marți, 6 aprilie 2021

Efectele psihologice ale măsurilor de distanțare anti-covid

 

Flagelul covid-19 are multiple consecințe cumplite asupra lumii. Deși impactul socio-economic este evident și discutat pe larg, alte efecte par a fi ignorate. Una dintre instituțiile vizate este biserica, ca organizație religioasă. Bisericile au fost catalogate ca fiind spații cu risc de contagiune ridicat și respectiv au fost printre primele instituții închise în scopul prevenirii răspândirii virusului. Pe durata moratoriului impus locașurile bisericești, coezinea comunitară, realațiile sociale, luările de atitudine au fost afectate. Asociația Americană de Psihologie a constatat că interzicerea adunărilor a condus la acutizarea depresiei, anxietății și tulburărilor de comportament în rândul populației.

Atingerea constituie o experiență semnificativă. Dintre toate procesele senzoriale, atingerea este cea care se dezvoltă cel mai devreme și funcționează ca un ”eșafod senzorial care sprijină perceperea propriului corp și dezvoltarea sentimentului de sine.” S-a constatat că atingerea socială oferită cu scopul de mângâia o persoană dragă care simte durere produce modificări biologice asociate empatiei. Atingerea este modalitatea prin care indivizii își transmit emoții unul altuia și tot ea contribuie la ușurarea durerii. Aceasta este parte integrantă a vieții creștine. În biserici există multe prilejuri de interacțiuni tactile: strângerile de mână, îmbrățișările, binecuvântările preoților oferite enoriașilor. Astfel de gesturi sunt foarte importante pentru cei care se simt însingurați, îngrijorați, neputincioși sau anxioși.

Activitățile religioase, precum rugăciunile, citirea scripturii, cântările, evenimentele sociale contribuie la crearea unor relații puternice dintre oameni, iar îngrădirea acestora afectează starea spirituală și contrubuie la instalarea anxietății în rândul membrilor comunității creștine. Prin urmare, factorii de decizie ar trebui să țină cont de importanța conexiunilor umane ca element-cheie în menținerea unei societăți sănătoase.

Impunerea măsurilor de purtare a măștilor și distanțarea socială modifică modul de interacțiune al oamenilor. Atunci când ieșim în stradă observăm tot mai des chipuri crispate, priviri fugare, saluturi sporadice. Aceaste manifestări evidente mai ales în mediile urbane ar putea părea banale și pasagere, dar de fapt anunță o transformare de lungă durată.

Teama de a te infecta și avertismentul ”păstrați distanța” acționează la nivelul inconștientului. De-a lungul istoriei oamenii au învățat că apropierea și contactul fizic sunt semne de respect pentru ceilalți și disponibilitate spontană pentru relaționare. În atare condiții improprii, aceste reguli ar putea fi cu timpul dezvățate. Întrebarea e ”riscăm să devenim o societate înalt tehnologizată lipsită de contact fizic?”

Limbajul nonverbal ca componentă a comunicării interumane devine irelavant în condițiile actuale. Semnele transmise prin postură, fizionomie, mimică, gestică nu mai au sens din start. Deci trebuie să dai dovadă de ingeniozitate ca să-ți exprimi simpatia, să construiești o relație de cooperare și încredere la distanță de un metru și jumătate!

Contactul fizic constant creează un sentiment de securitate relațională, acesta fiind o nevoie vitală la orice vârstă. Această nevoie e mai primordială decât cea de satisfacere a instinctului de foame sau de sete. Iată de ce pruncii și puii de mamifere privați de contact fizic sunt amenințați să piară. Securitatea emoțională asigurată prin contact fizic cu figura de atașament (maternă sau paternă) stă la baza dezvoltării armonioase a individului.

Acest covid-19 și politica asociată acestuia exercită un control asupra manifestărilor naturale și spontane ale oamenilor. O îmbrățișare, o strângere de mână, o mână peste umăr nu sunt componente neînsemnate, ci constituie chiar esența relațiilor umane. Aceste interdicții nu pot să nu afecteze indivizii, iar dacă ele vor dura prea mult timp, ne-am putea aștepta la o exacerbare a violenței, în special a celei domestice, ca efect al frustrării, insecurității emoționale și impresiei că celălalt ne respinge.

Întrebarea e ”cum facem față acestei situații?”. Prin îmbrățișări, în corp se eliberează o cascadă de hormoni, în special oxitocina, cea care contracarează stresul și anxietatea. O soluție simplă și accesibilă este să ne îmbrățișăm singuri, e un fel de a păcăli creierul, pentru că el nu face diferența.

Expunerea la soare e și acesta o posibilitate de a modifica senzațiile, pentru că razele de soare acționează ca o mângâiere, ajută la calmare, reduc stresul și eliberează oxitocină.

Cultura noastră profund rațională ne face să ne ferim de emoții, considerând că ar trebui să le controlăm sau să le ținem la distanță.  Dimpotrivă, ar trebui să fim atenți la ceea ce simțim. A fi calm nu înseamnă a nu simți nimic, ci a fi conectat la sine, a te simți bine în propria piele și cu propriile gânduri. Calmul poate fi dobândit prin intermediul corpului (ajustându-ne postura) sau prin intermediul minții (vorbind și acționând conform valorilor și credințelor noastre). Practicarea regulată a unei activități care ne furnizează o bunăstare generală, contribuie la instaurarea calmului însoțit de un sentiment de încredere și mulțumire.

Astăzi oamenii încearcă să oprească fluxul de gânduri, tânjesc după calm, dar nu-și lasă timp să respire din cauza ritmului alert de viață. Mulți își caută fericirea într-o varietate de experiențe: un fel de nevoie de a umple vidul interior. Dar în această agitație nu găsesc decât stres și frustrare: nu izbutesc să le facă pe toate, nu izbutesc să le facă suficient de bine. Calmul survine din concentrare, moderație, lentoare. Pentru a dobândi starea de calm e nevoie de perseverență, trebuie să reziști accelerației și consumului excesiv, să dai prioritate calității în schimbul cantitiății, să te dedici pe rând unei singure sarcini, unei singure persoane.

Desigur, să găsești calmul într-un colț de natură e o cale facilă, dar important e să-ți găsești calmul în mediul obișnuit de viață cu toate constrângerile, situațiile neașteptate, problemele de la locul de muncă, din cadrul familiei. Pentru a face față imperfecțiunii lumii trebuie să-ți accepți propriul haos, să-ți recunoști propriile vulnerabilități și greșeli. Atâta timp cât îți îndrepți grija și atenția în exterior și te neglijezi pe sine, riști să ajungi la un moment să nu mai poți oferi nimic aproapelui. Simți oare față de propria persoană: dezgust, dezamăgire, tristețe? Dacă da, e semnul că ai nevoie de vindecare sufletească. Orice neliniște ascunde ambiții secrete nesatisfăcute. În loc să te lași copleșit de aceste sentimente, încearcă să intri într-un dialog cu sine: ceea ce gândesc este adevărat?, ceea ce simt, de ce îmi amintește? Cu smerenie și curaj vei reuși să-ți clarifici nevoile interioare, să ajungi la o înțelegere mai bună a propriei persoane și implicit a lumii. Să nu te lași manipulat de propriile frici și de cele impuse din exterior. Să-ți (re)cucerești iubirea de sine ca să o poți oferi celorlalți. Liniștea e ceea ce rămâne când nu există nici un dezacord între sine și sine, între sine și ceea ce vrei să faci, când simți că ești în locul potrivit și în momentul potrivit. Oricine are resurse nebănuite pentru a-și (re)dobândi calmul. ”Dobândește pacea și mii se vor mântui în jurul tău” spunea Sf. Serafim de Sorov.


    Material publicat în revista Atitudini

vineri, 2 aprilie 2021

Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebari incomode adresate de Zaharia Sângeorzan

 

Nicolae Steinhardt (n. 12 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov, România – d. 29 martei 1989, Baia Mare, România) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român.

În 1959 va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale.

În 1960, la Jilava primește botezul în ortodoxie. După 1964, la insistențele prietenilor C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar. În 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia.

În 1970 este redactat Jurnalul Fericirii, manuscris ce va fi confiscat de câteva ori de Securitate.  Este publicat pentru prima data în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Cartea Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări adresate de Zaharia Sângeorzan reprezintă un dialog epistolar dintre cei doi, o mărturie a rezistenței intelectuale românești. Nicolae Steinhardt e întrebat despre destinul social și politic al neamului românesc, despre satul românesc, despre scriitori și filosofi, despre viața la mănăstirea Rohia, despre generația 80, despre Noica, Eliade, Cioran, Blaga, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana etc.

Cartea, deși subțirică, e de o consistență impresionantă. Răspunsurile monahului relevă un mare intelect, un mare cunoscător al realităților, un mare vizionar. Este una din puținele cărți la care aș mai reveni. Nu știam ce să selectez, așa că am deschis la nimereală o pagină și am dat peste acest răspuns, actual după mai bine de trei decenii.

«Suntem pierduți: Nu văd vreo nădejde de nicăieri. Suntem lași? Da și nu, curajul implică existența unei cât de mici, de infirme șanse de reușită (A mai spus-o și Mircea Eliade). Și nu există. Suntem perfect închiși, prinși în cursa de șoareci, ferecați, țintuiți. Buni de a fi luați în râs ori îngăduiți a face bancuri după pafta ironiilor noastre căci nu mai prezentăm nici un pericol: ne-au fost prelucrate chiar sufletele.

Altceva nu avem: nu curajul, ci demnitatea. Ne purtăm înlăuntrul cursei ca niște șobolani spăimântați și nebuni. Ce facem (și asta am putea să nu facem)? Dăm vina pe alții, ne denunțăm de istov unul pe altul, ne văicărim, ne urâm între noi, mințim, înșelăm, consimțim a săvârși cele mai josnice treburi, ne vindem sufletul pentru un blid de linte (în care Dumnezeu știe câte boabe sunt), trăim cu dezinvoltură pe două planuri (al realității, al minciunii) ca și cum asta ar fi starea normală a omului, comme si de rien n'était, ca viermele la rădăcina hreanului, ne-am adaptat și acomodat minciunii și răului, a pierit din noi orice compasiune, orice ”ținută”, gata suntem în orice clipă a ne lepăda și rușina de Hristos, a ne vinde fratele.

Așa încât frumos grăiți – foarte frumos și dreptate aveți spunând că răbdăm iarna aceasta lungă și neîndurătoare ca un bluestem cu ochii deschiși, cu gura închisă, cu urechile surde, indiferenți, umiliți și fără a ieși din afară și a refuza mitomania.

Ne e frică de moarte mai mult decât ar fi normal și ne e frică unul de altul: Dovadă a gradului de nemernicie la care am ajuns.

Îmi place a crede că ne purtăm ca eroii unui roman de Edgar Wallace unde creierul bandei, Tod Haydn, spre a capta și jefui un tânăr milionar australian venit în Anglia, organizează banda și distribuie rolurile: unul va fi nobilul lord, altul valetul, altul majordomul, altul omul de afaceri, alta frumoasa secretară etc. Dar ca să nu se producă o greșeală de regie își obligă comparșii să-și vorbească unul altuia – chiar când sunt singuri între ei, în afara prezenței victimei – tot în conformitate cu rolurile respective; ca să le devină firești, să le intre în piele.

Așa și noi. Am intrat în pielea rolului de comparși tăcuți, disciplinați, muștruluiți, am intrat în pielea personajului omului fericit, ne-am împielițat. Dar știți prea bine despre cine spune poporul nostru că s-a împielițat, că se împielițează: nu Hristos. Acela S’a întrupat! De împielițat se împielițează Celălalt, ai cărui robi și roboți perfecți suntem pe cale de a deveni în ritm Kali yuga.»

vineri, 26 martie 2021

Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa

 

Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa este relatat în stil latino-american, lucrurile se derulează pe îndelete, neimpozant, într-o atmosferă de lene. Totuși pasiunile sunt la cote maxime și se manifestă, în deosebi, în tot felul de confruntări ce țin de obârșie, relații, politică. Aceste confruntări au loc în dormitoare și pe câmpuri, dar nu au legătură cu truda care ar conduce la prosperarea țării. Adică, muncitorii și țăranii muncesc, dar țara în care trăiesc rămâne săracă.  Iar acest lucru nu se datorează nici măcar corupției de la putere. Acest bine este suficient pentru toate țările de pe planetă. Problema constă în climă. Este o glumă, dar se știe că fiecare glumă are partea ei de glumă. Cu cât țara are o climă mai rece, cu atât oamenii trăiesc mai bine în ea. Cumva, oamenii muncesc din greu, probabil pentru a se încălzi. Nu luăm ca exemplu țări situate la latitudini climatice variate, unde este atât Siberie, cât și Sochi. Deși, chiar și în Siberia suntem la fel de leneși ca în zonele sufocante.

Așadar, își face apariția un prinț italian cu rădăcini germane pe linie maternă, adică provine dintr-o blondă și un astronom, poate fi considerat un om de știință cu renume mondial. În general, s-ar părea că îndrăznește să facă ceva în viață, nu doar să privească prin telescoape, dar nu. De asemenea, este aspirat de mlaștina locală. Prin urmare, prințul ghepard se căsătorește, face o droaie de copii, merge pe la amante, mănâncă, bea, se uită printre degete la felul în care este jefuit de administratori și alți angajați. Și scrie tratate despre corpurile cerești.

 Apoi, Garibaldi elimină jugul austriac din Italia, iar ghepardul se îngrijorează. Va trebui să se încordeze mai mult decât ar vrea? Iubitul său nepot revoluționar îl liniștește, spunându-i că totul va rămâne la fel, poate va trebui să facă niște mici eforturi pentru zelul noii clase burgheze. Uh, ei bine, asta înseamnă că putem continua trândăveala. Și se pare aceștia continuă să-și ducă astfel existența, făcând mici ajustări la noua realitate.

 De ce este atât de bună cartea? Grație atmosferei. Atmosfera trecutului dispărut pentru totdeauna, în care o mulțime de slujitori au ostenit pentru a le asigura o viață împărătească tuturor acestor nobili leneși. Se pare că se prăbușesc fundațiile, dar această prăbușire nu va semănă deloc cu ceea ce s-a întâmplat în Rusia sau America, fără gulaguri, fără aboliționism. În Italia, orice revoluție nu este un motiv să te enervezi degeaba. Oamenii respectabili se vor mișca puțin și se vor potrivi cu alți oameni la fel de respectabili. Mafia – într-un cuvânt.

De aceea, trăiască siesta, evantaiele, limonada, promenadele, balurile, argintăria, cașcavalul, strugurii, vânătoarea, vendetta, frescele mucegăite în camerele abandonate ale palatelor, povățuitorii familiali și frumoasele signorine. Totul este descris cu spirit, în mod clar, cu un angajament, pentru că Lampedusa însăși este parte a acelei clase de aristocrați dispăruți pentru totdeauna.