Cât timp să mai așteptăm? Oricum și oricât. Se întâmplă să fim așa
entuziaști în așteptare. Să ne mâncăm pâinea neagră și să simțim gustul
demnității. În zilele mai bune începem să credem că de acum încolo totul o să
meargă așa cum am sperat. Se dovedește a fi un respiro pentru vremurile și mai
grele care ne așteaptă. Așa ca să nu diesperăm cu totul și să nu uităm să
mulțumim pentru simplu fapt de a respira. Chiar ajungem să ne credem eroi că
putem să rezistăm în atare împrejurări potrivnice. Și devenim chiar mândri de
sine pentru puterea de a supraviețui. Noi am învățat perfect să supraviețuim,
uitând cu desăvârșire cum se trăiește. Dacă ne-am pomeni în condiții normale,
ne-am pierde cu firea, ne-ar fugi pământul de sub picioare, am fi debusolați. La
ce bun atâta normalitate când nu știi ce să faci cu ea?
Așa că continuăm să ne ducem traiul obișnuit. Când vin vremuri foarte
grele, începem să ne lamentăm, să ne văicărăm, să aruncăm cuvinte de ocară,
avem și noi niște limite ale răbdării. Suntem puternici, dar vine momentul în
care ne crapă răbdarea. Ne cerem niște drepturi cu jumătate de gură pentru că
nu suntem siguri că le-am merita. Cerem și noi o fărâmă de drepturi de la cei
mari și puternici, poate s-or îndura și de noi, mult oropsiții. Și primim în
schimb promisiuni ambalate în cutii roz cu funde de satin. Sunt fabuloase, nici
n-am visat la așa ceva, nu ne-am închipuit că putem primi atâta îndurare. Noi
n-am cerut atât de mult, pentru asta chiar merită să strângi cureaua și să mai
rabzi. Și apare așa o forță în noi de care nici nu ne-am închipuit. Acum greul
de ieri pare mai ușor și apare nu știu de unde mai mult spor. Oricum avem
exemple de vremuri și mai dezastruoase, relativ recente, cei născuți la
începutul secolului trecut în spațiul nostru au trăit fără electricitate, gaze,
aduceau apa de la fântână, au răbdat foamete, colectivizare, aveau norme la
colhoz, mâncau zilnic mămăligă, aveau haine și încălțări sărăcăcioase sau
duceau lipsă de ele. De ce ne-am plânge noi?
Păi depinde cu cine ne comparăm, dacă ne comparăm cu predecesorii, s-ar
putea să ne pară că trăim în Sânul lui Avraam, dacă ne comparăm cu lumea
occidentală, se conturează tabloul unei realități departe de civilizație. Așa
că oscilăm între cele două stări: când de mulțumire, când de revoltă.
Cu timpul se statornicește un sentiment de neîncredere, anii trec, visele,
dorințele, așteptările se spulberă. Or veni și vremurile alea bune, și dacă noi
nu ne vom putea bucura de ele, măcar copiii noștri să o facă. Și uite așa
generație după generație. Așteptăm.
Material publicat în revista Garbo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu