Sufletul după moarte de Serafim Rose

Biserica creștină din primele veacuri a luptat împotriva ideii de reâncarnare, care pătrunsese în lumea creștină prin învățături orientale, precum cea a maniheilor. Învățătura mincinoasă a lui Origen despre ”pre-existența sufletelor”  era strâns legată de aceste învățături. Mulți Părinți ai Bisericii, la rândul lor, au scris împotriva ei; cei mai cunoscuți sunt Sfântul Ambrozie al Milanului, în Apus (Despre credința în Înviere), Sfântul Grigore de Nyssa în Răsărit (Despre suflet și înviere), împreună cu alții.

Pentru creștinul ortodox de astăzi care este ispitit de această idee sau care își pune întrebări în legătură cu presupusele ”dovezi” ale ei, este poate deajuns să cugetăm asupra a trei învățături creștine fundamentale care resping definitiv însăși posibilitatea reîncarnării.

1.Învierea trupului. Hristos a înviat din morți în același trup în care murise cu moartea tuturor oamenilor și s-a făcut pârga tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi și ele înviate în Ziua de Apoi și se vor uni iarăși cu sufletul lor pentru a trăi veșnic în Rai sau în iad, după drepata judecată a lui Dumnezeu făcută faptelor lor pe pământ. Acest trup înviat, asemenea trupului lui Hristos, se va deosebi de trupurile noastre pământești, fiind mai subțire și mai asemănător firii îngerești, altminteri neputând locui în Împărăția cerurilor, unde nu este moarte, nici stricăciune; dar va fi tot același trup, restaurat și pregătit pentru viața veșnică în chip minunat de Dumnezeu, precum a văzut Iezichiel în arătarea ”oaselor uscate” (Iez. 37, 1-14). În ceruri, cei mântuiți se vor recunoaște unii pe alții. Astfel, trupul este o parte ce nu poate fi neglijată a persoanei integrale care va trăi veșnic, iar ideea mai multor trupuri aparținând aceleiași persoane neagă însăși firea Împărăției cerurilor, pregătite de Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc.

2.Răscumpărarea noastră de Iisus Hristos. Dumnezeu S-a întrupat și prin viașa, patimile, moartea Sa de pe Cruce ce-a scăpat de sub stăpânirea păcatului și a morții. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiți și pregătiți pentru Împărăția cerurilor, fără să plătim vreo ”penalizare” pentru fărădelegile noastre din trecut. Însă conform ideii de reâncarnare, dacă omul este ”mântuit” cumva, aceasta se petrece decât după multe ”vieți” în care a ispășit urmările păcatelor lui. Acesta este legalismul rece și uscat al religiilor păgâne, care a fost cu desăvârșire desființat de jertfa de pe Cruce a lui Hristos; tâlharul din dreapta Sa a primit mântuirea într-o clipă, prin credința în Fiul lui Dumnezeu, ”karma rea” a fărădelegilor sale fiind ștearsă de harul lui Dumnezeu.

3.Judecata. Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evr. 9, 27). Viața oamenilor este o perioadă de ncercare unică, precisă, după care nu mai există ”încă o șansă”, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă, cât și milostivă) făcută oamului după starea în care se găsește sufletul lui la sfârșitul vieții.

În aceste trei învățături revelați acreștină este foarte precisă și clară, în comparație cu religiile păgâne care nu cred în Înviere, nici în mântuire și nici nu au o învățătură limpede cu privire la judecata și viața viitore.

În numeroasele scrieri ale Sfinților Părinți și în Viețile Sfinților, vedem că după moarte sufletul pătrunde îndată în lumea văzduhului de sub ceruri. De asemnea, vedem că înaintarea sufletului în acest tărâm al văzduhului, după ce trupul a murit cu adevărat și sufletul nu mai are nicio legătură cu lucrurile de pe pământ, este înfățișat ca un urcuș prin vămi, unde începe Judecata Particulară, pentru a vedea dacă sufletul este vrednic să locuiască în ceruri. Sufletele osândite pentru păcatele nepocăite sun aruncate în jos, în iad, de duhurile căzute; cele care trec cu bine de încercările vămilor se înalță liber, călăuzite de îngeri, în Rai.

Ce este acest Rai? Unde se află el? Este raiul un loc? Este el ”sus”?

Desigur, nici un creștin cu minte nu crede în caricutarua ateistă a unui Rai ”în cer”, cu toate că există unii protestanți naivi care vor să așeze Raiul într-o galaxie sau constelație îndepărtată. Întreaga creație văzută este căzută și sctricat și nicăieri în ea nu este loc pentru Raiul nevăzut a lui Dumnezeu, care este o realitate  spirituală, nu materială. Însă mulți creștini, pentru a scăpa de batjocura necredincioșilor și a evita până și cea mai mică urmă de concepție materialistă, au ajuns în extrema cealaltă, declarând că Raiul nu e ”nicăieri”. Printre romano-catolici și protestanți există păreri sofisticate care susțin că Raiul este ”o stare”, nu un loc, că ”sus” nu este decât o metaforă, că Înălțarea lui Hristos (Lc. 24, 50-51, F. Ap. 1, 9-11) nu a fost defapt o ”înălțare”, ci numai o schimbare de stare. Consecința unor astfel de păreri este că Raiul și iadul devin niște idei foarte nelămurite și imprecise, iar simțul realității lor începe să dispară – cu urmări catastrofale pentru viața creștină, pentru că tocmai acestea sunt realitățile către care este îndreptată întreaga viață pământească.

Toate părerile de acest fel, conform învățăturilor Episcopului Ignatie Briancianicov, sunt întemeiate pe ideea mincinoasă a filosofului modern Descartes că tot ce nu este material este ”spirit pur” și nu este mărginit de timp și spațiu. Aceasta nu este învățătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie: ”Nălucirea lui Decartesprivind neatârnarea duhurilor de timp și de spațiu este o deplină absurditate. Tot ce este mărginit depinde de spațiu în chip necesar”.

Cărțile dumnezeieștilor slujbe și scrierile Părinților Bisericii Ortodoxe lămuresc pe deplin locul unde se află Raiul și iadul. Cu limpezime arată învățătura Biserici Ortodoxe de Răsărt că Raiul se află în ceruri, iar iadul se găsește în măruntaiele pământului.

Este adevărat că toate izvoarele ortodoxe – Sfânta Scriptură, dumnezeieștile slujbe, Viețile Sfinților, scrierile Sfinților Părinți – vorbesc despre Rai și ceruri ca fiind ”sus”, iar despre iad ca find ”jos”, sub pământ. Și mai este adevărat că, de vreme ce sufletele și îngerii sunt mărginiți în spațiu, ei trebuie să se afle mereu într-un loc precis – fie el Raiul, iadul sau pământul. Învățătura Sfântului Ioan Damaschin spune că ”atunci când îngerii sunt în cer, nu sunt pe pământ, iar când sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ, nu rămân și în cer”, care este aceeași cu ceea ce învățaseră mai înainte Sfântul Vasile cel Mare (Despre Sfântul Duh, cap. 23), Sfântul Grigore Dialogul (Omilii morale la Cartea lui Iov, Cartea II, 3) și toți părinții ortodocși.

Rin urmare, Raiu este un singur loc, și sigur este sus față de orice punct de pe pământ, iar iadul este sigur jos, în măruntaiele pământului; însă aceste locuri și cei ce splășluiesc acolo nu pot fi văzuți de oameni decât după ce li se deschid ochii duhovnicești. Mai mult, aceste locuri nu sunt cuprinse în ”coordonatele” sistemului nostru spațio-temporal: avioanele nu trec ”în chip nevăzut” prin Rai, nic sateliții pământeni prin al treilea cer și nici nu se poate ajunge la sufletele ce așteaptă Judecata de Apoi în iad forând în pământ după ele. Ele nu sunt acolo, ci într-un alt fel de spațiu care începe chiar aici, însă se întinde, s-ar putea spune, într-o altă direcție.

Există semne sau cel puțin indicii ale acestui alt fel de realitate până și în experiența de zi cu zi din această lume. De pildă, existența vulcanilor și a unei călduri foarte mari în centrul pământului este socotită de mulți Sfinți Părinți ca un semn nemijlocit al existenței iadului  în măruntaiele pământului. Desigur, iadul nu este ”material” în sensul în care materială lava care se scurge de sub scoarța pământului; însă chiar pare a exista o ”suprapunere” a celor două feluri de realitate – o ”suprapunere” ce poate fi văzută, întâi de toate, în firea omului însuși, care poate în anumite împrejurări sau prin voia lui Dumnezeu, să vadă ambele feluri de realitate încă din această viață. Chiar oamenii de știință moderni au ajuns să recunoască faptul că numai suntem siguri de firea ultimă și de hotarele materiei, nici de punctul unde ea se sfârșește și începe realitatea ”psihică”.

Dincolo de aști în general că Raiul și iadul sunt într-adevăr ”locuri”, însă nu locuri din această lume, din sistemul nostru spațio-temporal, nu este de trebuință să fim curioși. Aceste ”locuri” se deosebesc atât de mult de înțelegerea noastră pământească a  ideii de ”loc”, încât ne vom încurca fără ieșire încercând fără ieșire să alcătuim o ”geografie” a lor.  Unele Vieți ale Sfinților arată limpede că ”raiul” este deasupra ”paradisului”; altele spun cp există cel puțin ”trei ceruri” – însă nu ni se cuvine să stabilim noi ”hotarele” acestor locuri sau să încercăm să deosebim trăsăturilor lor. Asemenea descrieri ne sunt date, prin pronia lui Dumnezeu, pentru a ne inspira să ne nevoim ca să ajungem la ele printr-o viață și o moarte creștină, și nu pentru a le supune unor categorii lumești ale logicii și cunoașterii, care nu li se potrivesc. Sfântul Ioan Gură de Aur cu dreptate ne cheamă înapoi la grija cea adevărată pe care trebuie să o avemcând cercetăm cele despre Rai și iad: ”Întrebi unde este iadul; dar de ce ar trebui să știi? Tu trebuie să știi că iadul există, nu unde este ascuns. Părerea mea este că el se află undeva în afara acestei lumi. Să ne străduim să aflăm nu unde este, ci cum să scăpăm de el.” (Omilii la Romani, 31, 3-4)

În viața aceasta nu ne este dat să înețelegm foarte multe privind această lume cu toate că știm destule pentru a răspunde raționaliștilor care spun că Raiul și iadul nu sunt ”nicăieri” și deci nu există, pentru că ei nu le pot vedea. Aceste lucruri sunt cu devărat „undeva” și unii pământeni au fost  acolo și s-au întors pentru a ne povesti despre ele; însă noi, cei în trup, le vedem mai mult prin credință decât prin cunoștință: ”vedem acum prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu (I Cor. 13, 12).

Trăsături ale adevăratei experieri a Raiului

(1) Adevărata experiere a Raiului se petrece întodeauna la capătul unui urcuș, de obicei prin vămi (dacă sufletul are ”dări” de plătit aici). În experiențele ”din afară de trup” și ”dedupă moarte” de astăzi, vămile și demonii nu sunt întâlniți niciodată, iar urcușul este numai rareori pomenit.

(2) Sufletul este întodeauna condus către Rai de unul sau mai mulți îngeri și niciodată nu ajunge acolo ”hoinărind”, nici nu intră în el prin propra voință sau putere. Cu privire la ceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea sa la Luca 16, 19-31, scrie ”Lazăr a fost apoi purtat de îngeri, însă sufletul celuilalt (al bogatului) a fost luat de puteri înfricoșătoare care se poate să fi fost trimise pentru aceasta. Căci sufletul nu poate să plece către acea viață prin puterea sa, fiindcă acest lucru este cu neputință. Dacă noi , umblând de la o cetate la alta, avem trebuință de o călăuză, cu atât mai mut nu va vea sufletul nevoie de călăuze atunci când este smuls din trup și pus înaintea vieții viitoare?

Aceste aspect poate fi socotit cu adevărat una dintre pietrele de încercare pentru autenticitatea experiențelor Raiului. În experinețele contemporane, foarte adesea sufletului i se dă posibilitatea să aleagă dacă rămâne în ”Paradis” sau să se întoarcă pe pământ, în vreme ce adevărata experiere a Raiului nu este după alegerea omului, ci numai la porunca lui Dumnezeu, îndeplinită de îngerii Săi. Experiența obișnuită ”din afară de trup”, a ”Paradisului” din zilele noastre nu are trebuință de călăuză deoarece ea se petrece chiar aici, în văzduhul de deasupra noastră, încă în această lume, în vreme ce prezența îngerilor este necesară dacă experiența are loc în afara acestei lumi, într-un alt fel de realitate, unde sufletul nu paote merge singur.(Aceasta nu înseamnă că demonii nu pot lua chip mincinos de ”îngeri călăuzitori”, însă se pare că în experiențele de astăzi ei nu o fac decât rareori.)

(3)Experiența se petrece într-o lumină puternică și este însoțită de semne văzute ale harului dumnezeiesc, îndeosebi de mireasmă minunată. Este adevărat că asemenea  semne apar uneori și în experinețele ”de după moarte” de astăzi, însă există o deosebire fundamnetală între ele, care nu poate fi niciodată subliniată îndeajuns. Experinețele de astăzi sunt superficiale, chiar foarte legate de simțuri. Deosebirea dintre experinețel de astăzi și adevărata exeriere a raiului este tocmai cea dintre ”creștinismul” superficial al zilelor noastre și adevăratul creștinism ortodox. De pildă, ”pacea” ce poate fi simțită de cineva care ”L-a acceptat pe Iisus ca fiind Mântuitorul său” sau a trecut prin experiența  foarte des întâlnită a ”vorbirii în limbi” sau l-a ”văzut” pe ”Hristos” (lucru deloc rar astăzi), dar care nu cunoaște deloc viața de nevoință și pocăință creștină conștientă și nu s-a împărtășit niciodată cu adevăratul Trup și Sânge ale lui Hristos în Sfintele Taine întemeiate de Hristos Însuși, o astfel de pace pur și simplu nu poate fi cici cu un chip asemănată cu pacea descoperită în viețile marilor sfinți artodocși. Experinețele contemporane sunt în chip literal ”falsuri” ale adevăratelor trăiri ale Raiului.

(4) Adevărata experiere aRaiului este însoțită de un astfel de sentiment de cutremur și frică înaintea măreției lui Dumnezeu și de un sentiment al nevredniciei de a oprivi, cum rar se întâlnesc astăzi chiar și în rândul creștinilor ortodocși, cu atât mai puțin printre cei aflați în afara Bisericii lui Hristos. Cei care văd astăzi ”Paradisul” în lumea din văzduh sunt ”mulțumiți”, ”fericiți”, simt ”plăcere” – rareori mai mult. Dacă văd pe Hristos într-o formă sau alta, ei se lasă în voia ”dialogurilor” familiare cu el, specifice experiențelor din mișcarea ”harismatică”. Dumnezeire și cutremurul omului înaintea Ei, frica lui Dumnezeu lipsesc din aceste experiențe.

Pentru creștinii ortodocși, realitatea iadului este tot atât de sigură ca și cea a Raiului. Însuși Domnul nostru a vorbit în multe rânduri despre acei oameni pe care, fiindcă nu i-au ascultat poruncile, El îi va trimite în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui (Mt. 25, 41). Într-una din pildele Sale, El dă exemplu grăitor al bogatului care, osndit să stea în iad din pricina fărădelegilor  lui din această viață, își ridică privirea către sânul lui Avraam, unde era Lazăr, săracul pe care îl disprețuise în timpul vieții, și îl roagă fierbinte pe Patriarhul Avraam să îi îngăduie lui Lazăr să vină și să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam răspunde că între noi și voi s-a întărit prăpastie mare și cei mântuiți nu intră în legătură  cu cei osândiți (Lc. 16, 24,26).

Învățătura ocultă despre viața de după moarte a Dr. Kubler-Ross, Dr. Moody și a altor cercetători ai experiențelor ”de după moarte” de astăzi poate fi înfăâișată pe scurt în câteva idei. Ea este învățătura despre viața de după moarte care plutește în aerul sfârșitului acestui veac și pare în chip inexplicabil ”firească” tuturor celor care o studiază și nu cunosc temeinic nicio altă învățătură.

 (1) Nu trebuie să ne temem de moarte. Dr. Kubler-Ross povestește: ”Consemnările arată că procesul morții este dureros, însă moartea însăși... este o experiență plină de pace, lipsită de durere și de frică. Toți, fără nicio excepție, vorbesc despre un sentiment de calm și de plenitudine”. Aici se poate observa încredea în propriile trăiri sufletești care îi caracterizează pe toți cei înșelați de duhurile căzute. Această încredere în experiențe sufletești plăcute face parte din spiritul religios care plutește acum în văzduh și pricinuiește o mincinoasă senzație de bine, care este ucigătoare pentru viața duhovnicească.

(2) Nu va fi nicio judecată, și nici iad. Dr. Moody relatează, întemeindu-se pe interviurile sale, că, ”în majoritatea cazurilor, modelul de răpsplată-pedeapsă al vieții de după moarte este abandonat și infirmat, chiar și de cei care fuseseră obișnuiți să gândească astfel. Ei au descoperit, spre marea lor uimire, că până și atunci când faptele lor evident îngrozitoare și păcătoase erau descoperite  în fața ființei de lumină, aceasta nu răspundea cu mânie și furie, ci numai cu înțelegere și chiar umor” (Viața de după viață). Dr. Kubler-Ross remarcă, privitor la cei cu care a discutat, pe un ton mai dogmatic: ”Toți sunt o deplinătate. Dumnezu nu judecă, omul o face”. Se pare că nici nu le trece prin cap acestor cercetători  că această lipsă a judecății din experinețele „de după moarte” poate fi o primă impresie înșelătoare, sau că judecata nu are loc în primele puține minute ale morții; ei nu fac altceva decât să interpreteze experiențele după spiritul religios al vremurilor, care nu vrea ăs creadă în judecată și în iad.

(3) Moarte nu este o experiență atât de unică și de finală, așa cum a înfățișat-o învățătura creștină, ci este numai o trecere inofensivă la o ”stare mult mai înaltă a conștinței”. Dr. Kubler-Ross o definește astfel: ”Moartea este osimplă lepădare a trupului material, asemenea fluturelui care iese din cocon. Este o trecere într-o stare mai înaltă a conștiinței, în care continui să simți, să înțelegi, să râzi, să fii capabil să crești, iar singurul lucru pe care îl pierzi este ceva de care nu mai ai nevoie, adică trupul tău material. Este ca atunci când pui deoparte haina de iarnă la venirea primăverii... și asta-i moarte”. Vom arăta mai jos cum se deosebesc acestea de adevărata învățătură creștină.

(4) Țelul vieții pe pământ și al vieții de după moarte nu este mântuirea veșnică a sufletului, ci un proces nemprginit de ”creștere” în ”iubire” și ”înțelegere” și ”împlinire personală”. O astfel de concepție ocultă despre viață și moarte nu vine din crâmpeiele de experiențe ce sunt făcute cunoscute astăzi; ea vine din filosofia ocultă care a invadat vremurile noastre.

(5) Experinețle ”de după moarte” și ”din afară de trup” sunt ele însele o pregătire pentru viața de după moarte. Pregătirea creștină tradițională pentru viața veșnică (prin credință, pocăință, participare la Sfintele Taine, nevoință duhovnicească) este de mică însemnătate în comparație cu ”iubirea” și ”înțelegerea” sporite care sunt insuflate de experinețele ”de după moarte”; mai precis (precum în programul alcătuit recent de Kubler-Ross și Robert Monroe), bolnavii aflați în stadiul terminal pot fi pregătiți pentru experiențe ”în afară de trup”, ”astfel încât ei să dobândească o înțelegere asura a ceea ce îi așteaptă Dincolo când vor muri”. Una dintre persoanle cu care a vorbit Dr. Moody declară cu tărie: ”Motivul pentru care nu mi-e frică de moarte este că știu unde mă duc când voi pleca de aici, pentru că am fost deja acolo”. Ce optimism tragic și neînsemnat!

Fiecare din aceste cinci idei dace parte din învățătura Spiritismului din veacul al XIX-lea, descoperită prin intermediul mediilor de ”spiritele” înseși. Aceasta este o învățătură pur și simplu născocită de demoni cu scopul de a schimba întreaga concepție despre religie a omenirii. Filozofia ocultă, care aproape întodeauna însoțește și colorează experiențele ”de după moarte” de astăzi, nu este decât o infiltrare până la nivel popular a Spiritismului ezoteric al epocii victoriene; ea este un simptom al dispariției adevăratelor concepții creștine din mintea maselor din lumea apuseană. Experineța ”de după moarte” sprijină și răspândește filosofia nu pentru că ar avea un conținut ocult, ci pentru că învățătura și mijloacele creștine fundamentale, care odinioară îi ocroteau pe oameni de o astfel de filosifie străină, au fost în mare parte îndepărtate, și acum, practic orice experiență a ”celeilalte lumi” va fi folosită pentru a răspândi ocultismul. În veacul al XIX-lea numai câțiva liber-cugetători și oameni neduși la biserică credeau în această filosifie. Acum însă ea este atât de răspândită, încât rice om care nu are o concepție sănătoasă conștientă proprie este atras să o accepte în chip foarte ”firesc”.

Învățătura ocultă despre viața de după moarte, deși sfârșește departe de adevăr, începe de la un adevăr creștin neîndoielnic: moartea trupului nu înseamnă sfârșitul vieții omului, ci numai începutul unei noi stări pentru sufletul omenesc, ce ăși continuă existența despărțit de trup. Moartea, care nu a fost făcută de Dumnezeu, ci a fost adusă în creație de păcatul lui Adam din Eden, este chipul cel mai cutremurător în care omul își cunoaște căderea firii sale. Soarta veșnică a fiecăruia atârnă în mare măsură de felul în care își privește propria moarte și se pregătește pentru ea.

Adevărata învățătură creștină față de moarte cuprinde în ea și teamă, și nesiguranță, tocmai acele sentimente pe care dorește să le desființeze ocultismul. Cu toate acestea, atitudinea creștină nu are nimic din frica josnică ce poate fi trăită de ce icare mor fără nicio nădejde a vieții veșnice, iar un creștin cu conștiința împăcată se apropie de moarte cu liniște și, după harul lui Dumnezeu, chiar cu o anumită siguranță.

Adevărata atitudine creștină față de moarte este întemeiată pe cunoașterea deosebirilor hotărâtoare dintre viața aceasta și cea care va să vină. Mitropolitul Macarie Moscovitul a rezumat învățătura scripturistică și patristică privitoare la aceasta în următoarele cuvinte: ”Moartea este hotarul unde pentru oameni sfârșește vremea luptelor și începe vremea răsplătirii, astfel că după moarte nu ne mai este cu putință nici să ne pocăim și nici să ne îndreptăm viața. Hristos Mântuitorul a deavăluit acest adevăr în pilda bogatului și a lui Lazăr, din care se vede limpede că amândoi și-au primit răsplata îndată după moarte și că bogatul, oricât de mult se chinuia în iad, nu a putu scăpa de chinuri prin pocăință (Lc. 16, 26).”

Prin urmare, moartea este acea realitate care ne trezește să vedem deosebirea dintre lumea aceasta și cea viitoare și ne insuflă dorința de a trăi o viață de pocăință și curățire atțta vreme cât mai avem timp.

Sfântul Serafim de Sarov în vremurile noastre moderne ne învață: ”O, dacă ați ști numai ce bucurie, ce dulceață le așteaptă pe sufletele drepților în Rai, atunci ați vrea, cu hotărâre tare, să primiți în viața aceasta vremelnică tot necazul, toată prigoana și defăimarea cu mulțumire! Dacă însăși chilia aceasta a noastră ar fi plină cu viermi până ne-ar mânca trupul toată viața noastră vremelnică, atunci ar trebui să încuviințăm acest lucru cu cea mai mare dorință, numai ca să fim lipsiți de bucuria cerească, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc.”

Lipsa de frică înaintea morții a adepților ocultismului și a protestanților este rodul neștiinței lor despre cele ce îi așteaptă în viața viitoare și despre ce putem face ca să ne pregătim pentru ea. De aceea, adevăratele experiențe și vedenii despre viața de după moarte îl cutremură pe om până în străfundurile ființei sale și (dacă nu a dus o viață creștină râvnitoare) îl fac să-și schimbe viața, pentru a se pregăti pentru cea care va să fie. Când Sfântul Athanasie de la Lavra Peșterilor din Kiev a murit și s-a întors la viață după două zile, ceilalți monahi ”au fost cuprinși de groază văzându-l din nou viu; apoi au început să-l întrebe cum s-a întors la viață și ce văzuse și auzise în vremea cât fusese  în afară de trup. El răspundea tuturor întrebărilor repetând întruna: ”Salvați-vă!” Iar când frații au stăruit să le spună ceva de folos pentru sufletele lor, le-a lăsat ca testament  să facă ascultare și să se pocăiască neîncetat. Îndată după aceea Athanasie s-a zăvorât într-o peșteră, unde a rămas tim de disprezece ani fără a ieși niciodată, petrecând zi și noapte în plâns necurmat, hrănindu-se cu puțină pâine și apă o dată la două zile și negrăind cu nimeni. Când i-a venit ceasul morții, el le-a mai spus odată fraților ce se adunaseră învățăturiel sale despre ascultare și pocăință și s-a săvârșit cu pace în Domnul.”

Locul ocupat de aducerea amite de moarte în viața creștină poate fi văzut din cartea nevoinței creștine, Scara Sfântului Ioan (a șasea treaptă fiind închinată tocmai ei): ”Precum pâinea e mai de trebuință dintre toate mâncările, așa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuință dintre toate lucrările. Nu e cu putință a trăbate ziua de față cu bună creidincioșie, de nu va fi socotită cea din urmă a întregii vieți”. Iar scriptura bine  grăiește: În tot ce faci aduți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată. (Sir. 7,36)

Numai cel care are această cumpătată perspectivă creștină asupra vieții poate cuteza să spună, odată cu Sfântul Apostol Pavel, doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos (Filip.1, 23). Numai acela care a dus o viață creștină de nevoință, pocăință și plângere a păcatelor  poate spune, cu Sfântul Ambrozie a Milanului: ”Cei nebuni se tem de moarte ca de cel mai mare rău, însă cei înțelepți o caută ca o odihnă după truda lor și ca sfârșitul relelor.”

Episcopul Ignatie își încheie vestita ”Omilie despre moarte” cu cuvinte care pot fi și pentru noi, o sută de ani mai târziu, o chemare de a ne întoarce la singura atitudine  creștină adevărată în fața morții, lepădând toate iluziile optimiste cu privire la starea noastră duhovnicească de acum, ca și toate nădejdile mincinoase pentru viața viitoare:

”Să trezim în noi amintirea morții mergând în cimitire, cercetând bolnavii, fiind prezenți la moartea și îngroparea celor apropiați, cugetând și reînnoind în amintirea noastră morțile despre care am auzit sau pe care le-am văzut în vremea noastră ... După ce am înțeles cât de scurtă este viața noastră pe pământ și cât de deșarte sunt toate căștigurile și foloasele pământești; înțelegând îngrozirea celor ce vor să fie pentru aceia care L-au disprețuit pe Răscumpărătorul și răscumpărrea și s-au dat în chip deplin jertfă păcatului și stricăciunii, să ne întoarcem ochii minții ca să nu privească neîncetat la frumusețea amăgitoare și desfătătoare a lumii, care prinde cu ușurință inima slabă a omului și o silește să o iubească  și să îi slujească; să îi întoarcem către priveliștea înfricoșătoare, dar mântuitoare a morții care ne așteaptă. Să spălăm, să mprturisim cu lacrimi păcatele noastre, care sunt scrise în cărțile Stăpânului lumii. Să dobândim harul Sfântului Duh – această pecete, acest semn al alegerii și al mântuirii; el este de neapărată trebuință ca să putem trece nestingheriți prin văzduh și ca să pătrundem prin porțile cerești și în locașurile de sus... O, voi cei care ați fost alungați din Rai! Nu pentru plăceri, nu pentru petreceri, nu pentru jocuri ne aflăm noi pe pământ – ci pentru ca prin credință, pocăință și Cruce să omorâm moartea care ne-a omorât pe noi și să recâștigăm Raiul pierdut! Fie ca milostivul Dumnezeu să dea celor car citesc această Omilie, și celui care a alcătuit-o, să-și amintească de moarte în vremea vieții acesteia pământești și, pomenind-o, făcându-ne morți pentru toată deșertăciunea și trăindu-ne viața pentru veșnicie, să alungăm de la noi groaza morții, atunci când va veni ceasul ei, și prin ea să intrăm în viața cea fericită, veșnică, adevărată! Amin!”

Răspuns împotriva capitolelor latine privind focul curățitor

Se socotește adevărat, de cei mai mulți, că iertarea păcatelor este în același timp și o izbăvire de pedeapsă; căci cel ce primește iertarea păcatelor este în același timp izbăvit  de pedeapsa cuvenită pentru ele. Iertarea ese dată în trei chipuri și în momente diferite: (1) la vremea Botezului; după Botez, prin schimbare și întristare și îndreptarea (păcatelor) pri nfapte bune în viața de acum; și (3) după moarte, prin rugăciuni și fapte bune și orice altceva face Biserica pentru cei morți.

În cea dintâi și cea din urmă iertare, harul lui Dumnezeu are partea cea mai mare, cu împreună-lucrarea rugăciunii, iar noi aducem foarte puțin. Iertarea cea din mijloc, pe de altă parte, are mai puțin har și cea mai mare parte se datorează trudei noastre. Prima se deosebește astfel de ultima: că cea dintâi este o iertare a păcatelor de orice fel, pe când cea din urmă este o iertare numai a păcatelor care nu sunt de moarte și de care omul s-a pocăit în viață

Primele două zile după moarte

Săvârșind Liturghie în aveste zile, sufletul celui adormit primește mângâiere de la îngerul care l-a luat... În cele două zile de după moarte i se permite sufletului, însoțit de îngeri, să meargă unde dorește pe pământ. Sufletul iubitor de trup se duce când la casa de care s-a despărțit, când la mormânt, unde a fost pus trupul; așa petrece el cele două zile, căutând, precum pasărea, cuibul ei. Sufletul virtuos se duce la locurile unde avea obiceiul să săvârșească dreptatea. A treia zi, tot sufletul creștin se înalță la ceruri pentru a se închina Dumnezeului tuturor și pentru a imita învierea din morți - cea de a treia zi - a lui Hristos, Dumnezeul tuturor.

Vămile

Atunci (în ziua a treia) el trece printre legiuni de duhuri rele care îi stau în cale și îl învinuiesc de felurite păcate, cu care ei înșiși îl ispitiseră. Diferite descoperiri ne spun că sunt douăzeci de astfel de piedici, așa-numite ”vămi”; la fiecare dintre ele se cercetează un păcat anume; după ce trece de una, sufletul ajunge la următoarea, și numai după ce a trecut cu bine de toate, el poate să-și continue drumul fără a fi aruncat fără întârziere în gheena. Putem vedea cât de înfricoșători sunt acești demoni și vămile lor din aceea că însăși Maica Domnului, atunci când Arhanghelul Gavriil i-a vestit că se petrece ceasul trecerii ei, L-a rugat fierbinte pe Fiul său să-i izbăvească sufletul de demonii aaceștia și, ascultându-i rugăciunea, Însuși Domnul Iisus Hristos a venit din ceruri pentru a primi sufletul Precuratei Maicii Sale și a-l duce în cer. Cu adevărat grozavă este ziua a treia pentru sufletul celui adormit și de aceea atunci are deosebită trebuință de rugăciune.

Faptul important este că sufletul trece cu adevărat printr-o judecată (Judecata particulară) la scurtă vrteme după moarte, ca un rezumat final al ”răzbiului nevăzut” pe care l-a purtat (s-au nu l-a purtat) pe pământ împotrivaa duhurilor căzute.

Cele patruzeci de zile 

Apoi, după ce a trecut cu bine prin vămi și s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, vreme de încă 37 de zile sufletul merge prin locașurile cerești și adâncurile iadului, neștiind încă unde va rămâne, și numai în a patruzecea zi i se rânduiește la locul unde va sta până la învierea morților.

Conform descoperirii făcute de înger Sfântului Macarie Egipteanul, pomenirea specială a celor adormiți săvârșită de Biserică în ziua a noua după moarte (în afară de simbolismul general al celor nouă cete îngerești) se face deoarece până deoarece până atunci sufletului i-au fost arătatefrumusețile Raiului și numai după aceea, i se arată chinurile și grozăviile iadului, înainte de a ise rândui, în ziua patruzecea, locul în care va aștepta învierea morților și Judecata de Apoi. Aceste numere sunt o regulă generală sau un ”model” al realității de după moarte și, fără îndoială, nu toți morții își urmează drumul exact după această ”regulă”.

Starea sufletului până la Judecata de Apoi

Unele suflete se găsesc (după cele patruzeci de zile) într-o stare de pregustare a veșnicei bucurii și fericiri, iar altele, într-una de frică de chinurile veșnice care vor veni pe deplin după Judecata de Apoi. Până atunci, mai suynt cu putință schimbări în starea sufletelor, îndeosebi prin oferirea Jertfei fără de sânge pentru ele (pomenirea la Liturghie), precum și prin alte rugăciuni.

Rugăciunea pentru morți 

Panihidele și rugăciunea de acasă pentru cei morți le sunt de folos, așa cum sunt faptele bună făcute în memoria lor, cum ar fi milostenia sau daniile către biserică. Însă deosebit de folositoare este pomenirea la Dumnezeiasca Liturghie. Au fost multe arătări ale morților și alte întâmplări ce au adeverit însemnătatea pomenirii lor. Mulți oameni care au murit în pocăință, dar care nu au putu s-o împlinească în timpul vieții lor, au fost sloboziți de chinuri și au căpătat odihnă. În biserică se aduc mereu rugăciuni pentru odihna celor adormiți, iar în ziua Pogorârii Sfântului Duh, în rugăciunile ce se fac în genunghi la Vecernie, există chiar și o cerere specială ”pentru cei din iad”.

Ce putem face pentru cei morți

Îndată ce cineva a murit, chemați un preot sau dați-i de veste, pentru ca el să poată citi ”Rugăciunile la ieșirea sufletului”, care sunt rânduite a fi citite tuturor creștinilor ortodocși după moarte. Încercați, pe cât puteți să faceți slujba înmormântării în biserică, iar Psaltirea să se citească pentru cel răposat până la înmormântare. Slujba îngropării nu trebuie săvârșită în chip artistic, dar, trebuie să fie deplină, nu scurtată; nu vă gândiți atunci la voi înșivă și la confortul vostru, ci la răposat, de care vă despărțiți pentru totdeauna. Dacă sunt mai mulți morți în biserică în același timp, nu vă împotriviți dacă dacă vi se porpune să fie slujită înmormântarea pentru toți deodată. Este mai bine ca ea să se facă pentru doi sau mai mulți în același timp, când rugăciunea apropiaților care s-au adunat va fi și mai fierbinte, decât să se slujească mai multe înmormântări una după alte, scurte din pricina lipsei de timp și de vlagă; fiindcă fiecare cuvânt din rugăciune pentru cel răposat este ca o picătură de apă pentru un om însetat. Neapărat îngrijiți-vă, fără întîrziere, adică să săvârșească rugăciunea zilnică la Liturghie vreme de patruzeci de zile. De obicei în bisericile unde se face slujbă în fiecare zi, răposații pentru care s-a săvârșit înmormântarea acolo sunt pomeniți patruzeci de zile și mai mult.

Învierea trupului

Când spunem învierea morților, spunem învierea trupurilor, deoarece învierea este starea de a doua a celui căzut. Sufletele însă, pentru că sunt nemuritoare, cum vor învia? Dacă moartea se definește ca o despărțire a sufletului de trup, negreșit că învierea este iarăși unirea sufletului și a trupului și a doua stare a viețuitoarei  care s-a descompus și a căzut. Prin urmare, însuși trupul, coruptibil și descopus, va învia incoruptibil.  Căci nu este neputincios Celui care la început a făcut trupul din țărâna pământului, care s-a descompus și s-a întors iarăși în pământul din care a fost luat, nu este neputincios să-l învieze din nou, potrivit hotărârii Sale.

Dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuți, numai el ar fi încununat; iar dacă numai el s-a tăvălit în plăceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a săvârșit sufletul fără trup, în chip drept amândouă vor avea parte de răsplată.

Sufletele se vor uni cu trupurile, iar acestea vor fi nestricăcioase, pentru că vor dezbrăca stricăciunea. Astfel, ne vom apropia de înfricoșatul scaun de judecată a lui Hristos. Diavolul, demonii lui, omul lui, adică Antihrist, cei necredincioși și cei păcătoși vor fi predați focului veșnic. Focul acesta nu va fi material ca acesta de aici, ci un foc precum numai Dumnezeu îl știe. Cei care au făcut fapte bune cu îngerii vor străluci ca soarele spre viața veșnică, împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Îl vor vedea pururea, vor fi văzuți de El și vor culege bucuria nesfârșită, care vine de la El, lăudându-L împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii nesfârșiți ai vecilor. Amin!”