Determinat - Robert M. Sapolsky (Dorința de putere a voinței. Mitul tăriei de caracter)

 

A face lucrul cuvenit când este lucrul cel mai greu de făcut

Spre lauda cortexului prefrontal, este cea mai nouă parte a creierului; noi, primatele, avem proporțional mai mult decât alte mamifere; când examinați variantele de gene care aparțin numai primatelor, un procent disproporțional se manifestă în cortexul frontal. Cortexul nostru frontal este mai mare și/sau mai complex cablat decât al oricărei alte primate. Este ultima parte din creier care ajunge la maturitate, nefiind complet structurat până în jurul vârstei de 25 de ani; este o întârziere scandalos de lungă, dat fiind că cea mai mare parte a creierului este alcătuită și funcțională la câțiva ani după naștere. O implicație majoră a acestei întârzieri este că un sfert de secol de influnețe ambientale modelează modul de integrare a cortexului frontal. Este una din părțile cele mai active ale creierului, dacă avem în vedere consumul de energie. Are un tip de neuron de neregăsit în nicio altă parte a creirului. Și partea cea mai interesantă a cortexului frontal – cortexul prefrontal (CPF) – este proporțional mai voluminoasă decât restul cortexului frontal și cea care a evoluat cel mai recent.

Vă duc aminte că CPF joacă un rol central în funcția executivă și în luarea deciziilor. Îi revine îndeosebi CPF misiunea de a lua deciziile dificile în fața tentațiilor – amânarea recompensei, planificarea pe termen lung, stăpânirea impulsurilor, reglarea emoțională. CPF este esențial în a vă determina să faceți lucrul cuvenit când acesta este lucrul cel mai greu de făcut. Aspect atât de pertinent pentru a cea falsă dihotomie între ceea ce v-a dăruit soarta și ceea ce faceți cu darurile primite.

CPF cognitiv

Ca exercițiu de încălzire, să examinăm ”a face lucrul corect” pe tărâm cognitiv. CPF inhibă pornirea voastră de a face ceva în modul vostru obișnuit când trebuie să faceți acel lucru într-un mod nou.

Puneți un ins să spună repede lunile anului în sens invers. CPF se activează, reprimând răspunsul prea bine învățat – ”Ține minte, de astă dată septembrie-august, nu august-septembire.” O mai intensă activare frontală prevede o mai bună performanță.

Una din cele mia bune modalități de apreciere a acestei funcții frontale este examinarea persoanelor cu un CPF vătămat (după diferite forme de atac cerebral sau demență). Sarcini ”inversate” de acest tip creează mari dificultăți. Este prea dificil pentru acești oameni să facă lucrul corect când aceste presupune o schimbare a obișnuinței.

Așadar CPF are funția de învățare a unei reguli noi sau  a unei noi variante a unei reguli. Implicit în aceasta este faptul că funcționarea CPF se poate schimba. Odată ce o nouă regulă persistă și încetează a mai fi nouă, devine sarcina altor circuite cerebrale, mai automate.

CPF joacă un rol central în a demonstra că ne lipsește atât liberul-arbitru, cât și puterea conștientă de a ne abține în mod liber de la săvârșirea unor fapte.

CPF social

Evident, încununarea supremă a unor milioane de ani de evoluție frontocorticală nu este recitarea în ordine inversă a lunilor anului. Este de natură socială – suprimarea lucrului emoțional mai ușor de făcut. CPF este centrul creierului nostru social. Cu cât este mai numeros în medie grupul social în care trăiesc membrii unei specii de primate, cu atât o parte mai mare din creier este alocată CPF; cu cât un om are o rețea mai vastă de persoane cu care comunică, cu atât este mai mare o subregiune particulară a CPF și conectivitatea ei cu sistemul limbic. Așadar sociabilitatea mărește CPF sau un CPF dezvoltat este forța motrice a sociabilității? Cel puțin parțial, prima variantă – luați niște maimuțe care au fost ținute în cuști individuale și puneți-le laolaltă în mari grupuri sociale, cu o structură complexă, și, după un an, CPF al fiecărui exemplar se va fi lărgit; în plus, individul care ajunge în vârful ierarhiei prezintă creșterea cea mai marcantă.

Ceea ce vă spune un lucru foarte interesant despre dominația primatelor. De exemplu, pentru un babuin mascul, atingerea unui rang înalt nu cere decât mușchi, canini ascuțiți și câștigarea luptei potrivite. Dar păstrarea rangului înalt presupune evitarea luptelor, autocontrolul necesar pentru ignorarea provocărilor, evitarea luptei prin capacitatea de intimidare psihologic, suficientă autodisciplină și un partener stabil de coaliție, ca să ai mereu pe cineva care să-ți apere spatele. Un mascul alfa care se luptă tot timpul nu va rămâne multă vreme în vârful ierarhiei; un alfa de succes practică o minimalistă artă a războiului.

Studiile de neuroimagistică arată că CPF domnește în regiunile mai emoționale din creier în numele săvârșirii (sau gândirii) lucrului cuvenit. Puneți un voluntar într-un scaner cerebral și prezentați-i într-un ritm alert fotografiile unor chipuri omenești. Descoperirea deprimantă și repetată este că, la vederea unui individ de altă rasă, cam la 75% dintre subiecți se observă activarea amigdalei, regiunea cerebrală cu rol central în stările de frică, anxietate și agresivitate. În mai puțin de o zecime de secundă. Prin urmare, CPF face lucrul cel mai dificil. La cei mai mulți dintre acești subiecți, la câteva secunde după ce se activează amigdala, intervine CPF, decuplând amigdala. Este o voce frontocorticală întârziată – ”Nu gândi astfel. Eu nu sunt așa.” Și cine sunt oamenii al căror CPF nu amuțește amigdala? Sunt oamenii al căror rasism este fățiș și nedisimulat explicit – ”Eu așa sunt.”

Într-o paradigmă experimentală, un subiect scanat cerebral joacă online un joc cu alte două persoane – fiecare fiind reprezentată de un simbol pe monitor, jucătorii formând un triunghi. Ei își pasează o bilă – subiectul apasă pe unul din două butoane, determinând către care simboluri pasează bila; ceilalți doi își pasează bila unul altuia și apoi o pasează înapoi subiectului. Așa merg lucrurile o vreme, toată lumea simțindu-se bine, după care, o, nu, ceilalți doi jucători nu-i mai pasează bila subiectului. Este coșmarul de gimnaziu: ”Ei știu că eu sunt un tâmpit”. Amigdala se activează raapid, odată cu cortexul insular, o regiune asociată cu dezgustul și suferința. După o întârziere, CPF inhibă aceste regiuni – ”Judecă în perspectivă; nu-i decât un joc stupid”. Într-un subgrup de indivizi, CPF nu se activează totuși atât de intens, iar amigdala și cortexul insular continuă să funcționeze, pe măsură ce subiectul suferă subiectiv din ce în ce mai dureros. Cine sunt acești indivizi defecți? Adolesccenții – CPF nu este încă pregătit pentru sarcina de a respinge ostragizarea socială ca pe un fenomen fără importanță. Atât de simplu.

O înțelegere și mai profundă a CPF ne oferă sclipitoare studii efectuate de neurobiologul Josh Greene de la Harvard. Subiecții analizați de scanere cerebrale joacă runde repetate ale unui joc de estimare a șanselor cu o rată de succes de 50 %. Pe urmă survine manipuarea drăcesc de inteligentă. Li se spune subiecților că s-a defectat computerul, astfel încât nu își mai pot introduce estimarea; e Ok, li se spune, vă vom arăta răspunsul și voi doar ne spuneți dacă ați nimerit corect. Cu alte cuvinte, o ocazie de a trișa. Introduceți de suficient de multe ori astfel de ocazii și vă puteți da seama dacă cineva începe să trișeze – rata sa de succes depășește 50 %. Ce se întâmplă în creierul trișorilor când apare tentația? O masivă activare a CPF, echivalentul neural al frământărilor persoanei care se întreabă dacă e cazul să trișeze.

Și cea mai profundă descoperire suplimentară. Cum rămâne cu subiecții care n-au trișat niciodată – cum au făcut? Poate că uimitor de puternicul CPF îl pune pe Satana cu umerii pe saltea de fiecare dată. O strașnică putere de voință. Dar nu este așa. La acei oameni, CPF nu se activează. La un moment dat după comanda ”nu fă pipi în chiloți” nu mai este necesar ca CPF să-și încordeze mușchii; ceva echivalent se petrece cu acești indivizi, generând un automat ”Eu nu trișez”. În conceptualizarea lui Greene, în loc să reziste chemării la păcat a sirenelor datorită ”voinței”, fenomenul reprezintă o stare de ”grație”. A face lucrul corect nu este lucrul cel mai greu de făcut.

Cortexul frontal ține în frâu comportamentul necuvenit în modalități suplimentare. Un exemplu implică o regiune cerebrală numită corp striat, care este legat de comportamente automatizate, devenite deprinderi, exact tipul de lucruri de care poate să profite amigdala prin activarea ei. CPF trimite proiecții inhibatoare corpului striat recurgând la un pla de rezervă – ”am avertizat amigdala să n-o facă, dar, dacă nesăbuita o face oricum, nu-i da ascultare”.

Ce pățește comportamentul social dacă CPF este deteriorat? Un sindrom de ”dezinhibare frontală”. Toți avem gânduri de ură, lascive, accese de grandomanie, de nerăbdare – am fi distruși dacă le-ar cunoaște cineva - dezinhibați frontal, spuneți și faceți exact acele lucruri. Când una din acele boli neurologice - numită demență comportamentală frontotemporală demonstrează că vătămarea CPF determină un comportament social necuviincios - se manifestă la un vârstnic de 80 de ani, este trimis la un neurolog. Când persoana are 50 de ani, ajunge de obicei la un psihiatru. Sau la poliție. După cum dovedește, un procent substanțial dintre deținutții condamnați pentru infracțiuni cu violență au o istorie de traumatisme craniene în zona CPF.

Cogniție versus emoție, cogniție și emoție

sau cogniție prin emoție

Așadar cortexul frontal nu este doar această regiune cerebrală, pur intelectuală din creier, care cântărește plusurile și minuurile fiecărei decizii, expediind drăgălașe comenzi cortexului motor – adică exercitând un rol excitant. Este, de asemenea, un fățarnic încorsetat de reguli care le spun părților mai emoționale din creier să nu facă un lucru pentru că își vor regreta fapta. În esență, acele regiuni din creier văd în CPF o suferință moralizatoare cu un băț înfipt în fund, mai ales când se dovedește că are dreptate. De aici rezultă o dihotomie (atenție: este falsă), care postulează un abces ce separă gândirea și emoția, între cortex, condus de CPF, și partea din creier care procesează emoții (în mare numită sistem limbic, care conține migdala împreună cu alte structuri[1] legate de excitația sexuală, comportament matern, tristețe, plăcere, agresiune...)

Îmaginea unui război între voințe între CPF și sestemul limbic are cu siguranță un sens deocamdată. La urma urmei, primul îi spune celui de-al doilea să pună capăt acelor gânduri implicit rasiste, să vadă un joc tâmpit într-o perspectivă mai largă, să reziste ispitei de a trișa. Și cel de-al doilea o ia razna cu niște chestii năstrușnice când CPF tace – de exemplu, în timpul somnului REM, când visați. Dar cele două regiuni cerebrale nu se războiesc mereu.[2] Uneori au pur și simplu orizonturi diferite. CPF dirijează pe 15 aprilie; sistemul limbic, pe 14 februarie. Primul vă face să respectați mârâind musicalul Into the Woods; celălalt vă face să lăcrimați în timp ce vedeți Mizerabilii, chiar dacă știți că sânteți manipulați. Primul intervine când juriile decid vinovăția și nevinovăția; cel de-al doilea, când decid când de aspru să fie pedepsit vinovatul.

Dar - și acesta este într-adevăr o idee esențială – în afara situațiilor în care CPF și sistemul limbic se află în opoziție ori se ignoră reciproc – de obicei ele se întrepătrund. Ca să facă lucrul cuvenit și mai dificil, CPF necesită o cantitate enormă de imput limbic emoțional.

Ca să înțelegem acest aspect, trebuie să coborâm mai adânc în detalii, analizând două regiuni ale CPF.

Prima este CPF dorsolateral (dlCPF), decidentul rațional decisiv din cortexul frontal. Ca o păpușă rusească, cortexul este partea cea mai recent evoluată din creier, cortexul frontal este partea cea mai recentă a cortexului, iar dlCPF este partea cea mai recentă a CPF. Partea numită dlCPF este ultima componentă a CPF care ajunge la deplină maturitate.

Componenta dlCPF este esența CPF ca supraeu rigid și convențional. Este partea cea mai activă a CPF în timpul sarcinilor de tipul ”înșiră lunile anului invers” sau când se cântăresc tentațiile. Este o regiune cerebrală insuportabil de utilitaristă – o mai intensă activitate a dlCPF în rezolvarea unei sarcini de judecată morală prevede că subiectul alege să ucidă un om nevinovat ca să salveze alți cinci.

Ce se întâmplă când dlCPF amuțește este realmente instructiv. Se poate face experimental cu o tehnică enorm de mișto numită stimulare magnetică transcraniană, în care un puternic impuls aplicat pe scalp poate să activeze ori să dezactiveze temporar micul petic de cortex aflat dedesubt. Activați astfel dlCPF și subiecții devin mai utilitariști în a decide să salveze unu sau să salveze mulți. Dezactivați dlCPF și subiecții devinn mai impulsivi – apreciază o ofertă mizeră într-un joc economic ca fiind inechitabilă, dar sunt lipsiți de autocontrolul necesar să aștepte o recompensă mai mare. Totul ține de sociabilitate – manipularea dlCPF nu are niciun efect dacă subiecții cred că adversarul lor este un computer.

Sunt oameni cu vătămări selective de lungă durată ale dlCPF. Rezultatul este cel așteptat – planificarea sau amânarea defectuoasă a satisfacției, perseverență în aplicarea unor strategii care oferă o recompensă imediată, în plus un slab control executiv al comportamentului socialmente necuvenit. Un creier lipsit de o voce care să-i spună: ”În locul tău nu aș face așa ceva”.

Cealaltă subregiune esențială a CPF se numește CPF ventromedian (vmCPF) și, simplificând monstruos, este opusul dlCPF. Acel cerebral dlCPF primește impulsuri mai ales de la alte regiuni corticale, examinând districtele din afară ca să afle gândurile lor pline de chibzuință. Dar vmCPF poartă informații din sistemul limbic, acea regiune din creier care este romantică sau supraîncărcată de emoție – prin vmCPF află CPF care vă sunt sentimentele.[3]

Ce se întâmplă dacă vmCPF este avariatul? Lucruri mari, dacă nu sunteți tari la capitolul emoții. Pentru mulțime, suntem în condiția noastră optimă când ne comportăm rațional, ca niște mașini perfecționiste, acționând în conformitate cu cele mai bune decizii morale ale noastre. În această viziune, sistemul limbic pune bețe în roate deciziilor noastre întrucât este sentimental, cântă prea zgomotos, se îmbracă extravagant și are cantități alarmante de păr subsuoară. În această viziune, dacă am putea scăpa de vmCPF, am fi mai calmi, mai raționali și am funcționa mai bine.

O descoperire de mare importanță este faptul că un ins cu un vmCPF vătămat ia decizii groaznice, însă de un tip total diferit de cele pe care le iau indivizii care au suferit vătămări ale dlCPF. În primul rând, oamenilor cu dlCPF avariat le este greu să ia decizii, fiindcă nu au sentimente viscerale care să îi îndrume ce să decidă. Când luăm o decizie, dlCPF cugetă filosofic, făcând experimente pentru a ști ce decizie să ia. Ceea ce îi raportează vmCPF regiunii cerebrale dlCPF sunt rezultatele unui experiment de simțire. ”Cum mă voi simți dacă fac X și apoi rezultă Z?” Și fără acel imput de simțire visceral este imens de greu să iei decizii.

În plus, deciziile luate pot să fie greșite conform oricărui standard. Oamenii cu vătămări ale vmCPF nu își schimbă comportamentul în urma unui feedback negativ. Presupuneți că subiecții aleg în repetate rânduri între două sarcini, una din ele oferind o satisfacție mai mare. Atribuiți celeilalte sarcini satisfacția mai mare și, în mod tipic oamenii își modifică strategia în mod corespunzător (chiar dacă nu sunteți conștienți de schimbarea gradului de satisfacție). Dar persoana cu un vmCPF deteriorat poate chiar să spună că cealaltă sarcină oferă acum o satisfacție mai mare... în timp ce rămâne fixată pe sarcina anterioară. Fără vmCPF, încă știți ce înseamnă un feedback negativ, dar nu cunoașteți cum se simte.

După cum am văzut, deterioarea dlCPF produce comportamente necuviincioase, dezinhibate emoțional. Dar, făăr un vmCPF, vă evidențiați ca având o inimă împietrită. Este persoana care, întâlnindu-se cu cineva, spune: ”Bună, îmi pare bine să te văd. Văd că te-ai îngrășat binișor.” Spre deosebire de majoritatea oamenilor, cei cu deranjamente ale vmCPF nu susțin pedepse mai aspre pentru infracțiunile violente față de cele fără violență, nu își schimbă stilul de joc dacă li se spune că joacă împotriva unui computer, și nu contra unei ființe umane, și nu fac deosebire dintre o persoană dragă și un necunoscut când decid dacă e cazul să îi sacrifice ca să salveze cinci oameni. Componenta vmCPF nu este un apendice vestigial al CPF, în care emoția seamănă cu apendicita, inflamând un creier sensibil. În schimb, este esențial.

Așadar CPF face lucrul cel mia greu de făcut când acesta este un lucru corect. Dar o ideea crucială este că termenul de ”corect” este folosit într-un sens neurobiologic și instrumental mai degrabă decât într-unul moral.

Gândiți-vă la minciună și la rolul evident pe care îl joacă CPF în rezistența în fața tentației de a minți. Dar folosiți de asemenea CPF și ca să mințiți cu pricepere; mincinoșii patologici, de exemplu, posedă un ansamblu de circuite atipic de complex în CPF. În plus, priceperea de a minți este neutră axiologic și amorală. Un copil școlit în spiritul unei etici situaționale minte când spune că i-a plăcut la nebunie cina pregătită de mama-mare. Un călugăr butist joacă admirabil zarurile mincinosului. Un dictator înscenează un mascru ca să justifice invadarea unei țări. O progenitură a lui Ponzi îi escortează pe investitori. Ca în atâtea privințe legate de cortexul frontal, ceea ce contează este contextul, contextul și iar contextul.

Odată încheiată această trecere în revistă a CPF, revenim la hidos de distructiva falsă dihotomie între atributele voastre, acele daruri naturale și slăbiciunile pe care s-a întâmplat să le aveți, și presupusele alegeri libere ale deciziilor voastre privind ce faceți cu acele atribute.

 

 

Moștenirea intervalului anterior de câteva secunde până la o oră

Vă așezați la locurile voastre, atenți la rezolvarea exercițiului. De câte ori se aprinde lumina albastră, apăsați rapid pe butonul din stânga; lumina roșie, butonul din dreapta. Apoi regula se inversează, albastru dreapta, roșu stânga. Pe urmă invers și încă odată...

Ce se întâmplă în creierul vostru în timpul acestei sarcini? Ori de câte ori se aprinde o lumină, cortexul vostru vizual se activează. În clipa următoare are loc o scurtă activare a rutei neurale care transportă acea informație din cortexul vizual spre CPF. O clipă mai târziu, rutele neurale pornite din CPF spre cortexul motor și apoi de la acesta spre mușchii voștri vă activează cortexul motor și apoi mușchii. Ce se întâmplă în CPF? Stă la locul lui, obligat să se concentreze, repetând: ”Albastru stânga, roșu dreapta.” Sau ”Albastru dreapta, roșu stânga.” Lucrează din greu tot timpul, repetând care din cele două reguli se cere respectată. Când încercați să faceți lucrul corect, mai greu de făcut, CPF devine cea mai scumpă parte a creierului.

Scumpă. Drăguță metaforă. Dar nu este o metaforă. Orice neuron din CPF se aprinde nonstop, fiecare potențial de acțiune declanșând valuri de ioni care se scurg prin membrane, ulterior trebuind să fie grupați și pompați înapoi în locul de unde au pornit. Și acele potențiale de acțiune se pot produce de 100 de ori pe secundă în timp ce vă concentrați asupra regulii de respectat în fiecare moment. Acei neuroni CPF consumă cantități gigantice de energie.

Puteți demonstra acest lucru folosind tehnici de imagistică cerebrală, care vă arată cum un CPF la lucru consumă tone de glucoză și de oxigen din fluxul sangvin sau măsurând cât cash biochimic este disponibil în fiecare neuron la un moment dat. Ceea ce conduce spre ideea principală din această secțiune – când nu conține destulă energie, CPF nu funcționează bine.

Aceasta este fundamentul celular al unor concepte precum ”încărcătură cognitivă” sau ”rezervă cognitivă”. În timp ce cortexul prefrontal lucrează din greu la rezolvarea unui exercițiu, acele rezerve sunt secătuite.

De exemplu, puneți un castron cu bomboane M&M în fața unei persoane care ține regim de slăbire. ”Poftim, puteți servi tot ce doriți.” Subiecții încearcă să reziste. Iar dacă o persoană tocmai a făcut ceva frotal solicitant, fie chiat și acel irelevant exercițiu idiot lumină roșie/lumină albastră, subiectul consumă mai multe bomboane decât de obicei. După cum citim într-un fragment al unui fermecător articol pe această temă, ”Și nu ne epuiza pe noi în ispită”. Același efect în sens invers – epuizați rezerva frontală rezistând 15 minute ispitei de a gusta din acele bomboane M&M și pe urmă vă veți descurca foarte slab la testul de lumină roșie/lumină albastră.

Funcționarea și autoreglarea CPF se duce pe apa sâmbetei dacă sunteți îngroziți sau foarte suferinzi – CPF își consumă energia făcând față stresului. Vă amintiți efectul Macbeth, unde reflecția asupra unui lucru imoral pe care l-ați săvârșit în trecut vă slăbește cogniția frontală (afară de cazul în care v-ați eliberat de acea povară a murdăriei spălându-vă pe mâini). Competența frontală scade chiar dacă vă împiedică să fiți distrași de ceva pozitiv – este mai probabil ca pacienții să moară în urma unei investigații chirurgicale dacă sunt operați în ziua de naștere a chirurgului.

Oboseala secătuiește de asemnea resursele frontale. Odată cu trecerea zilei de muncă, doctorii optează pentru soluții mai lejere, prescriind mai puține teste și crescând probabilitatea de a prescrie opiacee (dar nu un medicament neproblematic precum un antiinflamator sau terapie fizică). Este mai probabil ca subiecții  să se comporte nonetic și să devină mai puțin reflexivi sub aspect moral pe măsură ce ziua de scurge sau după ce au depus eforturi mari în rezolvarea unei dificile sarcini cognitive. Într-un studiu teribil de alarmant având ca subiecți medici din secțiile de urgență, cu cât ziua de muncă a fost mai solicitantă pe plan cognitiv (aspect măsurat prin numărul de pacienți tratați), cu atât au fost mai înalte nivelurile de rasism implicit la sfârșitul zilei.

La fel și foamea. Cercetătorii au studiat un grup de judecători, observând peste 1000 de decizii de eliberare condiționată. Ce a prevăzut cel mai bine dacă un judecător acorda eliberare condiționată sau mai mulți ani de închisoare? Cât timp trecuse de la ultima masă. Dacă apari în fața unui judecător la scurt timp după ce a mâncat, ai cam 65% șanse de eliberare condiționată; dacă apari la câteva ore după masa judecătorului, șansele se reduc aproape la zero.

Ce se întâmplă? Nu e de crezut că judecătorii au amețit în după-amiaza târzie, vorbind în dodii, toți confuzi și condamnând la închisoare stenografa de serviciu. Comentând acest studiu, Daniel Kahneman, laureat al Premiului Nobel, sugerează că, pe măsură ce se scurg orele de la ultima masă și CPF devine mai puțin apt să se concentreze asupra detaliilor din fiecare caz, este tot mai probabil ca judecătorul să aplice automat soluția cea mai reflexivă și cea mai ușoară, care este trimiterea condamnatului în loc de detenție. O susținere importantă a acestei idei este furnizată de un studiu în care subiecților li s-a cerut să facă judecăți de tot mai mare complexitate; pe măsură ce studiul a continuat, dlCPF a devenit din ce în ce mai leneș în timpul deliberărilor și a crescut probabilitatea ca subiecții să revină la decizii de rutină.

De ce refuzul eliberării condiționate este reacția ușoară, de rutină, la care se revine? Pentru că solicită mai puțin CPF. Aveți în față un ins care a făcut lucruri rele, dar care s-a comportat frumos în detenție. Vă trebuie un CPF plin de energie  pentru a încerca să înțelegeți, să simțiți cum a fost viața deținutului – plină de ghinioane teribile -, să vedeți lumea din perspectiva lui, să-i scrutați figura ca să observați acele semne de schimbare  și de potențial sub  trăsăturile sale dure. Este nevoie de mare efort frontal din partea judecătorului ca să se pună în pielea deținutului înainte de a-i acorda eliberarea condiționată. Și, reflectând acest lucru, în toate acel deciizii judecătorii au avut nevoie de mai mult timp ca să decidă eliberarea condiționată decât să-i trimită pe deținuți înapoi la închisoare.

Așadar, evenimentele din lumea înconjurătoare vor modula capacitatea CPF de a rezista ispitei acelor bomboane M&M sau de a lua o decizie judecătorească rapidă și facilă. Un alt factor relevant este chimia creierului în funcție de cât de tentantă este ispita. Asta are mult de-a a face cu neurotransmițătorul dopamină, eliberat în CPF din neeuronii care își au originea în nucleul accumbens dn sistemul limbic. Ce face dopamina în CPF? Semnalizând apariția unei tentații, estimează câți dintr eneuronii voștri își imaginează cât de delicios este gustul de bomboane M&M. Cu cât se varsă mai multă dopamină în CPF, cu atât mai puternic este semnalul tentației și cu atât mai greu îi este CPF să reziste. Creșteți nivelurile de dopamină din CPF și dintr-odată aveți probleme în a vă ține în frâu impulsurile. Și, exact așa cum vă așteptați, există o întreagă lume de factori pe care nu-i controlați și care vă influențează cantitatea de dopamină pe care o va absorbi cortexul vostru frontal.

În acele secunde până la câteva ore precedente, informațiile senzoriale modulează funcția CPF fără știrea vostră. Puneți subiectul să miroasă un flacon cu transpirația unei persoane speriate și amigdala se activează, făcând mai dificilă intervenția inhibatoare a CPF. Ce ziceți de această rapidă alterare a funcției frontale – luați un bărbat heterosexual oarecare și îl expuneți unui stimul particular și devine mai probabil ca în cortexul său frontal să încolțească ideea că ar fi cazul să traverseze prin loc nepermis. Care este stimulul? Apropierea unei femei atrăgătoare. Știu, e jalnic.

Așadar tot felul de lucruri deseori în afara controlului vostru – stres, durere, foame, oboseală, sudoarea cui o mirosiți, cine apare în vederea voastră periferică – pot să moduleze eficiența cu care CPF-ul vostru își îndeplinește misiunea. De regulă, fără ca voi să știți ce se întâmplă. Întrebat de ce a dat un anumit verdict, niciun judecător nu va menționa printre motive glicemia scăzută. În schimb, ne va servi un discurs filosofic despre un răposat bărbos, învelit într-o togă.

Moștenirea lăsată de ore până la zilele precedente

Multe dintre efectele  hormonale se fac simțite în CPF. Ați avut o dimineață teribil de stresantă și la amiază glucocorticoizii vor fi modificat manifestarea genelor di dlCPF, făcându-l mai puțin excitabil și mai puțin capabi să se cupleze cu amigdala și să o potolească. Totodată, stresul și glucocorticoizii fac ca acel emoțional vmCPF să fie mai excitabil și mai impermeabil față de feedbackul negativ al comportamentului social. Stresul mai cauzează și eliberarea în CPF a unui neurotransmițător numit noreprinefrină (un fel de echivalent din creier al adrenalinei), care perturbă și ea dlCPF.

În acel interval de timp, testeosteronul va fi schimbat manifestraea genelor în neuronii aflați în altă parte a CPF (numită cortex orbitofrontal), făcându-i mai sensibili față de un neurotranmițător inhibator, liniștind neuronii și diminuând capacitatea lor de a vorbi pe înțelesul sistemului limbic. Testeosteronul reduce de asemnea cuplarea dintre o parte din CPF și o regiune implicată în empatie; acest fapt ne ajută să explicăm de ce hormonul îi face pe oameni mai puțin exacți în estimarea emoțiilor cuiva privindu-l în ochi. În același timp, oxitocina își face efectele ei prosociale întărind cortexul orbitofrontal și modificând ratele folosirii neurotransmițătorului serotonină și dopamină în vmCPF. Mai este și estrogenul, care nu doar sporește numărul receptorilor neurotransmițătorului acetilcolină, ci chiar modifică structura neuronilor din vmCPF.

Moștenirea lăsată de zilele și anii precedenți

Anii de depresie pot cauza atrofierea hipocampusului, iar trauma generatoare a sindromului posttraumatic poate să lărgească amigdala. Firește, neuroplasticitatea ca reacție față de experiență apare și în CPF. Dacă suferiți o depresie majoră sau, într-o mai mică măsură, o tulburarea anxioasă ani de-a rândul, CPF se atrofiază; cu cât mai mult persistă tulburarea stării de spirit, cu atât atrofierea este mai accentuată. Stresul prelungit sau expunerea îndelungată la niveluri înalte ale glucocorticoizilor de stres au același rezultat; hormonul suprimă nivelul și eficacitatea unui esențial factor neuronal de creștere numit BDNF (Brain-Derived Neurotrophic Factor) din CPF, urmare fiind că spinii și ramificațiile dendritice se retrag atât de mult încât straturile CPF se răresc. Acest fapt dereglează funcționarea CPF, cu o întorsătură realmente nefericită: după cum remarcam, când este activată, amigdala contribuie la inițierea reacției la stres a corpului (inclusiv la secreția de glucocorticoizi). CPF încearcă să pună capăt acestei reacții la stres potolind amigdala. Nivelurile înalte de glucocorticoizi perturbă funcționarea CPF; activitatea CPF nu este suficient de eficace la calmarea amigdalei, rezultatul fiind că persoana secretă niveluri și mai înalte de glucocorticoizi, care perturbă... Un cerc vicios.

Lista altor reglatori se lungește. Estrogenul determină ca neuronii din CPF să formeze ramuri mai groase și mai complexe care se conectează cu alți neuroni; eliminați estrogenul și unii neuroni din CPF mor. Abuzul de alcool distruge neuroni din acel cortex orbitofrontal, făcându-l să se micșoreze; cu cât contracția este mai mare, cu atât este mai probabil ca un alcoolic abstinent să bea din nou. Uzul cronic de canabis scade afluxul de sânge și reduce activitatea atât în dlCPF, cât și în vmCPF. Faceți cu regularitatea aerobice și genele legate de nurotransmițătorul BDNF și cuplarea activităților din diverse subregiuni ale CPF devin mai strânse și mai eficiente; rezultatul aproximativ opus se obține în cazul tulburărilor de alimentație. Lista continuă.

Unele dintre aceste efecte sunt subtile. Dacă doriți să vedeți ceva nesubtil, fiți atenți ce se întâmplă în zilele până la anii care trec după ce CPF este vătămat de o leziune traumatică la cap (TBI – traumatic brain injury, ”leziune cerebrală traumatică”) sau demență frontotemporală. O vătămare serioasă a CPF sporește mult timp după aceea probabilitatea unui comportament dezinhibat, a unor tendințe antisociale și de violență, fenomen care a fost numit ”sociopatie dobândită” – remarcabil este că astfel de indivizi îți pot spune că, să zicem, omuciderea este o faptă rea; știu acest lucru, dar nu își pot regla impulsurile. Cu aproximație, jumătate dintre deținuții condamnați pentru infracțiuni antisociale cu violență au o istorie de TBI, față de cam 8% din populația generală; faptul de a fi suferit o leziune cerebrală traumatică sporește probabilitatea de recidivă în populațiile încarcerate. În plus, studiile de imagistică scot la iveală rate înalte de anormalități structurale și funcționale în CPF printre deținuții cu o istorie de infracționalitate violentă și antisocială.

Sunt apoi efectele deceniilor de discriminare rasială, care este un predicator de sănătate șubredă în fiecare ungher al corpului. Într-un studiu de neuroimagistică, performanța în rezolvarea unei sarcini frontale a scăzut la subiecții amorsați cu imagini de păianjen (față de păsări); printre subiecții afroamericani, cu cât mai dureroasă istoria de discriminare, cu atât mai mult păianjenii au activat vmCPF și performanța s-a înrăutățit. Care sunt efectele unei îndelungate istorii de discriminare? Un creier setat să manifeste vigilență care cere subiectului să nu lase garda jos este reactiv față de o amenințare percepută, iar CPF este împovărat de un torent de semnale dinspre vmCPF privind această stare constantă de disconfort.

Și mai departe în trecut

La fel de nesurprinzător este faptul că schimbările suferite de CPF în copilărie pot să persiste la maturitate. Abuzul din copilărie produce un CPF adult mai mic, mai subțire și cu mai puțină materie cenușie, o activitate defectuoasă a CPF ca reacție față de stimulii emoționali, niveluri ridicate ale receptorilor diverșilor neurotransmițători, o legătură slăbită atât ître CPF și regiunile dopaminergice ale ”recompensei” (ceea ce prevede un risc crescut de depresie), cât și între CPF și amigdale, prevestind o tendință mai accentuată de a reacționa cu furie față de frustrare (”trait anger”). Și, încă odată, toate aceste modificări sunt asociate cu un CPF adult departe de forma optimă.

Așadar abuzurile suferite în copilrie produc un CPF adult diferit. Faptul de a fi abuzat în copilărie produce un adult cu o mai mare probabilitate de a-și abuza propriul copil; la numai o lună după naștere, circuitele din CPF sunt deja diferite la copiii a căror mame au fost abuzate în copilărie.

Nimic surprinzător, statutul socioeconomic al familiei copilului prevede mărimea, volumul și conținutul de materie cenușie al CPF pe care îl găsim la preșcolari. Este valabil și pentru țâncii care abia învață să meargă. Și pentru pruncii de șase luni. De patru săptămâni. Îți vine să urli cât de nedreaptă poate să fie viața.

La 6 ani, statutul inferior prezice deja niveluri înalte de glucocorticoizi; cu cât nivelurile sunt mai înalte, cu atât activitatea din CPF este în medie mai redusă. În plus, nivelurile glucocorticoizilor la copii sunt influențate nu numai de statutul socioeconomic al familiei, ci în egală măsură și de statutul vecinătății în care locuiește. Nivelurile înalte de stres mediază relația dintre statutul inferior și o mai slabă activare a CPF în stadiul infantil. Ca o temă înrudit, statutul socioeconomic inferior prevede un mediu mai puțin stimulator pentru copil – toate acele activități extrașcolare pe care familia nu și le poate permite, lumea mamelor singure cu multiple joburi care sunt prea extenuate ca să le mai citească pruncilor. Ca o manifestare șocantă a acestui decalaj, pe la 3 ani, copilul mediu dintr-o familie cu un statut socioeconomic înalt auzise cam cu 30 de milioane mai multe cuvinte acasă decât un copil sărac, după cum arată un strudiu, relația dintre statutul scioeconomic și activitatea CPF al unui copil era parțial mediată de complexitatea limbajului folosit acasă.

Nenorociri precum sărăcia și abuzurile din copilărie sunt încorporate în scorul cuiva cu Experiențe Infantile Adverse (scorul ACE). După cum am văzut, scorul rezultă din chestionare privind aspecte precum dacă un ins a trăit ori a asistat în copilărie la abuzuri fizice, emoționale ori sexuale, dacă a suferit de neglijare fizică sau emoțională ori dacă a avut o familie disfuncțională, în care găsim divorț, abuzarea soției, un membru din familie bolnav mintal, încarcerat sau dependent de droguri. Cu fiecare creștere a scorului ACE, există o probabilitate ca individul să aibă amigdale hiperactive, care își extind volumul și un CPF leneș care nu s-a dezvoltat pe deplin.

Un scor ACE, un scor al adversității fetale, scorul Experienței Infantile Ridicol de Nenorocoase – toate spun același lucru. Este nevoie de un anumit tip de îndrăzneală și indiferență să vezi astfel de descoperiri și să insiști în continuare că promptitudinea cu care un ins face lucrurile mai dificile justifică vina, pedeapsa, lauda sau recompensa. Întrebați-i pe acei fetuși din uterul unei femei cu statut socioeconomic inferior, care plătesc deja un preț neurobiologic.

Moștenirea culturală lăsată cortexului vostru prefrontal de strămoșii voștri

Desigur, diferențele culturale influențează considerabil CPF. În esență, toate studiile efectuate vizează comparații între culturile colectiviste din Extremul Orient, care prețuiesc armonia, interdependența și conformarea, și cele individualiste din America de Nord, care subliniază armonia, drepturile individului și realizarea personală. Și descoperirile lor sunt raționale și semnificative.

Studiile arată diferențe în CPF și stăpânirea emoțiilor. O metaanaliză care a vizat 35 de studii bazate pe neuroimagistica subiecților în timpul unor teste de procesaare sociale scot la iveală că extrem-orientalii manifestă în medie o mai intensă activitate în dlCPF decât occidentalii (odată cu activarea unei regiuni cerebrale numite joncțiunea temporoparietală, cu rol central în teoria minții); în esență, este un creier mai activ în reglarea emoțiilor și înțelegerea perspectivelor altor oameni. Din contra, occidentalii prezintă tabloul unei mai mari intensități emoționale, manifestând raportare la sine, capacitatea unor profunde emoții de dezgust sau de empatie – niveluri mai înalte de activitate în vmCPF, insula și cortexul congular anterior.

Există de asemnea diferențe de stil cognitiv la nivelul CPF. În general indivizii formați în culturi colectiviste preferă și excelează la sarcinile cognitive dependente de context, pe când cei din cultura individualistă au afinități cu sarcinile cognitive independente de context. În ambele populații, CPF trebuie să lucreze mai intens când subiecții se luptă cu tipul de sarcină mai puțin favorizat de cultura lor.

 De unde provin aceste diferențe la nivelul unei perspective generale? În general se crede că sursa colectivismului extrem-oriental este munca în comun pe care o necesită cultura orezului pe parcele terasate.

Moartea mitului tăriei de caracter liber alese

Resușim destul de bine să recunoaștem că nu deținem niciun control asupra atributelor cu care viața ne-a binecuvântat ori ne-a blestemat. Da ce facem, corect sau greșit, aceste atribute în momentele de răscruce ne invită energic și toxic să tragem concluzia, în acord cu cele mai puternice instituții, că ne arată liberul-arbitrul în acțiune. Însă realitatea este că, dacă manifestați un curaj admirabil, dacă irosiți oportunitățile în penumbra slăbiciunii impuse de autosuficiență, dacă striviți maiestuos cu privirea ispita ori vă aruncați pe burtă în brațele sale, toate acestea sunt rezultatul funcționării CPF și al regiunilor cerebrale conectate cu acesta. Iar funcționalitatea acelui CPF este rezultatul secundei precedente, al ultimelor minute, al mileniilor anterioare. Aceeași idee finală și cea desprinsă din capitolul anterior în ceea ce privește întregul creier. Și  invocând același cuvând esențial – fără întrerupere. După cum am văzut, discutați despre evoluția CPF  și vorbiți totodată despre genele care au evoluat, proteinele pe care le codifică în creier și modul în care copilăria a modificat reglarea acelor gene și proteine. Un arc fără întreruperi de influențe care că conduc spre cortexul vostru prefrontal din acest moment, fără nicio fisură în care să se adăpostească liberul-arbitru.

Sam Harris demonstrează convingător că este imposibil să gândim cu succes ce urmează să gândim în continuare. Ideea de reținut ne spune că este imposibil să reușim să dorim cee ce ne vom dori. Ideea-cheie din acest capitol ar fi că este imposibil să reușiți a vă dori să aveți mai multă putere de voință. Și că nu este o ideea prea grozavă să conducem lumea bazându-ne pe credința că oamenii pot și trebuie [să aibă mai mare tărie de caracter].

 

---

[1] Printre care hipocampusul, septumul, habenula, hipotalamusul, corpii mamilari și nucleul accumbens (n.a)

[2] Și, de fapt de o deosebită importanță, vom ajunge la situațiile în care sistemul limbic convinge CPF să aprobe unele deciaii accentuat emoționale (n.a.)

[3] Începând din anii 1960, apreciatul neuroatomist Walle Nauta de la MIT aproape și-a ruinat cariera afirmând că vmCPF ar trebui văzut ca parte a sistemului limbic. Oroare – cortexul are de-a face cu rezolvarea teoremei lui Fermat, nu cu șiroaie de lacrimi care te inundă când Mimi moare în brațele lui Roger. Și au trecut ani buni până când toată lumea s-a convins de faptul că vmCPF este portalul sistemului limbic spre CPF (n.a.)

Deteminat - Robert M. Sapolsky (De unde provine intenția?)

 

De unde vine intenția?

Vă punem în față două butoane; trebuie să apăsați pe unul din ele. Vi se dau doar informații vagi despre consecințele apăsării pe fiecare buton, în afară de faptul că, dacă alegeți butonul greșit, vor muri mii de oameni. Acum alegeți.

 

Niciun sceptic față de liberul-arbitru nu insistă că uneori îți formezi intenția, înclini să apeși pe butonul potrivit și brusc moleculele din corpul vostru vă reped determinist în direcția contrară, făcându-vă să apăsați pe celălalt buton.

Punem prima versiune a întrebării de unde provine acea intenție: ce informații senzoriale care circulă prin creierul vostru (inclusiv cele de care nu sunteți conștienți) în secundele până la minutele anterioare au contribuit la formarea acelei intenții?

Unele exemple de intenții influențate de stimuli aparent irelevanți au fost studiate deosebit de atent.

Există un studiu amuzant în care subiecții au fost făcuți să se simtă inconfortabil (punându-i să stea cu mâna în apă cu gheață) sau dezgustați (cerându-le să-și afunde mâinile acoperite de niște mănuși subțiti într-o imitație de vomă). Subiecții au recomandat apoi pedepse pentru violarea unor norme de curățenie (de exemplu, ”John a frecat cu periuța cuiva pardoseala dintr-o toaletă publică”) sau a unor norme nelegate de curățenie (de exemplu, ”John a zgârâiat mașina cuiva cu cheia”). Dezgustați de falsa borâtură, dar nederanjați de apa rece ca gheața, subiecții au fost înclinați să propună pedepse mai severe în cazul nesocotirii normelor de curățenie.

Cum poate un miros dezgustător sau o senzație tactilă să modifice niște evaluătri morale fără legătură cu ele? Fenomenul implică o regiune cerebrală numita insula (având și denumirea de cortex insular). La mamifere este activată de mirosul sau gustul unei mâncări râncede, care declanșează automat scuiparea alimentului și versiunea de vomă a speciei. Astfel, insula mediază dezgustul olfactiv și gustativ și previne intoxicația alimentară, un lucru util în procesul de evoluție.

Dar adaptabila insulă umană reacționează totodată la stimuli pe care îi considerăm moralmente dezgustători. Funcția ”mâncarea asta e stricată” a insulei mamiferelor are probabil o vechime de 100 de milioane de ani. Mai târziu, acum câteva zeci de mii de ani, oamenii au inventat constructe precum moralitatea și dezgustul față de încălcarea normelor morale. Este un timp prea scurt ca să fi evoluat o nouă regiune cerebrală care ”să facă” dezgustul moral. În schimb, dezgustul moral a fost adăugat în portofoliul insulei; după cum se spune, în loc să inventeze, evoluția cârpește, improvizând (elegant sua altcumva) cu ceea ce are la îndemână. Neuronii din insula noastră nu deosebesc mirosurile dezgustătoare de comportamentele dezgustătoare, ceea ce implică metafore în care dezgustul moral îți lasă în gură un gust rău, îți face scârbă ori îți provoacă nevoia să verși. Simți ceva dezgustător, câh... și inconștient îți trece prin minte gândul că este dezgustător și rău când acei oameni fac X. Și odată activată în acest fel, insula activează apoi amigdala, o regiune cerebrală cu rol central în frică și agresivitate.

Întrebați un subiect: hei, în chestionarul din săptămâna trecută erai de acord cu comportamentul A, dar acum (în această cameră urât mirositoare) nu mai ești. De ce? Nu vă vor explica cum mirosul le-a derutat insula și i-a făcut să fie mai puțin înclinați spre relativism moral. Ei vor pretinde că au fost influențați de o recentă intuiție, de un fictiv liber-arbitru și de inflamarea intenției conștiente să decidă că acel comportament A nu era, la urma urmei, în regulă.

Nu numai dezgustul senzorial poate să ne modeleze intenția în secunde până la minute; o poate face și frumusețea. Vreme de milenii, înțelepții au proclamat că frumusețea exterioară reflectă bunătatea lăuntrică. Deși nu mai putem afirma deschis acest principiu, ideea că frumusețea este bună ne influențează inconștient; oamenii atrăgători sunt apreciați a fi mai cinstiți, mai inteligenți și mai competenți; au șanse mai mari să fie aleși ca angajați, cu salarii mai mari; este mai puțin probabil să fie condamnați pentru comiterea unei infracțiuni, iar dacă sunt, primesc sentințe mai blânde. Doamne, nu poate creierul să deosebească frumusețea de bunătate? Nu neapărat. În trei studii diferite, în condiții de scanare a creierului, subiecții au alternat între aprecierea frumuseții unui lucru (de exemplu, a fețelor) sau bunătatea unui comportament. Ambele tipuri de evaluare au activat aceeași regiune cerebrală (cortexul orbitofrontal, sau COF); cu cât mai mult frumos sau bine, cu atât o activare mai intensă a COF (și o mai slabă activare a insulei). E ca și cum emoțiile irelevante stârnite de frumos amorțesc contemplarea cerebrală a talerelor justiției. De unde provine intenția din spatele deciziei? Iată sursa: creierul nu a avut timp suficient ca să dezvolte prin evoluție circuite separate de evaluare a moralității și esteticii.

Mai departe, vreți să măriți probabilitatea ca un ins să aleagă să se spele pe mâini? Cereți-i să descrie un lucru josnic și imoral pe care l-a făcut. Subiecți să spună o minciună evaluează produsele de curățat (nu pe cele fără legătură cu igiena) ca fiind mai dezirabile decât apreciază cei cărora li s-a cerut să fie sinceri. Un alt studiu a arătat o remarcabilă specificitate somatică, când minciuna exprimată oral (prin voice mail) a sporit dorința de apă de gură, în vreme ce minciuna exprimată cu mâinile (pe e-mai) a făcut mai dezirabili dezinfectanții pentru mâini. Un studiu de neuroimagistică a arătat că, atunci când micniuna spusă oral crește preferința pentru apă de gură se activează o parte diferită a cortexului senzorial decât când minciuna este tastată pe e-mail, care intensifică dorința de dezinfectanți pentru mâini. Neuronii cred realmente că gura sau respectiv mâinile voastre sunt murdare.

Așadar sentimentul că suntem moralmente murdari ne stârnește dorința de a ne curăța. Primii oameni de știință care au raportat acest fenoment general l-au numit poetic ”efectul Macbeth”, după Lady Macbeth, care se spăla pe mâini voind să îndepărteze acea imaginară și blestemată pată  de sânge cauzată de natura ei criminală.

Descoperiri deosebit de interesante privind introcepția sunt legate de foame. Un studiu des remarcat sugerează că foamea ne face mai puțin iertători. Concret, din peste 1 000 de decizii judecătorești, cu cât a trecut mai mult timp de când au mâncat judecătorii, cu atât a fost mai puțin probabil să le acorde condamnaților eliberarea condiționată. Alte studii arată de asemenea că foamea schimbă comportamentul prosocial. ”Schimbări” – scăderea prosociabilității, ca în cazul judecătorilor, sau aplimificarea ei? Depinde. Foamea pare să aibă efecte diferite asupra subiecților privind cât de miloși vor fi față de cât de miloși sunt efectiv, sau când subiecții au una sau mai multe șanse de a fi obraznici sau amabili într-un joc economic. Dar, ideea esențială, oamenii nu se referă la nivelul glicemiei lor când explică de ce, să zicem, au fost amabili acum, și nu mai devreme?

Judecățile, deciziile și intențiile noastre sunt modelate și de informațiile senzoriale venite din corpurile noastre (de exemplu, senzații interoceptive). Gândiți-vă la un studiu despre confuzia insulei între dezgustul moral și cel visceral. Dacă vă aflați vreodată pe o navă care navighează pe ape agitate și vomați peste balustradă, cu siguranță va apărea cineva clătinându-se care vă va spune sigur de sine că se simte minunat fiindcă a mâncat niște ghimbir, care liniștește stomacul. În acel studiu, subiecții au judecat incorectitudinea încălcării unor norme (de exemplu, un lucrător de la morgă atinge ochii unui cadavru când nu îl vede nimeni; consumul de alcool într-o toaletă nouă); consumul anterior de ghimbir înmoaie dezaprobarea. Interpretarea? În primul rând, auzind despre atingerea nepermisă a ochiului, stomacul vi se chircește, din cauza bizarei voastre insule. Creierul decide apoi sentimentele voastre legate de acel comportament bazându-se parțial pe severitatea reacției stomacale – cu cât se chircește mai puțin, datorită ghimbirului, cu atât gestul mojic al salariatului de la morgă nu mai pare atât de rău.

Cu alte cuvinte, în timp ce stăm acolo pe scaun, hotărând pe care buton să apăsăm cu presupusă intenției liber aleasă, suntem influențați de mediul nostru senzorial – un miros urât, un chip frumos, senzația de vomă, un stomac care chiorăie, un ritm cardiac accelerat. Dezmint toate acestea liberul-arbitru? Nu – efectele sunt de regulă slabe și survin doar la subiectul mediu, cu o mulțime de indivizi care sunt excepții. Aceasta este numai primul pas către înțelegerea sursei din care provin intențiile.

Alegerea pe care ați făcut-o aparent liber în cazul apăsării pe butonul care înseamnă viață-sau-moarte poate fi de asemenea influențată de evenimente din minutele până la zilele precedente. Ca unul din cele mai importante trasee, gândiți-vă la numeroasele tipuri de hormoni din circulațai noastră sangvină – fiecare secretat în moduri diferite și afectând creierul în variate feluri de la un individ la altul, totul petrecându-se fără controlul și conștiința noastră. Să începem cu unul din suspecții de serviciu când vorbim despre hormonii care influențează comportamentul, și anume testeosteronul.

Ei bine, testeosteronul (T) provoacă agresivitate, astfel încât, cu cât este mai ridicat nivelul de T, cu atât mai probabil să luați decizia mai agresivă.

Creșteți nivelul de T la un maimuțoi și el devine mai agresiv față de maimuțele deja situate mai jos în ierarhia dominației, în vreme ce se poartă la fel de servil față de cei care îi sunt superiori. T face mai reactivă amigdala, dar numai dacă neuronii ei sunt deja stimulați după ce au văzutm să zicem, figura unui străin. În plus, T scade pragul agresivității cel mai spectaculos la indivizii deja predispuși la agresivitate.

Hormonul tulbură și judecata, sporind probabilitatea să interpretați o expresie facială neutră ca fiind amenințătoare. T vă predispune spre acțiuni mai riscante și mai impulsive, întărind capacitatea amigdalei de a activa direct comportamentul (și slăbind capacitatea cortexului frontal de a-l țină în frâu). În sfârșit, vă face mai puțin generoși și mai preocupați de propriile interese în, de exemplu, jocuri economice, precum și mai puțin empatic și încrezător față de străini.

Testeosteronul nu este singurul hormon care poate să influențeze intențiile voastre de a apăsa pe buton. Mai este oxitocina care intensifică atașamentul mamei față de pui (și intensifică legătură dintre om și câine). Hormonul înrudit numit vasopresină îi face pe masculi mai paterni la rarele specii în care masculii contribuie la creșterea puilor. Aceste specii au de asemenea tendința să formeze cupluri monogame; oxitocina și vasopresina întăresc atașamentul atât la femele, cât și la masculi. Speciile monogame sunt genetic predispuse spre concentrații mai mari ale receptorilor de vasopresină din partea dopaminergică de ”recompensă” din creier (nucleul accumbens).

Oxitocina și vasopresina au efecte care sunt în opoziție totală cu cele cauzate de T. Ele scad excitabilitatea din nucleul amigdalian, făcând rozătoarele mai puțin agresive și oamenii, mai calmi. Amplificați experimental nivelurile voastre de oxitocină și cresc șansele să fiți generoși și încrezători într-un joc competitiv.

Ca o chichiță enorm de mișto, oxitocina nu ne face afectuași, calmi și prosociali față de oricine. Numai față de membrii grupului din care facem parte, oameni care sunt considerați ca Noi. Într-un studiu, în vreme ce oxitocina i-a făcut pe membrii unei echipe mai cooperanți într-un joc competitiv, după cum era de așteptat, i-a făcut preventiv mai agresivi față de adversari. Hormonul poate chiar să amplifice bucuria răutăcioasă stârnită de ghinionul străinilor.

Astfel, hormonul ne face mai cordiali, mai generoși, empatici, încrezători, iubitori... față de oamenii care îi socotim ca alcătuind comunitatea din care facem parte – Noi. Dar, dacă avem de-a face cu unul dintre Ei, care arată, vorbește, mănâncă, se roagă, iubește altfel decât noi, nu ne mai arde de cântece frățești.

O ultimă categorie de hormoni. Când organismul este stresat, fie că este mamifer, pește, pasăre, reptilă sau amfibian, secretă din glanda suprarenală niște hormoni, numiți glucocorticoizi, care, în linii mari, fac corpului aceleași lucruri în toate cazurile. Ei mobilizează energia din locurile în care este înmagazinată în corp, precum ficatul sau celulele grase, care alimentează mușchii solicitați – foarte utili dacă sunteți stresați pentru că, să zicem, un leu încearcă să vă mănânce sau dacă sunteți acel leu și veți muri de foame dacă nu prindeți nicio pradă. Urmând aceeași logică, glucocorticoizii ridică tensiunea arterială și măresc pulsul, furnizând energie acelor mușchi care, mișcându-se mult mai repede, vă salvează viața. Ei suprimă fiziologia reproductivă – nu irosiți energie, să zicem, declanșând ovulația, dacă fugiți ca să scăpați cu viață.

În condiții de stres, glucocorticoizii aduc modificări în creier. Neuronii din amigdale devin excitabili, activând mai viguros ganglionii bazali și perturbând cortexul frontal – toate conducând la reacții rapide, habituale, de redusă acuratețe a estimării lucrurilor care se întâmplă. Glucocordicoizii au efecte previzibile asupra comportamentului în condiții de stres. Judecățile devin mai impulsive. Dacă aveți o reacție agresivă, deveniți și mai agresivi, dacă sunteți anxioși, anxietatea voastră să accentuează, idem dacă sunteți depresivi. Deveniți mai puțin empatici, mai egoiști în luarea deciziilor morale.

Așadar trei clase diferite de hormoni lucrează preț de câteva minute până la câteva ore să modifice decizia pe care o luați. Acest fapt doar zgârâie suprafața; căutați pe Google ”lista hormonilor umani” și veți găsi mai bine de 75, majoritatea influențând comportamentul.

 

            Din punct de vedere structural și funcțional, creierul este maleabil. Sinapsele pot să devină permanent mai excitabile, sporind șansele de a transmite un mesaj de la un neuron la următorul. Perechi de neuroni pot să formeze sinapse cu totul noi sau să le decupleze pe cele deja existente. Ramificațiile dentritelor și axonilor se pot extinde sau se pot restrânge. Neuronii pot să moară; alții se nasc. Regiuni cerebrale particulare se pot lărgi sau atrofia atât de spectaculos încât se pot vedea schimbări la o scanare a creierului.

Există neuroplasticitate relevantă pentru liberul-arbitru. Dezvoltarea unor tulburări de stres posttraumatic în urma unor traume transformă amigdala. Numărul sinapselor crește odată cu extinderea circuitelor prin care amigdala influențează restul creierului. Mărimea totală a corpului amigdalian crește și acesta devine mai excitabil, cu un prag mai înalt de declanșare a fricii, anxietății și agresivității.

Avem apoi hipocampusul, o regiune cerebrală cu rol central pentru învățare și memorie. Dacă suferiți decenii de depresie, hipocampusul se atrofiază, perturbând învățarea și memoria. Din contra, experimentați două săptămâni de creștere a nivelurilor de estrogen (de exemplu când sunteți în faza foliculară a ciclului vostru de ovulație), și hipocampusul se va întări. La fel, dacă vă place să faceți cu regularitate exerciții fizice ori dacă sunteți stimulat de un mediu incitant.

În plus, schimbările induse de experiență nu se limitează doar la creier. Stresul cronic lărgește glandele suprarenale, care pompează apoi mai mulți glucocorticoizi, chiar dacă nu sunteți stresat. Paternitatea reduce nivelurile de testeosteron; cu cât sunteți mai grijuliu cu copilul, cu atât scăderea este mai mare.

Ca să vedeți cum stau lucrurile privind cât de improbabil este ca forțele biologice subterane să vă influențeze comportamentul timp de săptămâni până la câteva luni – intestinul vostru este plin de bacterii, majoritatea ajutându-vă să digerați hrana. ”Plin de” este o subestimare – există în intestinul vostru mai multe bacterii decât toate celulele din propriul corp, de sute de tipuri diferite, la un loc cântărind mai mult decât creierul vostru. Ca domeniu de dezvoltare rapidă, compoziția diferitor specii de bacterii din intestinul vostru din săptămânile precedente vor influența lucruri precum apetitul și poftele alimentare... și modelele de exprimare ale genelor din neuronii voștri... și înclinația spre anxietate și ferocitatea cu care se răspândesc în creierul vostru unele boli neurologice. Eliminați (cu antibiotice) bacteriile intestinale ale unui mamifer și transferați în el bacteriile dintr-un alt individ și îi veți fi transferat aceste efecte comportamentale. Acestea sunt în cea mai mare parte efecte subtile, dar cine s-ar fi gândit că bacteriile din intestinul vostru influențează ceea ce voi confundați cu liberul-arbitru?

Adolescența

La începutul adolescenței, creierul este o aproximație destul de exactă a versiunii adulte, având densitățile adulte de neuroni și de sinapse și procesul de mielinizare a creierului aproape încheiat. Cu excepția unei regiuni cerebrale care, uimitor, nu se va maturiza timp de un deceniu. Regiunea? Cortexul frontal, bineînțeles. Maturizarea acestei regiuni rămâne mult în urma restului cortexului – într-o oarecare măsură la mamifere și spectaculos la primate.

O parte din maturizarea întârziată este simplă. Începând cu formarea fetală a creirului, are loc o constantă creștere a mielinizării spre nivelurile adulte, inclusiv cortexului frontal, dar cu o enormă întârziere. Dar tabloul prezintă diferențe majore când avem în vedere neuronii și sinapsele. La începutul adolescenței, cortexul prefrontal are mai multe sinapse decât la un adult. Adolescența și tinerețea precedează la tăierea sinapselor din cortexul frontal care se dovedesc de prisos, prăpădite sau de-a dreptul greșite, astfel încât regiunea devine progresiv mai curată și mai eficientă.

Așadar cortexul frontal – cu rolurile sale în funcția executivă, planificarea pe termen lung, amânarea satisfacției, controlul impulsurilor și reglarea emoțională – nu este pe deplin funcțional la adolescenți. Hm, ce resupuneți că explică acest fapt? Aproape tot ceea ce este specific adolescenței, mai ales dacă se adaugă tsunamiurile de estrogen, progesteron și testeosteron care inundă atunci creierul. Un cumul colosal de pofte și activări, constrânse de cele mai fragile frâne ale cortexului frontal.

Dacă sunteți adult, experiențele voastre din adolescență de traume, stimulare, iubire, eșec, respingere, fericire, disperare, acnee – tot tacâmul – vor juca un rol neobișnuit de important în construcția cortexului frontal. Bineînțeles, enorma varietate de experiențe din adolescență va contribui la producerea unor cortexuri frontale enorm de variate la vârsta adultă.

Este imprtant să ținem minte o implicație fascinantă a maturizării întârziate. Prin urmare, odată ce cortexul frontal este ultima parte a creierului care se dezvoltă, este o regiune cel mai puțin modelată de gene și cel mai mult modelată de mediu. Este în mod intrinsec un proiect de construcție mai dificil decât restul cortexului? Sunt acolo neuroni specializați, neurotransmițători unici în acea regiune mai dificil de sintetizat, sinapse deosebite atât de sofisticate încât necesită manuale groase de contrucție? Nu, practic nimic din toate acestea.

Cortexul frontal s-ar dezvolta mai rapid dacă ar putea. În schimb, întârzierea a evoluat activ, a fost selectată de evoluție. Decă această regiune cerebrală cu rol central în a face lucrul corect când acesta este lucrul cel mai greu de făcut, nicio genă nu poate să precizeze care este lucrul corect. Asta trebuie să se învețe pe calea lungă și grea a experienței.

Trebuie să învățăm raționalizările și ipocriziile culturii noastre. În vreme ce maturizarea frontocorticală se încheie odată cu pubertatea la alte primate, noi avem nevoie de încă un deceniu. Acest fapt sugerează ceva remarcabil – programul genetic al creierului uman a evoluat să elibereze pe cât de mult cu putință cortexul frontal de gene.

Сopilăria

Mergând mai departe în copilărie, sunt elemente ample de construcție a tot ceea ce se găsește în creier, un proces de creștere lină a complexității circuitelor neuronale și mielinizării. În mod firesc, în paralel se constată o creștere a complexității comportamentale. Are loc maturizarea capacităților de raționament, a cogniției, a afectelor  relevante deciziilor morale. Se maturizează empatia (crescând capacitatea de empatizare cu starea emoțională mai degrabă decât cu cea fizică a cuiva, suferința abstractă, cu ceea ce copilul nu a trăit el însuși). Se matrizează și stăpânirea impulsurilor. Vorbind despre ceea ce ne interesează, trebuie să vă întrebați de unde provin diferențele individuale de maturizare, cât de mult putem controla acest proces și cum contribuie la geneza persoanei voastre, în timp ce priviți butoanele. Ce fel de influențe afectează maturizarea? O listă cu suprapuneri a celor mai obișnuiți suspecți, formulate incredibil de sumar

1.      Stilul parental, desigur. Există stilul parental autoritativ, care supune copilul unor înalte cerințe și așteptări, asociat cu multă flexibilitate în satisfacea nevoilor copilului; acesta este de obicei stilul spre care aspiră părinții nevrotici din clasa de mijloc. Există apoi stilul parental autoritar (cerințe mari, receptivitate scăzută – ”Fă așa pentru că am spus eu”), stilul permisiv (cerințe joase, receptivitate înaltă) și stilul parental neglijent (cerințe joase, receptivitate redusă). Și fiecare tinde să producăă un tip diferit de adult.

2.      Socializarea în anturajul celor de-o seamă, diferiți camarazi modelând diferite comportamente cu o forță de atracție variabilă. Oamenii au inventat un mod inedit de transmitere a informației de la o generație la următoarea, în care un expert adult – adică un profesor – direcționează cu intenție informația spre cei tineri. Din contra, în rândul primatelor se obișnuiește ca puii să învețe urmărind ce fac semenii lor un pic mai mari.

3.      Influențe ambientale. Este sigur parcul din vecinătate? Sunt în cartier multe librării sau baruri? Este ușor să cumperi mâncare sănătoasă? Care este rata infracționalității? Toate cele obișnuite.

4.      Credințe și valori culturale, care influențează toate celelalte categorii. Variabilitatea culturală a riturilor de trecere fățișe ori tainice, felul lăcașelor de cult, dacă puștii aspiră să câștige o mulțime de medalii de merit sau, dimpotrivă, să devină dibaci în hărțuirea membrilor altor grupuri.

O listă cât se poate de simplă. Și, bineînțeles, există o grămadă de diferențe individuale între tiparele infantile de expunere hormonală, nutriție, sarcină patogenă și așa mai departe. Toate converg spre producerea unui creier care trebuie să fie unic. Întrebarea colosală devine atunci cum se face că niște copilării diferite produc niște adulți diferiți? De exemplu, un studiu care a examinat peste un milion de indivizi din China și Statele Unite a arătat efectele creșterii în condiții de vrem blândă (adică mici fluctuații în jurul temperaturi de 23 de grade Celsius). Acești copii sunt în medie mai individualiști, extravertiți, deschiși față de experinețe noi. Explicația probabilă: lumea este un loc mai sigur, mai ușor de exploarat în copilărie, când nu ești nevoit să petreci perioade din an apăsat de teama că ai putea să mori de frig ori să fii lovit de arșiță când ieși afară, când venitul mediu este mai mare, ca și stabilitatea alimentară. Iar magnitudinea efectului nu este neglijabilă, fiind egală sau mai mare decât efectele cauzate de vârstă, gen, PIB-ul țării, densității populației și mijloacelor de producție.

Legătura dintre clima blândă din copilărie și personalitatea adultă poate fi încadrată biologic în modul cel mai instructiv – prima influențează tipul de creier pe care odată ce l-ați construit îl veți duce cu voi la maturitate. De exemplu, un stres accentuat în copilărie, prin intermediul glucocorticoizilor, construcția cortexului frontal, producând un adult mai puțin capabil se lucruri utile precum controlul impulsurilor. Expunerea masivă la testeosteron la o vârstă fragedă determină formarea unei amigdale foarte reactive, producând un adult care este mai puțin probabil să reacționeze agresiv la provocări.

            Elementele de bază ale modului în care se întâmplă acest lucru gravitează în jurul domeniului foarte la modă al ”epigeneticii”, care dezvăluie cum experința timpurie din viață cauzează modificări de durată în manifestarea genelor în anumite zone particulare ale creierului. Cunoștințele despre bazele epigeneticii ale acestui fenomen s-au acumulat cu o viteză amețitoare, arătând, de exemplu, cum unele schimbări epigenetice din creier au consecințe multigeneraționale (de exemplu, ajutându-ne să explicăm de ce faptul că ai fost o rozătoare, o maimuță sau o ființă umană abuzată în copilărie sporește șansele de a fi un părinte abuziv). Doar ca să arătăm scara complexității epigenetice în peste 1 000 de gene care se manifestă în cortexul frontal la progeniturilor.

            Dacă doriți să comprimați variabilitatea tuturor acestor fațete ale influențelor din copilărie pe o singură axă, ar fi ușor de făcut – cât de norocoasă a fost copilăria de care ați avut parte? Acest fapt colosal de important a fost formalizat într-un scor de Experință Infantilă Adversă (ACE). Ce contează ca experiențe adverse în această măsură? O listă logică:

 

            Pentru fiecare din aceste experințe primești un punct pe listă, cei mai nenorocoși având scoruri de inimaginabil zece, iar cei ma norocoși jubilând în jurul scorului zero.

Pentru fiecare pas în sus în scorul ACE al unui individ, are loc o creștere de aproximativ 35 % a probabilității comportamentului antisocial al adultului, inclusiv cu forme de violență; cogniție precară la nivel frontocortical; probleme de control al impulsurilor; consum de droguri; graviditate în adolescență, sex neprotejat și alte comportamente riscante; și o sporită vulnerabilitate față de depresie și tulburări anxioase. A, pe deasupra o sănătate șubredă și o moarte timpurie.

            Ați obține aceeași poveste dacă ați inversa abordarea cu 180 de grade. În copilărie, v-ați simțit iubit și în siguranță în sânul familiei? Ați avut parte de o bună modelare a sexualității? Era cartierul vostru ferit de infracționalitate, membrii familiei erau mintal sănătoși, având un statut socioeconomic stabil și solid? Ei bine, v-ați îndrepta spre un scor înalt de RLCE (Experineță Infantilă Ridicol de Norocoasă), prevestind tot felul de importante rezultate bune.

Așadar, în esență, fiecare aspect din copilăria voastră – bun, rău sau intermediar – factori asupra cărora nu exercitați niciun control au sculptat creierul adult pe care îl aveți. Iată un alt factor pe care nu îl puteți controla: dat fiind caracterul aleatoriu al lunii de naștere, unii copii pot să fie cu până la șase luni mai mici decât media grupului de seama lor. În mod tipic, țâncii de grădiniță născuți mai devreme, de exemplu, sunt mai avansați din punct de vedere cognitiv. Consecința: primesc mai multă atenție și laude din partea educatoarelor, astfel în cât, ajunși în clasa întâi, vantajul lor este și mai mare, la fel și în clasa a doua ... În Regatul Unit, unde data limită pentru admitere este 31 august, acest ”efect relativ al vârstei” produce o asimetrie majoră a realizărilor educaționale.

            Invalidează rolul copilăriei liberul-arbitru? Nu – date precum scorurile ACE se referă la potențialul și vulnerabilitățile adultului, nu la un destin inevitabil și există o mulțime de oameni a căror vârstă matură este radical diferită de cea  la care v-ați așteptat, dat fiind copilăria lor.

Înapoi în uter

Influențele mediului încep cu mult timp înainte de naștere. Cea mai importantă sursă a acestor influențe se găsește în circulația sangvină maternă, care conține ceea ce conține fătul – nivelurile unei enorme diversități de hormoni, factori imunitari, molecule inflamatorii, patogeni, nutrienți, toxine ambientale, substanțe ilicite, toate reglând funcția cerebrală la vârsta adultă. Nu e surprinzător că temele generale le evocă pe cele din copilărie. O mulțime de glucocorticoizi de la Mami vă îmbibă creierul fetal, din cauza stresului matern, și iată-vă pricopsiți cu o sporită vulnerabilitate față de depresie și anxietate la maturitate. Puzderie de androgini în circulația voastră fetală cresc probabilitatea ca la vârsta adultă ambele sexe să manifeste agresivitate spontană și reactivă, o reglare precară a emoțiilor, puțină empatie, alcoolism, infracționalitate, chiar o scriere de mână oribilă. O penurie de nutrienți pentru făt, cauzată de înfometarea mamei, și există un risc sporit de schizofrenie la maturitate, precum și diverse boli metablice și cardiovasculare.

Înapoi spre adevăratul vostru început: genele

În primul rând, ce sunt genele și ce fac ele? Corpurile noastre sunt doldora de mii de diferite tipuri de proteine care fac amețitor de multe lucruri. Unele sunt proteine ”citoscheletale” care dau diferitelor tipuri de celule formele lor distincte. Unele sunt mesageri – numeroși neurotransmițători, hormoni și mesageri imunitari sunt proteine. Proteinle formează enzimele care construiesc acei mesageri și care îi descompun când s-au uzat; practic toți receptorii mesagerilor din întregul corp sunt alcătuiți din proteine.

De unde provine toată această versatilitate proteică? Fiecare tip de proteină este construită dintr-o serie distinctivă de diferite tipuri de aminoacizi; secvența determină forma proteinei; forma determină funcția. O ”genă” este secțiunea ADN care specifică secvența/forma/funția unei proteine particulare. Fiecare dintre cele aproximativ 20 000 de gene codifică pentru producția unei proteine unice.

Cum ”decide” o genă când să inițieze construcția unei proteine pe care ocodifică și dacă va face una sau 10 000 de copiii? Implicită în această întrebare este viziunea populară conform căreia genele sunt atotputernice, codul codurilor care reglează ceea ce se petrece în corpul vostru. După cum se dovedește, genele nu decid nimic, plutesc în largul mării. A spune că  genă decide când să genereze proteina cu  care este asociată e ca și cum am spune că rețeta decide când să se coacă projitura pe care o codifică.

            În schimb, genele sunt activate și dezactivate de mediu. Ce înțelegem aici prin mediu? Poate fi mediul dintr-o singură celulă – o celulă are un deficit de energie, ceea ce generează o molelculă mesager, aceasta activează genele care codifică proteinele care sporesc producția de energie. Mediul poate să cuprindă întregul corp – un hormon este secretat și pus în circulația sangvină ținând celulele aflate la cealaltă extremitate a corpului, unde se atașează de receptorii lui distinctivi; în consecință, gene particulare cunt activate sau dezactivate. Sau mediul poate să ia forma limbajului uzual, adică evenimentele care se petrec în lumea din jurul nostru. Aceste versiuni diferite ale mediului sunt legate între ele. De exemplu, viața într-un oraș stresant și periculos va produce niveluri cronic de ridicate de glucoroticoizi secretați de genele suprarenale, care vor activa gene particulare în neuronii din amigdale, făcând ca acele celule să fie mai excitabile.

            Cum activează diferitele gene mesagerii diferit activați de mediu? Nu fiecare secțiune  din ADN contribuie la codul dintr-o genă; în schimb secțiunile lungi nu codifică nimic. Dar ele sunt comutatoare deschi/închis care activează genele din apropiere. Acum un fapt bizar – numai 5% din ADN constituie gene. Restul 95%? Amețitorul complex de comutatoare deschis/închis, mijloacele prin care diverse influnețe ambientale reglează rețele unice de gene, cu multiple tipuri de comutatoare pe o singură genă și multiple gene reglate de același tip de comutator. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte din ADN este dedicată reglării genelor mai degrabă decât genelor însele. În plus, schimbări evolutive ale ADN au de obicei consecințe mai importante decât aduc modificri ale comutatoarelor deschis/închis decât dacă schimbă genele. Ca altă măsură a importanței reglerării, cu cât un organism este mai complex, cu atât un procent mai mare de ADN-ul său este dedicat reglării genelor.

             Ce reiese din această introducere elementară? Genele codifică proteinele cai de povară; genele nu decid când sunt active, dar sunt, în schimb, reglate de semnale din mediu, evoluția moleculeleor de ADN este disproporționată în favoarea reglării genelor față de genele însele.

E vremea butonului: cum va fi influențat creierul vostru în acel moment de nuanțele particulare care le-ați moștenit? Gândiți-vă la neurotransmițătorul serotonină – diferite profiluri de serotonină care transmit semnale în oameni ne ajută să explicăm diferențele individuale privind dispoziția, nivelurile de excitație, tendința spre un comportament compulsiv, gânduri obsesive și agresivitate reactivă. Și cum pot diferențele individuale ale variantelor genetice să contribuie la diferențele de semnalizare a serotoninei? Simplu – diferite nuanțe există în genele care codifică proteinele care sintetizează serotonina, care o îndepărtătează din sinapsă și care o descopun, plus variantele din gene care codifică peste o duzină de tipuri diferite de receptori ai serotoninei.

Aceeași poveste cu neurotransmițătorul dopamină. Zgârâind doar la suprafață, diferențele individuale de semnalizare a dopaminei sunt relevante pentru recompensă, anticipație, motivație, dependență, amânarea satisfacției, planificarea pe termen lung, asumarea de riscuri, căutarea noutății, reliefarea indiciilor și capacitatea de concentrare – știți, lucruri pertinente pentru felul în care judecăm, să zicem, dacă cineva putea să fi depășit niște împrejurări dificile doar dând dovadă de mai multă autodisciplinăă. Și sursele genetice ale diferențelor dopaminergetice dintre oameni? Variantele genetice legate de sinteză, descompunerea și eliminarea din sinapse a dopaminei, la care se adaugă diferențe dintre diverși receptori ai dopaminei.

Dacă vedem reversul medaliei – o mână de oameni care au toți varinate genetice identice, dar trăiesc în medii diferite? Obțineți efecte spectaculos de diferite ale variantei genetice în funcție de mediu. De exemplu, o variantă a genei a cărei proteină descompune serotonina va spori riscul comportamentului social... dar numai dacă ați fost abuzați sever în copilărie. O variantă a unui receptor de dopamină vă va face să fiți probabil mai mult sau mai puțin generoși, după cum ați fost crescuți cu sau fără un atașament parental care să vă dea un sentiment de siguranță. Aceeași variantă este asociată cu o precară amânare a recompensei ... dacă ați crescut în sărăcie. O variantă a genei care dirijează sinteza dopaminei este asociată cu furia... dar numai dacă ați fost abuzat sexual în copilărie. O versiunea a genei pentru receptorul oxitocinei este asociată cu un stil parental mai puțin sensibil... dar numai când se cuplează cu abuzuri suferite în copilărie.

În urmă cu secole. Din ce fel de oameni vă trageți

Culturile produc comportamente spectaculos de diferite, având niște tipare durabile. Unul din cele mai studiate contraste opune culturile ”individualiste” celor ”colectiviste”. Primele accentuează autonomia, reușita personală, unicitatea, nevoile și drepturile individului; caută să fii numărul unu, acțiunile fiind ”ale tale”. Dimpotrivă, culturile colectiviste promovează armonia, interdependența și conformarea, comportamenutl fiind călăuzit de nevoile comunității; prioritară este dorința ca acțiunile să fie motivate de mândria pentru comunitate, fiindcă voi sunteți ”ai lor”. Majoritatea studiilor privind aceste contraste compară indivizii emblematici din culturile individualiste, reprezentate de Statele Unite, și imaginile de manual ale culturilor colectiviste din estul Asiei. Diferența este semnificativă. Este mai probabil ca locuitorii Statelor Unite să folosească pronumele la persoana întâi singular, să se definească mai degrabă în termeni personali decât relaționali (”Sunt avocat” versus ”Sunt părinte”), să își organizeze memoria în jurul evenimentelor mai degrabă decât în jurul relațiilor sociale (”vara în care am învțat să înot” versus ”vara în care ne-am împrietenit”). Cereți subiecților să deseneze o sociogramă – o schemă de cercuri reprezentându-i pe ei și oamenii importanți din viața lor, legate prin linii – și, în mod tipic, americanii se plasează pe ei în cercul cel mai mare, situat în centru. În acest timp, un cerc este-asiatic nu este de regulă mai mare decât celelalte și nu este plasat în față sau în centru.  Pentru americani contează să te distingi depășindu-i pe toți ceilalți; pentru est-asiatic contează să eviți să ieși în evidență. Și din aceste diferențe rezultă diferențe majore în ceea ce privește semnificația nerespectării normelor și tratamentul actelor de nesocotire a lor.

Firește, acest fapt reflectă diferite funcții ale creierului și ale corpului. În medie, indivizii din Extremul Orient sistemul ”recompensei” bazate pe dopamină se activează mai mult când aceștia văd o expresie facială calmă mai degrabă decât una excitată; pentru americani, se întâmplă invers. Forțați un american să vorbească despre situațiile în care a fost influențat de alții și subiectul secretă glucocorticoizi; un ins din Extremul Orient va secreta hormoni de stres când este forțat să vorbească despre situațiile în care el i-a influențat pe alții.

De unde provin aceste diferențe? Explicațile standard ale individualismului american includ (a) pe lângă faptul că sunt o națiune de emigranți (în 2017, circa 37% emigranți sau copiii lor), nu este aleatoriu cine emigrează; în schimb, emigrarea este un proces de filtrare care selectează oameni dornici  să lase în urmă lumea și cultura lor, fac o călătorie grea spre un loc cu bariere care le blochează intrarea și fac cele mai nenorocite munci după ce li se permite intrarea; și (b) cea mai mare parte din istoria Americii s-a petrecut odată cu extinderea granițelor de vest, spre ținuturile colonizate de pioneri la fel de duri și individualiști. În același timp, explicația standard a colectivismului extrem-oriental este ecologia care dictează mijloacele de producție – zece milenii de cultură a orezului, care solicită volume uriașe de muncă efectuată colectiv penturu tranformarea munților în orezării terestre, plantarea și recoltarea pe rând a recoltei fiecărei persoane, construcția și mentenanța unor masive și străvechi sisteme de irigații.

O excepție fascinantă care confirmă regula la părțile nordice ale Chinei, unde ecosistemul face imposibilă cultura orezului, producând milenii de cultură mai individualistă a grâului. Fermierii din această regiune și chiar nepoții lor care studiază la universitate sunt la fel de individualiști ca occidentalii. O descoperire super cool arată că mai toți chinezii din regiunile cultivatoare de orez evită obstacolele (în acest caz, ocolind două scaune plasate experimental ca să blocheze accesul la cafeanea Starbucks); oamenii din regiunile cultivatoare de grâne înlătură obstacolele (adică dau scaunele la o parte).

            Păstorii generează o altă dieferență culturală. În istoria tradițională, oamenii și-au dus traiul ca agricultori, vânători-culegători sau păstori. Ultimii locuiesc în deșerturi, pășuni sau tundră, cutreierând cu turmele lor de capre, cămile, oi, vaci, lame iaci sau reni. Acești păstori sunt deosebit de vulnerabili. Este greu să te furișezi noaptea și să furi de pe câmpul de orez ori din pădurea tropicală a cuiva. Dar poți să fii un hoțoman viclean și să șterpelești turma sau cireada altuia, lăsând păgubașul fără laptele sau carnea cu care supraviețuiește.  Această vulnerabilitate pastorală a generat ”culturi ale onoarei”, având următoarel trăsături: (a) extremă, dar temporară ospitalitate față de străinii în trecere – la urma urmei, majoritatea păstorilor sunt ei înșiși rătăcitori cu animalele lor; (b) adoptarea unor coduri stricte de comportament, nesocotirea normelor fiind interpretată de regulă ca insultă la adresa cuiva; (c) astfel de insulte necesită o răzbunare violentă – feude și vendete care durează generații; (d) existența valorilor și claselor războinice, care conferă bravurii în luptă un statut înalt și o glorioasă viață de apoi. S-a vorbit mult despre ospitalitatea, conservatorismul (ca respectare strictă a normelor culturale) și violența culturii tradiționale a onoarei din Sud. Modelul de violență spune enorm de multe: omuciderile din Sud, care în mod tipic sunt cel mai frecvente în mediul rural, nu sunt jafuri care s-au sfârșit prost dintr-un mare oraș; e vorba de uciderea celui care ți-a pătat serios oanoarea (vorbindu-te de rău, uitând să își plătească o datorie, atacând o persoană importantă pentru tine...), îndeosebi dacă locuiești într-o zonă rurală. De unde vine cultura sudistă a onoarei? O teorie larg acceptată de istorici susține perfect ideea acestui paragraf – în vreme ce Noua Anglie colonială a fost populată de puritani englezi, iar în zona atlantică mediană s-au așezat populații mercantile precum quakerii, Sudul a fost disproporționat populat de păstori vajnici din nordul Angliei, din Scoția și Irlanda.

            O ultimă comparație culturală, între cultruile ”rigide” (cu numeroase norme de comportament impuse cu strictețe) și cele mai ”lejere”. Care sunt unii dintre predicatorii unei societăți rigide? O istorie care abundă în crize culturale, perioade de secetă, foamete și cutremure, precum și rate înalte de boli infecțioase. Și când spun ”istorie” nu e vorbă goală – într-un studiu care a vizat 33 de țări, rigiditatea era mai probabilă în culturile cu mare densitate a populației încă din 1500.

Demonstrează influența culturii inexistența liberului-arbitru? Evident, nu. Ca de obicei, acestea sunt tendințe, pe fondul unui mare număr de variații individuale.