Cât timp să mai așteptăm?

Cât timp să mai așteptăm? Oricum și oricât. Se întâmplă să fim așa entuziaști în așteptare. Să ne mâncăm pâinea neagră și să simțim gustul demnității. În zilele mai bune începem să credem că de acum încolo totul o să meargă așa cum am sperat. Se dovedește a fi un respiro pentru vremurile și mai grele care ne așteaptă. Așa ca să nu diesperăm cu totul și să nu uităm să mulțumim pentru simplu fapt de a respira. Chiar ajungem să ne credem eroi că putem să rezistăm în atare împrejurări potrivnice. Și devenim chiar mândri de sine pentru puterea de a supraviețui. Noi am învățat perfect să supraviețuim, uitând cu desăvârșire cum se trăiește. Dacă ne-am pomeni în condiții normale, ne-am pierde cu firea, ne-ar fugi pământul de sub picioare, am fi debusolați. La ce bun atâta normalitate când nu știi ce să faci cu ea?

Așa că continuăm să ne ducem traiul obișnuit. Când vin vremuri foarte grele, începem să ne lamentăm, să ne văicărăm, să aruncăm cuvinte de ocară, avem și noi niște limite ale răbdării. Suntem puternici, dar vine momentul în care ne crapă răbdarea. Ne cerem niște drepturi cu jumătate de gură pentru că nu suntem siguri că le-am merita. Cerem și noi o fărâmă de drepturi de la cei mari și puternici, poate s-or îndura și de noi, mult oropsiții. Și primim în schimb promisiuni ambalate în cutii roz cu funde de satin. Sunt fabuloase, nici n-am visat la așa ceva, nu ne-am închipuit că putem primi atâta îndurare. Noi n-am cerut atât de mult, pentru asta chiar merită să strângi cureaua și să mai rabzi. Și apare așa o forță în noi de care nici nu ne-am închipuit. Acum greul de ieri pare mai ușor și apare nu știu de unde mai mult spor. Oricum avem exemple de vremuri și mai dezastruoase, relativ recente, cei născuți la începutul secolului trecut în spațiul nostru au trăit fără electricitate, gaze, aduceau apa de la fântână, au răbdat foamete, colectivizare, aveau norme la colhoz, mâncau zilnic mămăligă, aveau haine și încălțări sărăcăcioase sau duceau lipsă de ele. De ce ne-am plânge noi?

Păi depinde cu cine ne comparăm, dacă ne comparăm cu predecesorii, s-ar putea să ne pară că trăim în Sânul lui Avraam, dacă ne comparăm cu lumea occidentală, se conturează tabloul unei realități departe de civilizație. Așa că oscilăm între cele două stări: când de mulțumire, când de revoltă.

Cu timpul se statornicește un sentiment de neîncredere, anii trec, visele, dorințele, așteptările se spulberă. Or veni și vremurile alea bune, și dacă noi nu ne vom putea bucura de ele, măcar copiii noștri să o facă. Și uite așa generație după generație. Așteptăm.

Material publicat în revista Garbo

Numără-mă printre ai tăi

Mulțumesc, Doamne, pentru rană, căci prin ea va pătrunde într-o zi lumina.

Dă-mi, Doamne, smerenie când inima mea se înalță spre deşertăciune.

Sădeşte gândul bun, ca nu cumva să stărui în rea cugetare.

Dă-mi, Doamne, luciditate când paşii mei o iau pripit pe cărările ce duc spre întunericul cel mai de dinafară.

Nu mă pierde, când rătăcesc pe căi lăturalnice.

Nu-ți retrage mâna pe care ți-o pironesc zilnic cu neascultare.

Omoară în mine mândria pe care eu o numesc demnitate ca să-mi justific nimicnicia.

Ajută-mă, Doamne, să mă ridic când nu găsesc nimic de ce să mă agăţ.

Coboară-mi mintea în inimă, ca să văd drept, ci nu strâmb.

Reaprinde-mi, Doamne, credința când aceasta ajunge o tăciune.

Dă-mi, Doamne, tărie când sunt cel mai slab om din univers.

Permite-mi să-ți primesc iubirea cu inima mea împietrită.

Sădeşte în mine nădejdea, când toate se ruinează înainte.

Spulberă orice aşteptare pe care o am de la oameni și viață, şi ajută-mă să primesc orice cu seninătate.

Primeşte-mă, Doamne, de fiecare dată așa cum știi Tu şi numără-mă printre ai tăi.

Poem publicat în revista Altarul Credinței

Ană, zorile se varsă

Acu ceva vreme cineva îmi pomenise de un cântec. M-a intrigat, doar că când am dat să-l caut îi uitasem cu desăvârșire denumirea. Și surpriză! așa cum vine ceea ce îți dorești atunci când nu cauți și când nu mai aștepți, dau peste el absolut întâmplător. Mi-a plăcut această cântare autentică, duioasă, tânguitoare.

Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici

Războiul nu are chip de femeie este o carte-document ce cuprinde relatările a zeci de femei sovietice implicate în Al Doilea Război Mondial. Războiul e cea mai cruntă experiență pe care o poate avea o ființă umană. Pentru a rezista la război un bărbat are nevoie de sentimente de ură, răzbunare, datorie, devotament, credință într-o idee, oricât de utopică ar fi. Prin ochii femeilor războiul se vede, se simte, se trăiește altfel.

Svetlana Aleksievici a scos în evidență o altă fațetă a războiului: sentimentul, partea umană, dincolo de eroism, vitejie, măreție. Multe dintre femei au participat la război din naivitate, dintr-o convingere că patria are nevoie de ele pe front, dintr-un maximalism adolescentin, pentru că majoritatea din ele s-au propus voluntare când nu aveau nici vârsta majoratului, fără să intuiască ce le așteaptă. Viața acestor femei s-a delimitat în două etape distincte, viața de până la război și cea de după.

”Un întreg perete din odaia unde stăm e pavoazat cu fotografii mărite, de dinainte de război și de după front, ale celor două fete. Iată-le școlărițe, purtând pălăriuțe cu flori. Poza a fost făcută cu două săptămâni înainte de începutul războiului. Chipuri copilărești obișnuite, surâzătoare, ușor stânjenite de însemnătatea momentului. Acum iată-le în cercheze căzăcești și cizme cavalerești. Se fotografiaseră în ’42. În timp, o distanță de un an, dar chipul e altul, omul e altul. Ce mi se întipărește în memorie? Evoluția chipului: de la trăsăturile dulci ale copilăriei, spre privirea femeii mature, marcată chiar de o anumită asprime... Și-mi vine cu greu să cred că această schimbare a avut loc în câteva luni, într-un an...În vremuri obișnuite, o asemenea metamorfoză s-ar fi petrecut mult mai încet, mai neobservat. Chipul se modelează treptat. Sufletul ajunge să i se vadă pe el doar cu timpul.

Dar războiul a pictat repede imaginea sa în oameni. Și-a pictat portretele.”

Cartea abundă de imagini cu atrocități, cruzime, moarte violentă, groază. Acestea fiind elementele incontestabile războiului. Dar această imagine este estompată și devine mai puțin tăioasă pentru că transpar și manifestări de prietenie, compasiune, speranță, iubire, sacrificiu.

Am intrat într-o casă țărănească – nu era nimic acolo, două bănci de lemn și o masă. Nici măcar o cană nu se vedea, să bea omul apă. Li se luase totul. Mai era o icoană într-un colț și un ștergar sub ea.

Pe una din bănci, un moș și băbuța lui. Unul dintre ai noștri și-a scos cizmele, obielele îi erau atât de zdrențuite că nici nu le mai putea răsuci pe picior. Afară ploaie, noroi, cizmele – rupte și ele. Și numai ce-o văd pe băbuță că se ridică, ia ștergarul acela și i-l întinde:

-              -  Cum ai să umbli cu zdrențele alea, copile?...

Și nu mai avea nimic în căsuță.

Fiecare relatare relevă un alt adevăr despre război, unul personal, deseori, în contradicție cu cel propagat de ideologie. Victoria aici capătă alte conotații, victoria e asociată, mai curând,  cu sfârșitul războiului. Pentru că viața de după război a fost pentru majoritatea femeilor dificilă, marcată de o sănătate șubredă, de nevroze posttraumatice, sărăcie, excluziune socială. Femeile care au fost la război au purtat războiul cu ele toată viața, în amintire și prin amprenta acestuia în ființa lor.

O carte care merită citită, o lectură emoționantă, unică prin conținutul său pentru înglobează sute istorii de viață, după cum relatează autoarea, laureată cu Nobel. Poate cea mai adevărată istorie despre război, fără cifre, statistici, strategii militare, în centru e plasat omul cu trăirile sale. Iar cartea asta mă face să confirm odată în plus că războiul este absurd, inutil, în care nu există învingători, doar învinși.

”După război, toți au să fie fericiți, iar viața – nemaipomenită! După câte au suferit, oamenii n-au cum să nu se iubească unul pe altul... Să nu le fie milă unul de altul. O să fie schimbați. Nu ne îndoiam de asta nicio clipă.

Iubita mea dragă... Oamenii se urăsc în continuare până în ziua de azi. Se omoară iarăși. Asta mi-e cel mai greu de înțeles... Și cine? Noi... Tot noi...

Nu poate să existe o inimă pentru iubire și alta, pentru ură. Omul are un singur suflet, și eu întodeauna mă gândesc cum să-mi salvez sufletul.

După război, multă vreme m-am temut de cer, mă temeam și să ridic capul spre cer. Mă temeam să văd pământul arat. Dar pe el umblau deja ciorile. Păsările au uitat repede războiul...”

Lanțurile

Întâlnirea cu tine a însemnat începutul unei transformări precipitate, intense, vertiginoase. Tu mi-ai rupt lanțurile, tu m-ai eliberat. Totuși am continuat în aceeași poziție încătușată pe care mi-o însușisem atâta amar de vreme. Lanțurile dispăruseră, dar urmele lor le simțeam încă vii, împovărătoare, sângerânde.

Nu știam aproape nimic despre tine și nici nu mă grăbeam să aflu. Nu era dezinteres. Aveam sentimentul că am avea tot timpul înainte, deși știam că misiunea ta se va încheia curând și va trebui să pleci. Voiam doar să fiu în preajma ta, îți căutam compania, cu tine mă simțeam liberă să fiu eu și să vorbesc despre orice. Păi tocmai de asta că nu aflasem cine ești, am îndrăznit să te abordez așa îndrăzneț. Îndrăzneala fiind o calitate nespecifică mie, deși puținele momente de îndrăzneală se dovediseră cele mai strălucite din viața mea. Și de data asta a fost la fel.

Simțeam că mă asculți și asta îmi era de ajuns. Totul decurgea simplu, firesc, lin. Era ceea ce-mi lipsise atât de mult în ultimul timp. Era în mine atunci mult zbucium, agonie, tumult. O stare care n-o mai suportam, care mă chinuia și care refuza să treacă.

Tu îmi alungai neliniștile și îmi redai pacea. La fiecare întâlnire îmi scoteai bucăți de lanț care îmi acopereau toată făptura. Și o făceai atât de imperceptibil, încât nu sesizam ce mi se întâmpă. Aproape că mă obișnuisem cu lanțurile, deși îmi îngreunau foarte mult existența, căutam să uit că le port. Deveniseră una cu mine. Speram să scap într-o zi de ele, dar această zi o presupuneam tare îndepărtată. Credeam că va fi nevoie de daltă, eram pregătită să suport durerile descătușării. Nu știam că descătușările pot fi atât de nebănuite, atât de potolite, atât de delicate.

Tu ești omul care m-a reînvățat cum e zborul după ce acumulasem atâta plumb în mine. Tu m-ai vindecat fără să știi că o faci, iar eu fără să o înțeleg. Simțeam un gol în mine, mă încerca o stare inexplicabilă de pierdere, pleca din mine ceva definitiv fără a lăsa rămășițe. Mă înfioram. Murea în mine o iubire suferindă, dureroasă, apăsătoare. Murea ca să lase loc unei alteia să înflorească. O iubire care mă făcea să redescopăr gustul bucuriei demult uitate.

Text publicat în revista Catchy

Căutătorul

Caută. Parcurge pagini întregi cu aviditate, vorace, nesăţios, sperând să regăsească acea savoare unică pe care o încerca în mult mai puţinele momente de delectare prin lectură. Cartea nu-i mai este un desert, este un fel principal pe care-l consumă ca să trăiască. Încearcă din ce în ce mai des senzaţia de redescoperire decât de noutate. Şi ceea ce era unic şi irepetabil regăseşte ici-colo, ambalat puţin altfel. Şi realizează că nu e nimic nou sub soare, toate s-au spus, despre toate s-au scris. Nu suntem cu nimic mai evoluaţi decât cei de dinaintea noastră. Suntem mai comozi, preferăm simpluţul, uşor digerabilul, laconicul, senzaţionalul. Alegem calea rapidă, uşoară, economă. Ne mulţumim cu ceea ce se scurge printre degete. Ne seduce comoara la care au ajuns alţii prin îndelungă căutare, trudă, transpiraţie. Ne-o atârnăm în piept ca pe-o medalie şi defilăm satisfăcuţi cu noua achiziţie.

În timp ce căutătorul îşi continuă munca. Nu o face pentru propria fericire, căci „cel ce își înmulțește știința își sporește suferința” (Ecclesiastul, 1,18). Nu o face pentru propria glorie, căci pentru el gloria e o noţiune convenţională ce nu defineşte valoarea, şi nici n-a făcut-o vreodată. Nu o face pentru satisafacţia lucrului săvârşit şi desăvârşit, căci un capăt nici nu există, în fond, este doar o căutare continuă, neobosită.

Va avea deseori momente de îndoială, neîncredere, entuziasm ce-i scade subit, dar niciodată de renunţare. Căcă indiferent ce i se întâmplă şi ce se întâmplă în afară, rămâne  fidel propriului crez, propriului ţel de a descoperi miracole. Chiar dacă se vor scurge zile, săptămâni, luni în care va plonja prin platitudine, zgomote din nimic, focuri de artificii. Bucuria descoperirilor va fi direct proporţională cu efortul căutării.

Nu e vorba de lucruri vizibile la exterior, căci căutătorul rămâne acelaşi, dar în interior nu mai e nimic din fiinţa domestică care era odată. Se va îndepărta din ce în ce mai mult de ceea ce a fost. O trecere fără bruscheţe, pe nesimţite, lină pe un alt tărâm în care paşii îi sunt călăuziţi de o forţă indefinibilă, în care e supus unor transformări inexplicabile. Proces în care va lăsa în urmă naivitatea, cea care l-a împins să pornească pe acest drum, dar tot ea fiind cea care-l împiedică să înainteze. Acum va înfrunta realitatea nu bâjâind prin întuneric, nu ghidat de iluzii şi speranţe deşarte, ci cu luciditate, evitând, astfel, deziluzionările.

Va muri de mai multe ori ca să-şi poată trăi destinul hărăzit. Va lăsa în urmă gratificări imediate, ademeniri gratuite, lumini orbitoare. Vor apărea de mai multe ori, va trece impasibil pe lângă. Acum ştie ce caută cu adevărat. A lăsat să-i scape şi frumoase oportunităţi, dar a ştiut că vor reapărea când va fi pregătit. Şi au apărut. Şi vor mai apărea. Doar să vrea, doar să creadă din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima.

Text publicat în revista Garbo