Marcat de o copilărie chinuitoare, lipsită de iubire și abuz, Klaus Kenneth pornește singur în căutarea iubirii și a adevărului. O cale periculoasă plină de dezamăgire, ură și moarte l-a condus pe toate continentele și către toate religiile lumii timp de doisprezece ani. Dar nici una din ele, nici ocultismul, ezoterismul sau drogurile nu-i pot umple golul interior. Doar o întâlnire personală dramatică cu Dumnezeul necunoscut într-o situație de pericol extrem este începutul unei schimbări neașteptate și de durată în viață. Autorul povestește toate acestea într-un mod incitant și viu, fără a ascunde nimic. Și, în același timp, dă o mărturie impresionantă de credință.
Iată un fragment:
Prin rugăciunea lui Iisus, s-au schimbat multe în mine de-a lungul timpului. Problemele mediului înconjurător, cele ale politicii, muncii, altele asemenea acestora au dobândit o altă valoare. Dumnezeu m-a ajutat mereu când a fost vorba de schimbare treptată – cu cât mai grele erau provocările la care eram supus cu atât mai puternic era sprijinul Său, iar eu izbuteam să ies biruitor din încercări. Ce fel de încercări erau acelea? Am început să mă privesc în lumina lui Dumnezeu, iar ceea ce mi-a fost dat să văd era orice altceva, numai o imagine trandafirie nu: eram încă un păcătos și existau clipe în care mă rușinam că mă socotesc creștin. Mă simțeam slobod, dar eram oare cu adevărat? Ce e libertatea? Eram slobod de patimi? Nu. Lupta împotriva ”vechilor năravuri”- cum ar fi mândria, lăcomia, pierderea vremii în fața ecranului, răzbunarea, nerăbdarea, lenea, clipele în care mă lăsam purtat de val – s-a întins pe ani îndelungați și chinuitori. Nu eram atât de naiv încât să cred că pot birui fără un ajutor ”mai presus de om”. Aceste poveri aproape că nu puteau fi tăiate din rădăcini, căci ele fuseseră o viață întregă ”acasă” în lăuntrul meu. De fiecare dată cedam uneia dintre ele, era ca și cum fir după fir s-ar prinde de mine, alcătuind împreună o funie groasă pe care nu mai puteam să o rup. Atunci ședea altcineva pe tron, nu Duhul lui Dumnezeu. Oare aceasta era important – să lepezi aceste poveri? Oare nu e mai important să le poți stăpâni, să nu lași să ajungi robul lor? Fie mă stăpânesc ele pe mine, fie le stăpânesc eu pe ele. Cale de mijloc nu este. Înțelegeam tot mai bine ce îmi cerea Hristos în Scriptură: ”Cine nu se leapădă de sine nu poate să-Mi urmeze Mie.”
Satana mă învinuia cu toată tăria, arătându-mi starea de ticăloșie în care mă aflam - și avea dreptate. Aveam nevoie de luminarea Duhului Sfânt, Care ne ajută să ne vedem păcatele, pentru a nu cădea în cursa diavolului, căci s-a zis: ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, pentru că dragostea lui Dumnezeu este mai puternică. Tot Satana l-a învinuit pe Iuda de trădarea lui Hrsitos. Iuda l-a ascultat și s-a spânzurat. La scurtă vreme după aceea, l-a atacat și pe Petru pentru cele trei lepădări de Hristos. Însă Petru nu a ascultat de diavol, ci de inima sa: a mers și a plâns cu amar. Rugăciunea lui Iisus a născut și în mine lacrimi de pocăință și, cu ele, au adus biruința iertării păcatelor. Mila lui Dumnezeu mă face să mă simt tot mai mic, călăuzindu-mă pe calea smereniei. Cu cât mă priveam mai mult prin ”ochii” lui Dumnezeu, și nu prin judecata omenească, cu atât mă apropiam mai mult de El, cu atât îmi dădeam seama că sunt mai rău: Doamne, ne iartă nouă precum și noi iertăm aproapelui nostru... Aceasta este calea pocăinței, ce duce la spovedanie, spre post și nevoință. Privirea mea s-a ațintit spre veșnicie, iar eu nu am mai judecat cine e rău sau bun, sau mai aproape de Dumnezeu, singura mea întrebare fiind: cât de departe sunt eu de Dânsul? Acest cuget m-a purtat în brațele Sale și m-a îndemnat să fiu părtaș Sfintelor Taine.
Ce mare deosebire față de învățătura asiatică despre karma și reîncarnare! Acum începeam să cunosc deosebirea dintre cuvântul primit – Întru Numele Meu vei fi tot mai puternic – și tehnica rece a meditației, care, în cel mai bun caz, ne acoperă în chip meșteșugit patimile.
În Rugăciunea lui Iisus se descoperă Sfântul Numele Său, mi-a spus părintele Sofronie la cea din urmă despărțire a noastră.
Aceasta, așadar, este cheia spre inimă: rugăciunea inimii. Iar ea nu are nimic comun cu vreo mantră. Simțeam mai puternic ca niciodată imboldul de a afla mai multe despre ea, astfel că m-am întors – și în al treilea an – din nou la el.
Cărțile Sfinților Părinți ai Bisericii erau atât de bogate și copleșitoare, încât mi se părea că am materialul duhovnicesc care să îmi ajungă până la sfârșitul vieții. Inspirația de a-mi numi întâiul album muzical ”From Head to Heart” mi-a venit din același izvor ca și rugăciunea inimii: era o chemare de a alege calea cea strâmtă, de a încerca să pătrundem prin ”îngusta ureche a acului”, de a porni la lupta împotriva patimilor, de a primi smerenia, de a te certa pe tine însuți ca să primești, mai apoi, îndreptățire de la Hristos – o chemare, deci, de a-ți ține mintea în iad și a nu deznădăjdui.
Și, iată, m-am lovit de vechea întrebare pe care mi-o puneau iarăși și iarăși creștinii: ”De ce nu se întâmplă nimic cu mine atunci când mă rog?” Răspunsul stătea, de bună seamă, în rugăciunea lui Iisus. Părintele Sofronie fiind întrebat despre puterea Rugăciunii lui Iisus, el a răspuns următoarele:
”Nu ajunge să spunem rugăciunea cu gura: e important să Îl iubim pe Cel pe Care Îl chemăm. Acest lucru nu se poate petrece printr-o repetare mecanică a rugăciunii sau doar prin gânduri. Dacă nu ne străduim din toate puterile să păzim poruncile Sale, atunci în zadar Îi chemăm Numele. Dumnezeu ne povățuiește cu toată limpezimea să nu luăm Numele Său cel Sfânt în deșert. A rosti Numele lui Hristos cere atât conștiința prezenței Dumnezeului Celui Viu, cât și adevărata Sa cunoaștere. Când oamenii Îl fac pe Dumnezeu vinovat de toată suferința, de războaie, de nedreptatea din lume – ”oare de ce îngăduie Dumnezeu așa ceva?!” – atunci se petrece tocmai contrariul: omul Îl răstignește din nou pe Hristos, în loc să se răstignească pe sine și patimile sale pentru ca, prin iertarea Lui, să se slobozească de păcatele de care s-a făcut vinovat. Aceasta e tragedia vremurilor noastre. Întreaga omenire Îl învinuiește pe Dumneazeu de tot răul, în vreme ce creștinul pornește la drum pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și a afla dacă vina se află la Dânsul sau în însăși inima omului”.
Scurtul răstimp al prezentului, pe care îl putem numi ”al nostru”, ne este dat ca să căutăm calea de întoarcere în Raiul din care am fost izgoniți prin păcatul lui Adam. Sfântul Ioan Botezătorul ne spune cum trebuie s-o facem: Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor. Pocăința este cu putință doar prin recunoașterea propriei neputințe. Iar recunoașterea este cu putință doar atunci când chemăm Numele lui Iisus Hristos, în Duhul Sfânt. Acesta este ”cordonul ombilical” ce ne leagă de Dumnezeu și prin care cunoaștem puterea dumnezeiască, fără de care nu putem face nimic. Repet cu toată stăruința: acest lucru este cu neputință prin orice fel de ”tehnică de meditație”. Teologia teoretică (academică), lipsa de trăire și cunoașterea pur intelectuală a numelui lui Hristos au dus la deșertăciunea din viața multor creștini. Nu ajunge să-ți amintești teoretic sau mental de Hristos. O astfel de rugăciune este cu adevărat o perdere de timp.
Calea de ieșire din fundătura acestei lumi este rugăciunea, iar un chip al rugăciunii este Rugăciunea lui Iisus – însă doar atunci când o rostim plini de credință, recunoscând păcătoșenia noastră și cerând iertare. Nu ne pot slobozi nici yoga, nici exercițiile trupești, după cum încearcă să nu spună unii învățători, ci harul, credința noastră și îndelungă-răbdare. Aceste calități par să se fi pierdut în vremurile noastre, când toate se fac în grabă. Ofertele ezoterice făgăduiesc reușite neîntârziate. De astfel de rătăciri vă previn cu toată stăruința. Păziți-vă de proprocii mincinoși, care vin la voi cu haine de oi, iar înăuntru sunt lupi răpitori.
Întorcându-mă din nou la trăirile din hinduism și buddhism: ele mi-au îngăduit să trăiesc experiențe din lumea de dincolo, ele mi-au arătat o cale prin care se ajunge, cu ajutorul meditației, într-o zonă dincolo de înțelegere, unde mintea este redusă la tăcere, tot ele m-au ajutat să mă cufund într-o anume mistică și să părăseasc spațiul și timpul. O vreme am crezut că am găsit o oarecare pace față de evenimentele mereu schimbătoare ale lumii, părându-mi-se chiar că am simțit veșnicia – dar Dumnezeul Adevărului, Dumnezeul cel Viu nu era în aceste trăiri. ”Nu e nimic altceva decât o ascunsă iubire de sine, în care omul se admiră pe sine ca făptură. El realizează o autoîndumnezeire, în loc să privească spre Dumnezeu. Este aceeași tragedie care a dus și la căderea lui Adam. Ceva a fost schimbat, în chip rafinat, de către cineva: prin meditație interpersonală, omul nu mai este în stare să-L cunoască pe Dumnezeul ipostatic (personal), ajungând o victimă a credinței că el însuși e Dumnezeu. Odată orbit de ”frumusețile” mai sus zugrăvite, omul pornește pe drumul propriei nimiciri, crezând că se poate întoarce la starea pe care a avut-o înaintea vieții. Însă acesta este o stare impersonală în buddhism, iar omul se dizolvă, ajungând neființă. Dar Dumnezeu îl cheamă pe om tocmai din neființă la ființă, prin acel ”Eu SUNT”.
Rugăciunea noastră trebuie să fie, deci întodeauna ipostatică, față către față. Dumnezeu ne-a zidit spre a fi din nou părtași prin har la Ființa dumnezeiască, fără a ne nimici însă identitatea personală. Aceasta e veșnicia pe care o putem dobândi doar prin izbânda noastră asupra lumii. În Hristos am biruit lumea; departe de Dumnezeu, suntem înfrânți și supuși morții. Prin urmare, indiferent de motive, e cea mai mare nebunie să ascultăm de învățătorii mincinoși și, șovăind de colo-colo, să ne lepădăm pentru ei de credința în Biserica lui Hristos. ”În felul acesta, dragostea de aproapele se preschimbă, pe nesimțite, în iubire de sine și duce la o dezbinare nu numai în propria persoană, ci și la descoperirea de lumea înconjurătoare, ba chiar de întreaga omenire, care în Dumnezeu una este. Cel mai cumplit vrăjmaș al dragostei de aproapele este mândria noastră, în care se ascunde o putere uriașă”. Strădania noastră trebuie să se îndrepte spre biruirea mândriei, căci dorința de putere înseamnă moartea sufletului. Dacă primim în lăuntru puterea și mândria, atunci toată rugăciunea noastră va lua în deșert Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu. Iar leacul împotriva mândriei și puterii este smerenia, după cum ne-a arătat Hristos.
Dacă ne vom strădui din toată inima ca prezența lui Dumnezeu-Cuvântul să fie centrul tuturor sferelor vieții noastre, atunci ne vom slobozi de păcate, de patimi și de legăturile cele rele. Adevărata rugăciune creștină este neîncetata chemare a numelui lui Iisus: Doamne Iisuse Hritoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul, și pe toată lumea Ta! Această rugăciune a inimii lucrează și atunci când ne găsim pe patul morții, iar creierul nu mai funcționează la putere maximă, căci prin chemarea Domnului Iisus Hristos ne înveșmântăm sufletul pentru călătoria în veșnicul ”acum”. Rugăciunea adevărată nu este cu putință fără smerenie. Smerenia însă ne arată adevăratul nostru eu, adică starea de despărțire de Dumnezeu. Această despărțire este iadul. Îngăduiți-mi să repet: de ne vom învinui pe sine de bună voie, Domnul ne va îndreptăți prin mila Sa. De ne despărțim noi înșine găsindu-ne scuze sau, mai rău, aruncăm vina pe ceilalți, atunci Domnul ne va judeca. Aceasta e taina vieții: harul rugăciunii aduce veșnicia și este cheia vieții de după moarte – calea de la minte la inimă.
Pe o tăbliță aflată în vestita biserică Aghia Sofia scrie: Spălați-vă și păcatele, nu doar fața. Dacă ne-am îngriji cu aceeași dăruire de sufletul nostru ca și de trup, dacă în loc să căutăm centre de fitness am căuta lăcașuri de rugăciune, dacă în loc să ne punem încrederea în bănci mari cât catedralele și marii ”preoți” ai acțiunilor bancare am pune-o în adevăratele case ale Domnului și în slujitorii Săi, atunci nu ne-am mai lăsa înșelați cu atâta ușurință de ”refrenele” acestei lumi: putere, pofte, bani. Hristos a supus pofta (ispitirea cu pâine), puterea (ispita de templu) și pe diavol (ispitirea cu lumea ce Îi va sta la picioare) prin curăție, ascultare, sărăcie. E drept că acestea nu sunt tocmai valorile cu care am fost crescuți de mici copii, dar înțelepciunea lumii este nebunie înaintea lui Dumnezeu, iar lumea, la rândul ei, îi priveștecpe creștini ca pe niște nebuni. Doar noi putem hotărî în care înțelepciune vrem să credem. Urmările pe care le are înlocuirea viziunii Bisericii cu cea a lumii, a filosofiei, a drepturilor omului, a umanismului și a tuturor celorlalte ”-isme” ne sunt arătate în cărțile de istorie - ridicarea sabiei în loc de ridicarea crucii. Împotriva mândiriei, dezbinării, a războaielor, a urii de străini există un singur leac: smerenia. Ea nu se studiază, ea doar se înfăptuiește și abia atunci când Îl primim pe Hristos în inima noastră ne preschimbăm din creștini cu numele în creștini renăscuți, care pornesc pe calea dobândirii celei mai mari măsuri: dragostea de vrăjmași.
Se zice că Lenin ar fi spus înainte de moarte: ”Dacă în Europa ar fi fost și numai cinci creștini adevărați, atunci comunismul nu ar fi avut nicio șansă”. Unde sunt acum adevărații creștini, cei care ar trebui să ia măsuri în fața Islamului și a pretențiilor sale de a stăpâni lumea? Cu siguranță nu sunt cei ce iubesc șederea în capul mesei la ospețe și scaunele de frunte în sinagogi, și închinăciunile prin târguri, și a se chema de oameni: Rabbi, rabbi, ci aceea care nu se lasă numiți ”Rabbi” – sau ”Domnul Pator”, sau Doamna Episcop” -, fiindcă unul este Dascălul vostru, Hristos, iar voi toți frați sunteți.
Întrebați-vă: sunt, oare, pregătit să ascult glasul Său, sau mă mai las încă subjugat de celelalte glasuri viclene ale ”maeștrilor” mincinoși: ale ezotericilor, ale filozofilor, ale întemeietorilor de noi religii, ale ucigătorilor ”aducători de noroc”, ale mass-mediei, politicienilor sau celorlalți așa-ziși eliberatori? Chemarea lui Hristos naște sentimente incomode în mine sau mi se pare ciudată pentru că nu pot găsi pilde vii? Ori, în loc de aceastea, mândria mea aude glasuri puternice: ”Ia de la fiecare maestru ce are mai bun, nu renunța la libertatea ta, caută cu mijloacele tale proprii, servește-te din supermarket-ul ezoterismului și făurește-ți propria credință”: unde este fratele meu, cine este sora mea? Tot ce rămâne e deșertăciune lăuntrică, o viață omenescă goală. Cine se numește creștin nu își poate îngădui să îi ”îndoape” pe oameni cu vorbe frumoase și citate scripturistice. Acela nu caută să se îndepărteze de ceilalți oameni, ațintidu-și privirile asupra lucrurilor ce despart, după cum se întâmplă în multe comunități religioase. Nu, creștinul renăscut caută părtășia, el vede ceea ce unește, și nădăjduiește și se roagă pentru unirea tuturor cu Biserica cea Una.
Oamenii nu sunt orbi, ei văd cum trăiesc părinții, învățătorii lor sau politicienii. Elevii mei au numit acest lucru, în compunerilor lor, cu un singur cuvânt: fariseism. Ei așteaptă pilde care să le arate cum se trăiește credința, nădejdea și dragostea. Dragostea e singura limbă și singura putere pe care toți o înțeleg. Atâta vreme cât privim nepăsători, de după gard, ne facem vinovați de stricarea credinței. Fie suntem luptărori activi în marile războaie dintre credințe și credință, dintre nădejde și deznădejde, și ne străduim să împlinim visul unei omeniri sobornicești, depline și unite, fie ne facem prin pasivitatea noastră vinovați de căderea, destrămarea, dizolvarea lumii în mii de ideologii naționale, rasiste sau politice, care nu se pot împăca și care calcă cu cruzime omenirea în picioare.
Semnele vremurilor celui de-al treilea mileniu după Hristos, nu demult început, n-aduc pre multă nădejde. Știm foarte bine ce spune cartea Apocalipsei despre sfârșitul zilelor, când răul se va dezlănțui. Se pare că e aproape clipa unei dezlănțuiri a răului mai mare decât a cunoscut vreodată istoria – cine are ochi de văzut. Acela vede giganticele megafuziuni și concentrări de putere, acela vede cum agricultorii sunt jefuiți pe tabla de șah a dorinței de îmbogățire și înțelege apropierea dintre www și 666. Tot mai puțini oameni sunt gata să-și pună ”adevărul la încercare”. De teamă că ceea ce cred a fi adevărat se va dovedi minciună, preferă să-și ascundă capul în nisip. Să sfârșim odată cu strângerea de dovezi despre ”ființarea” lui Dumnezeu în celelalte religii! Dumnezeu S-a descoperit prea desea și prea limpede încât să mai putem spune că nu am avut putința de a-L cunoaște. Acesta e prilejul întoarcerii! Toate se pot schimba de mâine, dacă suntem pregătiți să chemăm în inimă Numele lui Iisus Hristos. Pământul nostru se odihnește pe umerii Sfinților, ei ne sunt lumină. Iar din generație în generație se sting tot mai multe lumini, se face tot mai întuneric, mai putem întoarce timpul îndărăt prin rugăciunea noastră? Sunt sigur că da, dar descoperirile Scripturii se vor împlini...
Înțelesul și rostul acestei cărți este de a da mărturie asupra faptului că iertarea și schimbările sunt cu putință întodeauna și oriunde, atunci când dragostea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh ne atinge inima. Dragostea de negrăit a lui Dumnezeu plutește asupra noastră, la fel ca înainte de facerea lumii. Cel ce își va deschide inima sa o va primi. Aici și acum!
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!
Recenzie publicată în revista Webcultura