creatoare. Nu numai sacerdoțiul creștin, ci și profeția creștină trebuie să devină vață. Nu principiul angelic (sacerdoțiul), ci principiul uman trebuie să domine. Dar experiența religioasă a profeției nu poate fi o experiență a așteptării passive, ea este o experiență a aspirației active, creatoare, a unei mari încordări și a unui mare effort anthropologic. Hristos Cel ce Va că vină nu poate fi așteptat pasiv, trebuie mers active către El. Starea de spirit apocaliptică va duce la o nouă viață religioasă abia atunci când va devein activ-creatoare, când nu va mai fi așteptare pasivă. Ivirea lui Hristos ce Va să Vină, în care se dezvăluie deplin Omul absolut în puterea și slava sa, este legată de actul creator al omului, de revelația antropologică activă. Natura hristologică a omului se va dezvălui în actul creator al omului.

Concluzia întregii vieți universale și a culturii unversale este punerea problemei creației, a problemei revelației antropologice. Toate firele converg în acest punct, totul se ascunde în acest punct. Filosofia noastră nu este decât o introducere în filosofiaa creației și nu o filosofie a creației în sens porpriu. Iar viața noastră este încă o viață de tranziție către viața creatoare, nu viața creatoare. Este inexprimabil ce înseamnă creație. Dar inițiativa în conștientizarea vieții creatoare presimțite trebuie să fie temerară și curățirea căii către ea trebuie să fie nemiloasă. Viața spirituală creatoare nu este o mișcare în plan, ea este o mișcare verticală, în sus și în profunzime. Conștiința profundă vede mișcarea verticală. Astăzi, la răscrucea cosmică, mișcarea verticală transformă atât de mult lumea, încât are loc o deplasare de planuri, o despicare și dezintegrare a lumii, o trecere într-o altă dimensiune. În profunzimea crizei cosmice se săvârșește depășirea sexului născător, a maternității ca principiu universal, adică o eliberare de materie, o eliberare de viața genetică prin dezvăluirea fecioriei, a chipului androgin al omului, a vieții, iar nu născătoare a antroposului. Adevărul și frumusețea nu pot triumfa la suprafața lumii, pe întinsul șes al vieții genetice, ele sânt înălțate pe cruce și numai prin misterul răstignirii renaște roza vieții universale.

Sensul creației de Nikolai Berdiaev (VII)

 

Creație și mistică.

Ocultism și magie

În toate vremurile prin mistică se dezvăluia lumea omului interior în opoziție cu lumea omului exterior. Cufundarea mistică în sine este întodeauna o ieșire din sine, o pătrundere dincolo de granițe. Omul despre care ne învață psihologia este încă omul exterior, nu omul interior. Stihia sufletească nu înseamnă încă stihie mistică. Omul interior este spiritual, nu sufletesc. Stihia mistică este spirituală, ea este mai profundă și mai originară decât stihia sufletească. Mistica vivifică și spiritualizează izvoarele și rădăcinile oricărei vieți religioase. Mistica est tocmai fundamentul existețial al oricărei conștiințe religioase, izvorul întunecat al vieții religioase. Religia transpune în conștiință și existență ceea ce în mistică este trăit și descoperit nemijlocit. Conștiința dogmatică a sinoadelor ecumenice nu a fost decât traducerea obiectivă a ceea ce fusese văzut nemijlocit în experiența mistică. Iar în dogme se vorbește în limbaj convențional despre întâlnirile mistice. Dogmele mor și degenerează în autoritate exterioară atunci când își pierd sursele mistice, când sânt receptate de omul exterior, nu de cel interior, când sânt trăite trupesc și sufletesc, iar nu spiritual. Credința curentă, istorică este credința omului exterior, care nu și-a cufundat spiritul în sursele mistice, este mistica manifestată în adaptarea față de planul fizic al vieții. Este o involuție către materie. Transformarea exclusivă a religiei în existență cotidiană exterioară înseamnă degenerarea și osificarea ei. În acest caz este indispensabilă vivificarea mistică și spiritualizarea religiei. În creștinism se confundă în permanență două principii – interior-mistic și exterior-cotidian, aristocratic și democratic, spiritual și sufletesc, intim-ascuns și adaptat pentru nivelul mijlociu și treptele mijlocii ale umanității și comunicării umane. Nu trebuie niciodată uitat că fenomenul universal și istoric al creștinismului nu înseamnă doar revelația divină și absolută, ci și adaptare la umanitate, care primește această revelație în măsura creșterii și înălțării sale spirituale. Creștinismul este mistica omului interior și creștinismul este adaptare universal-istorică a omului exterior, purtat către țeluri mai înalte. Creștinismul a mers, mistic, pe linia maximei rezistențe, pe linia nebuniei din unghiul de vedere al judecății acestei lumi. Și creștinismul a mers istoric pe linia minimei rezistențe, pe linia adaptării la judecata și socotelile astei lumi, la natura păgână a omului, la planul fizic al vieții. Această dualitate este o mare ispită și ea trebuie conștientizată și înțeleasă. Orice creștin obișnuit, care crede sincer și nu este lipsit de experiență religioasă, fie el preot sau mirean, va spune că în creștinism nu este nimic mistic, că mistica a fost întodeauna în creștinism semnul unei stări maladive sau al ereziei, că misticii au fost gnostici și sectanți, iar biserica este împotriva misticii. Și în același timp nimeni nu va nega că cei mai mari și autentici sfinți au fost mistici, că adâncimile conștiinței Bisericii sânt mistice, că Evanghelia după Ioan, Epistolele Apostolului Pavel și Apocalipsa sunt cărți mistice, că religia lui Hristos este religia misterului ispășirii, că există o mistică ortodoxă și una catolică recunoscute de biserică. Există în creștinism o tradiție mistică profundă, care începe de la apostoli. În fătuirea ei universal-istorică și adaptarea ei inevitabilă la nivelul omului Biserica a fost cu precădere biserica lui Petru, de la care începe preemțiunea preoției. De la Petru pornește tradiția iudeo-creștinismului. Biserica catolică se recunoaște în mod deschis ca biserică a lui Petru, dar și biserica ortodoxă primește moștenirea lui Petru. Petru a fost tocmai apostolul nivelului mediu al omului. Există în el un spirit involutiv, pogorâtor. Dar ucenicul preferat a lui Hristos a fost Ioan, de la care pornește tradiția mistică. Biserica mistică, până astăzi încă incomplet manifestată din pricina nivelului scăzut al umanității, este tocmai biserica lui Ioan. Sfinții și misticii aur fost purtătorii vii ai tradiției lui Ioan. Biserica lui Petru a fost biserica supunerii și adaptării, nu a creației. Groaznica sclerozare a biserici lui Petru, putrezirea vălurilor ei trebuie să ducă la manifestarea bisericii lui Ioan, la întruparea tradiției mistice a creștinismului. Aici preemțiunea apostolică în sens mistic nu este încălcată. Biserica lui Petru și biserica lui Ioan sunt una și aceeași biserică, dar privită din unghiuri diferite, orientată către țeluri diferite, supuse unui țel unic. Astăzi lumea trece la o viață spirituală superioară și omul va înțelege deplin că biserica nu poate avea trup fizic, ci doar trup spiritual.

*

Există în epoca noastră nu numai o veritabilă renaștere a misticii, dar și falsă modă a misticii. Chiar și în cele mai bune, cele mai nobile manifestări ale renașterii mistice există multă arheologie, literatură și estetică romantică. Se uită că în orice mistică este inevitabilă purificarea ascetică.

În vechea mistică predomină un sentiment panteist al lumii și divinului iar mistica panteistă poartă pecetea strivirii personalității umane. Dacă religioazitatea curentă s-a adaptat nivelului mediu al naturii păcătoase a omului, mistica panteistă se leapădă complet de natura umană și dizolvă omul în existența divină. Nu există încă încordare creatoare a omului nici în religiozitatea curentă, nici în mistica panteistă. Mistica panteistă nu cunoaște energia creatoare originală a omului, ea nu este antropologică, pentru ea individualitatea omului este un păcat și o decădere și orice realizare a omului este acțiunea Dumnezeirii înseși, înstrănarea de tot ce este uman. În mistică există libertate și inițiativă lăuntrică, necunoscute religioazității curente, dar asta nu înseamnă că în ea există antropologism creator. Există și în mistică o formă de adaptare la starea de opresiune a omului. Dar în timp ce religiozitatea curentă purta povara supunerii prin adaptare la existența medie, măruntă a omului, mistica purta povara supunerii prin renunțare la existența umană, prin stingerea omului în Dumnezeu. Existența umană supremă, creatoare nu este prezentă nici acolo, nici aici. În experiența misticilor predomină tipul de pasivitate, pasivitate divină, în care se potolește și amorțește natura umană, în care ea renunță până la capăt la sine în numele vieții întru Domnul. Mistica veche corespunde momentului jertfei, momentului Golgotei în viața omului interior. Iar Învierea se petrece parcă nu pentru om, ci pentru Divinitatea însăși, în care omul dispare. Dar în mistica panteistă există un adevăr nemuritor, cel potrivit căruia Creatorul și creația sunt intim apropiate. Dumnezeu este în creație și creația în Dumnezeu, tot ce se petrece în lume și în om se petrece și în Dumnezeu, energia divină se revarsă în lume. J. Bohme și Angelus Silesius sânt supremele culmi ale misticii prin forța viziunii despre om.

*

Este indispensabil să cercetăm mai îndeaproape diverse tipuri de mistică. Și mai întâi trebuie să aruncăm o privire asupra misticii Orientului necreștin, misticii Indiei, care a inundat astăzi Europa creștină. Această mistică neagă, în toate formele ei, omul, eul lui și creația lui. Ce înseamnă yoga, care îi sânt fundamentele religioase? Pentru conștiința religioasă a yoghinilor omul înseamnă cădere, nu există îmbogățire în viața divină care să vină de la om, omul trebuie să treacă în întregime în Divinitate. Mistica Indiei precede revelația Persoanelor Divine și persoanelor umane, ea este cufundată în divinitatea originară, nediferențiată, în care nu se vede încă nici Dumnezeu, nici omul. Pe calea metodei concentrării, omul devine posesorul forței universale (Prana) și poate guverna lumea, dar el încetează să existe ca unicitate, nu rămâne decât forța divină universală. Afirmarea panteistă a Unului în yoga ajunge până la negarea omului și Divinului. De aceea în mistica yoga nu poate apărea măcar problema vocației creatoare a omului. Conștiința yoga nu cunoaște persoana, nici divină, nici umană. Această conștiință nu cunoaște nici cosmosul. ”Există numai o singură cale a obținerii libertății – țelul umanității – calea renunțării la această măruntă viață, la această măruntă lume, la acest pământ, la aceste ceruri, la trupuri, la simțiri pământești, calea renunțării la toate aceste lucruri.” Pentru yoghin întreg cosmosul, cu pământul și cerul, înseamnă o lume mică și sentimente mici. Yoga prezintă asemănări formale și metodologice cu ascetismul creștin oriental. Dar yoga nu cunoaște harul dăruit al iubirii – al preaplinei de iubire inimi a Domnului pentru om și lume și al iubirii inimii omului și lumii pentru Dumnezeu, ca răspuns la iubirea Lui. Mistica Indiei este total impersonală, ea nu vede personalitatea omului în originalitatea ei metafizică și câștigul ei pentru viața lui Dumnezeu însuși, ea se plasează în întregime înaintea revelației Omului în Dumnezeu, a revelației persoanei prin Fiul Domnului.

Aceeași negare a omului și persoanei se întâlnește în mistica neoplatonică. Plotin este cel mai proeminent și genial purtător al misticii Unului. Multiplicitatea și individualitatea nu posedă pentru el realitate metafizică. Omul dispare în Divinitate. La Plotin și-a găsit expresia genială, pentru prima oară în filosofia religioasă europeană, înțelegerea negativă, întemeiată pe renunțare, a Unului, a Divinului – o mistică până la capăt purificată de lume și de existență.

Dar metafizica neoplatnică și mistica Unului au trecut și în metafizica și mistica creștină. Astfel, teologia negativă legată de Pseudo-Dionisie Areopagitul este în întregime conexă cu mistica neoplatonică a Unului. Dar și la Plotin, și teologia negativă, întorși pe dos, generează pozitivismul, întrucât cască o prăpastie între multiplicitatea acestei lumi și Unul altei lumi. Nu există nici o cale pozitivă de la existența noastră multiplă și complicată la existența unitară și simplă, există doar o cale negativă a renunțării. În acest fel se exprimă, în esență, incomensurabilitatea omului și Divinității. Omul aparține în întregime lumii existenței multiple, imperfecte, căzute și nu poate trece în lumea perfectă a Unului. Mistica neoplatonică și teologia negativă corelată ei trec pe lângă revelația creștină a teantropiei, a profundei rudenii și contopiri a natrurii umane și naturii Divine, contopire care nu distruge, ci instaurează omul în lumea absolută.

Geniul profund al lui Eckhart a absorbit în sine neoplatonismul și teologia negativă și a ajuns în Apus la o mistică înrudită cu spiritual Indiei. Cel mai bun lucru pe care îl poate face omul este ”a lăsa pe Dumnezeu să grăiască și să acționeze în tine. Dumnezeu nu dorește de la tine nimic mai mult decât să ieși din tine însuți, întrucât ești creatură, și să lași pe Dumnezeu să fie în tine Dumnezeu. Ieși deci, pentru Dumnezeu, din tine însuți, pentru ca de dragul tău Dumnezeu să poată face la fel. Când vor ieși amândoi – ceea ce va rămâne va fi unul și simplu. Dumnezeu este o ființă care se cunoaște cel mai bine prin ”nimic”. Pun detașarea mai presus de iubire. Detașarea, însă, este atât de aproape de ”nimic”, încât nu este ceva îndeajuns de tainic pentru a găsi în el loc pentru sine, în afară de Dumnezeu. El este atât de simplu și de subțire, încât își găsește locul numai într-o inimă care a cunoscut detașarea. Iar eu pun detașarea mai presus de orice smerenie. Detașarea însă atinge atât de aproape ”nimicul”, încât între ea și ”nimic” nu mai există nici o diferență. Ea vrea să fie ”nimic”.”

Calea mistică a detașării la Eckhart este aproape de Plotin și Pseudo-Dionisie Areopagitul și de mistica Indiei. Eckhart cheamă la eliberarea de orice multiplicitate și individualitate, de orice existență și la stingerea ”eului”. El este un acosmist care nu crede în transfigurarea pământului. El vrea eliberarea de creație, de creatură, vrea eliberarea de Dumnezeu, căci ”înainte de devenirea creaturii, nici Dumnezeu nu era Dumnezeu”. Aici gândirea lui Eckhart se cufundă într-o adâncime insondabilă. În bezna întunecată a Divinității dispar Dumnezeu și creația, Dumnezeu și omul, dispare chiar această opoziție. Lui Eckhart nu i se dezvăluie sensul pozitiv al mișcării concrete a Treimii, a Persoanelor în Divinitate. De aceea el este obligat să nege mistic sensul îmbogățitor al creației lumii. Creația este pentru el de-cădere de la Divinitatea-Primă, de la ”nimicul” inexprimabil, supraexistent. El neagă omul și creația. Privațiunea absolută și nimicul sunt lipsite de rodnicie. În Eckhart există o profunzime mistică unică; dar el nu este întors spre viitor, spre revelația creatoare și dezvoltarea Divinității în cosmos, în chipurile concrete ale multiplicității. Eckhart a devenit una din sursele mistice ale protestantismului, în care exista un anumit adevăr, dar exista și o ruptură cu Pământul, cu cosmosul. Realismul mistic bisericesc era înlocuit cu idealism mistic. Întrega originalitate a culturii germane este predeterminată de Eckhart. În el era deja conținut Hegel. Numai J. Bohme ocupă un loc aparte în mistica germană, el este supranațional, ca și supraconfesional. Mistica lui Bohme este în întregime concretă, imagistică, în întregime legată de chipul lui Hristos și de chipul omului, în întregime pătrunsă de conștiința antropologică. În mistica lui Bohme există un altoi semitic al Cabalei, cu locul excepțional acordat de ea Omului, cu spiritul ei concret. În secolul al XIX-lea Fr. Baader și Vl. Soloviov sânt saturați de spiritul antropologic și concret al misticii Cabalei și cele a lui Bohme, nu de spiritul abstract și aniconic al misticii negative a Indiei, a lui Plotin și Eckhart, spirit pur arian.

*

Există o mistică oficială a bisericii Răsăritului și cele a Apusului, o mistică ortodoxă și una catolică. Există o deosebire profundă în atitudinea originară față de Dumnezeu și Hristos. Pentru Apusul catolic Hristos este obiect, El se află în afara sufletului uman, el este obiectul aspirației, obiectul iubirii și imitației. De aceea experiența religioasă catolică este o avântare a omului în sus, spre Dumnezeu. Sufletul catolic este gotic. În el răceala se unește cu pasiunea, cu înflăcărarea. Sufletului catolic îi este intim apropiat chipul concret, evanghelic a lui Hristos, îi sunt apropiate patimile lui Hristos. Sufletul catolic este cu pasiune îndrăgostis de Hristos, îi imită patimile, primește în sufletul său stigmatele. Misticismul catolic este în întregime senzual, există în el dor și topire emoțională, pentru el imitația senzorială reprezintă o cale. Prin el stihia antropologică se încordează. Sufletul catolic exclamă: Iisus al meu, al meu, apropiatul meu, iubitul meu. În catedrala catolică, la fel ca și în sufletul catolic, domnește răceala – ca și cum Dumnezeu însuși nu se coboară în catedrală și în suflet. Și sufletul se avântă cu pasiune, cu dor, în sus, spre obiectul său, spre obiectul iubirii. Misticismul catolic este romantic, este plin de nostalgie romantică. Misticismul catolic este flămând, în el nu există îndestulare, el nu cunoaște nunta, ci doar îndrăgostirea. Atitudinea catolică față de Dumnezeu ca obiect al aspirației produce dinamismul exterior al catolicismului. Experiența catolică generează o cultură asupra căreia își pune pecetea îndrăgostirea de Dumnezeu, tânjirea după Dumnezeu. În catolicism energia se revarsă pe calea făptuirii istorice, ea nu rămâne în interior, căci Domnul nu este primit în interiorul inimii, ci inima se avântă către Dumnezeu pe căile dinamicii universale. Eperiența catolică naște frumusețea din foame sufletească și din pasiune religioasă nesatisfăcută.

Pentru Răsăritul ortodox Hristos este subiect, el se află înăuntrul sufletului uman, sufletul îl primește pe Hristos în sine, în adâncul inimii sale. În misticismul ortodox este imposibilă îndrăgostirea de Hristos și imitația Lui. Experiența ortodoxă este cea a așternerii în fața lui Dumnezeu și nu avântării către El. Biserica ortodoxă este, ca și sufletul, opusă goticii. În ortodoxie nu există răceală, nici pasiune. În ortodoxie este cald, chiar torid. Misticismul ortodox nu i-a fost atât de apropiat chipul concret, evanghelic a lui Hristos. Misticismul ortodox nu este senzual, el consideră senzualitatea ca pe o ”ispită”, respinge imaginația ca pe o cale falsă. În ortodoxie nu se poate spune: Iisus al meu, apropiat, iubit. Hristos coboară în biserica ortodoxă și în sufletul orthodox și le încălzește. Și nu există în misticismul ortodox tânjire pătimașă. Ortodoxia nu este romantică, ea este realistă, lucidă. Luciditatea este tocmai calea mistică a ortodoxiei. Ortodoxia este sătulă, îndestulată sufletește. Experiența mistică a ortodoxiei este cea a nunții, nu a îndrăgostirii. Atitudinea ortodoxă față de Dumnezeu ca subiect, primit în adâncul inimii, spiritualitatea lăuntrică a acestei atitudini nu produce o dinamică în afară, totul este îndreptat către comuniunea interioară cu Dumnezeu. Experiența mistică ortodoxă nu este prielnică pentru cultură, ea nu creează frumusețe, o neîncarnare.  Energia ortodoxă nu se revarsă pe calea istoriei. Îndestularea experienței ortodoxe nu creează în afară, omul nu se încordează, el nu este tensionat. În această deosebire a căilor exerienței religioase se ascunde o mare taină. Și ambele sânt autentic creștine.

Există o mistică oficială ortodoxă și una oficială catolică, dar natura misticii nu este supraconfesională. Mistica este întodeauna mai adâncă decât conflictele și opozițiile confesionale bisericești. Dar tipurile de experiență mistică pot genera diferențieri în cadrul bisericii. Numai adâncirea în mistică poate vivifica viața bisericii, contracara sclerozarea bisericii vizibile. Rădăcinile vii ale vieții bisericii se află în mistică. Viața curentă a bisericii rămâne la suprafață, la periferie. Biserica întrupată în planul fizic al istoriei este întodeauna perferică. Trebuie să te adâncești în mistică părăsind caracterul periferic al vieții bisericii, nu numai pentru vivificarea vieții religioase, dar și pentru cercetarea naturii acelei mistici care trebuie, poate, respinsă. Există o experiență mistică a cărei țintă este revenirea la pacea originară în sânul Domnului și care respinge orice mișcare, orice dinamism creator, adică însuși sensul dezvoltării divine universal. Până acum mistica a fost fructul unor individualități separate, ea rămânea întâmplătoare și ascunsă. Au sosit vremurile unei mistici universale, obiective și manifestate. Ieșirea la iveală a mistici este caracteristică timpului nostru și timpul impune obligația de a înțelege care mistică poate fi îndreptată către viitorul creator.

*

 Există tradiții oculte de mii de ani – o matcă ascunsă, subterană a culturii universale. Astăzi ocultismul dobândește o popularitate exterioară, trezind interes în cercuri largi și este expus primejdiei de a deveni o modă. Curentel teosofice, orientate către masele largi, popularizează învățăturile oculte, în special pe cel orientale.  Ocultismul oriental indian a devenit cel mai popular și acceptabil. Europa materilistă, care a trădat credința în Hristos, primește cel mai ușor spiritualismul oriental, împăcându-l cu știința sa. E straniu și teribil de spus, dar Europei creștine creștinismul îi pare mai străin și mai puțin acceptabil pentru rațiunea contemporană decât budismul. Dar popularizarea învățăturilor oculte are o însemnătate simptomatică enormă pentru timpul nostru. Vin vremurile manifestării și obiectivării învățăturilor mistice ascunse. Calea pozitivistă și raționalistă a fost deja parcursă de omul contemporan, ea și-a arătat deja fructele oribile și omul tânjește să revină la cele mai tainice izvoare ale sale. Renașterea și manifestarea misticii veșnice, cu tradițiile ei veșnice, capătă în primele momente forma unui evoluționism naturalist. Europeanul contemporan, având o conștiință raționalistă și materialistă, nu este capabil să împace cu știința sa și caracterul său științific decât o teosofie evoluționist-naturalistă. Astfel, teosofia contemporană capătă o coloratură pronunțat evoluționistă și naturalistă. Ea transferă deprinderile gândirii științifice asupra altor planuri ale existenței. În setea sa de reîntoarcere la izvoarele mistice pierdute omul contemporan nu se încumetă la sacrificiul judecății ”ăstui veac”, nu este în stare să-și purifice conștiința prin nebunie sacrificială. Teosofia contemporană vrea să aducă omul contemporan la mistică și religie fără jertfă, fără renunțare, pe linia minimei rezistențe, pe calea evoluției, nu a catastrofei.  Teosofia se teme să sperie omul contemporan, îmbătat de spiritul extremei afirmări de sine și care a pierdut capacitatea de jertfire și renunațare.  De aceea teosofia a elaborate o serie de procedee tactice pentru a se adresa omului contemporan și se transformă ea însăși într-un procedeu tactic. Teosofia este simptomatică și poate fi foarte folositoare. Pentru mulți teosofia este calea de la materialism  și pozitivism la viața spirituală. Dar căile mistice nu pot fi ușoare și lipsite de sacrificii, nu pot măguli natura dată a omului și conștiința lui dată. La începuturile începuturilor căiii religioase creștine se află o nebunească dăruire de sine lui Hristos, o dăruire fără rest, până la răstignirea adevărului însuși, o consimțire de a primi totul numai de la El și prin El.

În curentul teosofic găsim deocamdată prea puțină creativitate și chiar o primejdie pentru creație. Teosofia prvilegiază educativ-tactic și este întoarsă înapoi, către asimilarea înțelepciunii antice, uitate de omul contemporan. În teosofia orientală există ceva vrăjmaș călirii creștine a personalității, a ”eului”, revelația existenței individuale și multiple. Este vorba aici nu despre esența ocultismului, ci doar despre manifestările lui exterioare, populare, exoterice. În învățăturile oculte s-a pus întodeauna cu acuitate problema antropologică. Dar conștiința ocultistă și teosfică dominantă predică despre omul compozit, constituit din straturi, din cioburi ale evoluției planetare. În acest om compozit este dificil de recunoscut chipul întreg și irepetabil al omului-creator – imagine și asemănare a Domnului-Creator, sălășluind dintru început și de-a pururea în Domnul. Rămâne o problemă dacă în conștiința ocultistă și teosofică dominantă este recunoscut primul Adam, provenit din Dumnezeu, iar nu din evoluția lumii, sau dacă ea vede în om doar un rezultat complex al evoluției universale. Cărțile teosofice de popularizare înclină către al doilea punct de vedere; pentru ele omul nu este originar, întreg, ci dedus și complex. Nimeni nu poate nega caracterul pluristratificat al omului și orice teosofie trebuie să vadă în om stratificările tuturor lumilor, ale tuturor epocilor universale. Dar în spatele întregii complexități a omului și al tuturor urmelor lăsate asupra lui de evoluția universală se află omul întreg originar – chip și asemănare a Domnului, din nimic dedus și care nu poate fi descompus în nimic. Omul interior și absolut este ascuns în spatele omului exterior, evolutiv-compozit.

*

Ocultismul este astăzi, în cele mai profunde manifestări ale sale, (de exemplu la R. Steiner), un serios simptom al descompunerii. Cunoașterea ocultă pare să nu fie dotare activî cu sens, ci doar descriere plină de clarviziune, receptare feminină a lucrurilor. Omul nu se contrapune forțelor cosmice ca ființă substantial, asemănătoare celei divine, care introduce sens în procesul universal – omul este un instrument pasiv al forțelor cosmice, al lumilor infinite și trebuie să se predea, ca un subordonat, vântului cosmic dezintegrator. Biserica, iar după ea știința, au încuiat cu lacătul tainele cosmosului, au interzis orice apropiere de ele. Ocultismul cunoaște taina cosmosului, dar fără taina lui Dumnezeu și taina lui Hristos, fără Logos, fără originară dotare cu sens. Ocultistul creștin Steiner îl vede pe Hristos însuși doar răsturnat în cosmos, în compunerea și descompunerea cosmică, îl vede ca pe un agent cosmic, iar nu pe Hristos în sine, în Treimea Divină. Aceasta nu este o atitudine religioasă față de Hristos, ci una evoluționist-cognitivă. Este ca și cum Steiner l-ar vedea pe Hristos în chimie și nu L-ar vedea în Dumnezeu. Dumnezeu este departe în ocultism, încă și mai departe decât în creștinismul bisericii. Evoluția infinită nu va duce niciodată la Dumnezeu. Nu există revelație nemijlocită a lui Dumnezeu în suflet. Pelerinajul sufletului începe fără Dumnezeu, fără revelația religioasă a sensului. Nu există criteriu religios, nu  există ”în numele”. Există înarmare, omului i se dau armura, coiful și scutul, dar nu se știe în numele a ce și în numele cui să meargă în luptă, nu există nici Hristos, nici Fecioara Maria, nici Mormântul Domnului, nici măcar o preafrumoasă doamnă. Mântuitorul sfârșește evoluția naturalist a sufletelor în întunecime, legea Karmei se anulează prin harul binecuvântat al iubirii. În ocultism însă, sufletul rămâne încă neizbăvit, peregrinările lui sânt private de binecuvântare și lumină. Ca și cum calea ocultă ar exista pentru fiii vitregi ai Domnului, neiubiți de Domnul. Și nu se poate vedea sfârșitul coridoarelor și scărilor întunecate. În aceasta constă oroarea infinității rele a evoluțiilor universale. Ocultismul cunoaște numai infinitatea potențială, matematică și nu vrea să știe de infinitatea actuală, în care totul este deja dat, în care este dat, dintru bun început, Dumnezeu. Dar importanța ocultismului este enormă în orientarea către cunoașterea tainelor cosmosului, afirmarea spontanietății omului.

*

În forma predominantă a conștiinței teosofice și ocultiste există aceeași primejdie a negării creației. Sarcina supremă pare să se reducă la asimilarea străvechii înțelepciuni antice. Sarcina vieții nu este atât creatoare, cât pedagogică. Acum câteva mii de ani inițiații, cei aflați pe treptele cele mai înalte, dețineau înțelepciunea supremă. Iar omul contemporan, pe treptele superioare, nu poate ști mai mult, mai degrabă mai puțin, căci nu mai există pe lume asemenea înțelepți. Înțelepciunea stărveche este limita aspirațiilor omului contemporan. În lume nu poate exista o nouă revelație, nu poate exista o eră care să depășească toate izbânzile străvechii înțelepciuni și străvechilor înțelepți. Creștinismul însuși devine inteligibil doar în lumina înțelepciunii Indiei. Nu există creștere creatoare a înțelepciunii în lume. Această formă de conștiință ocultă, popularizată prin învățătura teosofică, trebuie considerată religios reacționară, întoarsă spre trecut și vărjmașă creației. Pentru această conștiință sarcina vieții este asimilarea, iar nu creația, receptarea pasivă a ceea ce este dat odată pentru totdeauna în vechime. Adevărata revelație antropologică nu s-a produs în străvechea înțelepciune. Revelația antropologică înseamnă aspirația către o nouă epocă universală, ce va să vină. Sarcina vieții nu este pedagogică, asimilatoare, ci rcreatoare, întoarsă spre viitor. Ocultismul, întors exclusiv spre înțelepciunea străveche, dorește o îndrăzneală lipsită de primejdii, o creație pasiv-asimilatoare. Dar revelația antropologică nu paote fi lipsită de primejdii. În ocultism predomină îndeobște categoria mistică a sacerdoților asupra categoriei mistice a profeților. Însăși ideea inițierii provine din sacerdoțiu. Ocultismul este o formă deosebită de sacerdoțiu în lumea creaturală. Ocultismul este îndreptat întodeauna către lumea creaturală, iar nu către Dumnezeu-Creatorul, nu către lumea divină. Strict vorbind, ocultismul se află în afara revelației religioase și în afara harului religios. Ocultismul subzistă în întregime în sfera relațiilor dintre om și om, între om și natură. Astăzi nu se mai poate nega sfera ocultului în cunoaștere și a ocultului în acțiune, în relațiile dintre oameni și în relația lor cu natura. Dar ocultul nu atinge mistica supremă a epocilor universale ale revelației. Ocultismul trebuie inevitabil să renască la granița trecerii către epoca universală a creației, ca formă de cunoaștere a tainelor unui cosmos clătinat în stabilitatea sa fizică. Dar rolul lui este dual. Cunoașterea ocultă poate fi indispensabilă în momentul zguduirii planului fizic al existenței. Dar ocultismul se poate dovedi potrivnic oricărei creații a omului. Aici sânt indispensabile criterii religioase.

*

Este indispensabilă o distincție de esență între magie și mistică. Mistica este spirituală. Mistica este cominiune cu divinul. Magia este aproape materialistă, ea se referă în întregime la planul astral. Magia este comuniune cu natura. Mistica operează în sfera libertății. Magia este încă în sfera necesității. Magia înseamnă acțiune asupra naturii și dominație asupra naturii prin intermediul cunoașterii tainelor naturii. Magia este profund înrudită cu științele naturii și tehnica. Magia a fost chiar asta – pan-știință a naturii și pan-tehnică, cheie unică pentru toate tainele naturii. Științele naturii și tehnica și-au uitat proveniența: ele provin din magie. Științele naturii, cu practica lor aplicată, tânjesc, ca și magia, să domine natura. Știința contemporană tânjește, asemenea magiei, după piatra filozofală și fabricarea aurului, după procurarea elixirului vieții și prelungirea vieții cu ajutorul lui, și multe, multe altele. Știința contemporană a moștenit de la întunecata magie setea avidă de a poseda natura și a procura din ea tot ce va conferi forță omului. Întreaga psihologie a științelor naturii și tehnicii naturii este înrudită cu magia întunecată. Și groaza resimțită de omul contemporan în fața puterii vrăjitorești pe care o are asupra sa mecanismul mort al naturii este pedeapsa pentru atitudinea avid-magică față de natură. Vechea magie s-a transformat pe nesimțite în tehnică modernă și a eliberat enorme forte magice, ale căror înțeles este neclar conștiinței contemporane.

Creștinismul a alungat duhurile naturii ca pe niște demoni răi și a mecanizat natura. Marele Pan e mort. Magii evului mediu se străduiau să intre în comunicare cu duhurile naturii și să obțină cu ajutorul lor atotputernicia. Conștiința creștină i-a considerat pe magi negri și orice magie neagră, căci orice comunicare cu duhurile naturii trebuie să înceteze în epoca creștină a mântuirii. Și era dreaptă această înfiere dă către conștiința bisericesc-creștină a magiei ca robie față de necesitatea naturală, ca vrajă. Necesitatea naturală, nedepășită mistic, are un caracter magic-vrăjitoresc. Magia întunecată lasă omul vărjit în necesitatea naturală și vrea să-i dăruiască puterea și forța fără a-l fi eliberat. Dacă creștinismul a încetat orice comunicare cu duhurile naturii, magia întunecată a continuat comunicarea cu ele, propunându-și în mod interesat, țelul de a le guverna, dar rămânând sub dominația lor vrăjitorească. Pentru magia întunecată lumea naturală rămâne pe veci vrăjită. Magul tânjește după atotputernicie într-o lume vrăjită, dar este incapabil să-i destrame vraja.

Omul tânjește după reîntoarcerea marelui Pan. Dar când Pan se va întoarce, atitudinea omului faț ăde natură se va modifica – ea nu va mai fi științific-tehnică în sensul acceptat în secolul al XIX-lea, care opera asupra unui organism mortal naturii. Va trebui să ascultăm atent viața naturiii, să pătrundem în ea intuitiv-iubitor. Deși recunoaștea spiritele naturii, magia întunecată, ghidată de interes, dorea o dominație exterioară asupra ei și nu se pricepea să creeze în natură. Magia luminoasă a epocii universal ce va să vină, pentru care natura va reînvia, va fi o comuniune creatoare a omului cu natura, o dominație a omului asupra naturii prin uniune și iubire. Forțele ascunse, oculte ale omului, potential dintodeauna proprii lui, dar înăbușite de păcat, trebuie să se dezvăluie, să se manifeste și să se orienteze către creația în natură. Atunci se va vedea că omul poate avea o putere magică asupra naturii și nu doar una mecanică, adică este capabil să guverneze interior spiritele, nu doar să conducă exterior mecanismul naturii. Visele magilor, alchimiștilor și astrologilor se vor realiza efectiv. Vor fi găsite piatra filosofală și elixirul vieții, dar pe calea spiritului luminous al jertfei, nu pe calea avidității întunecate, pe calea puterii iubirii, nu a constrângerii vrăjitorești. În magia creatoare a comuniunii cu natura se va dezvălui deplin microcosmicitatea omului. Microcosmosul viu este în stare să comunice interior cu macrocosmosul viu și să-l guverneze. În sentimentul mecanicist al lumii fusese pierdută conștiința microcosmicității omului, intuiția forțelor universal ascunse în el și a legături iintime a spiritului uman cu spiritele naturii. Comuniunea magică cu natura va însemna o depășire a ”astei lumi”, o ieșire din ordinea naturală dată, mecanic-înțepenită. Și conștiința bisericii va recunoaște magia luminoasă ca pe o sarcină creatoare a omului în natură.