Svetlana Aleksievici a scos în evidență o altă fațetă a războiului:
sentimentul, partea umană, dincolo de eroism, vitejie, măreție. Multe dintre
femei au participat la război din naivitate, dintr-o convingere că patria are
nevoie de ele pe front, dintr-un maximalism adolescentin, pentru că majoritatea
din ele s-au propus voluntare când nu aveau nici vârsta majoratului, fără să
intuiască ce le așteaptă. Viața acestor femei s-a delimitat în două etape
distincte, viața de până la război și cea de după.
”Un
întreg perete din odaia unde stăm e pavoazat cu fotografii mărite, de dinainte
de război și de după front, ale celor două fete. Iată-le școlărițe, purtând
pălăriuțe cu flori. Poza a fost făcută cu două săptămâni înainte de începutul
războiului. Chipuri copilărești obișnuite, surâzătoare, ușor stânjenite de
însemnătatea momentului. Acum iată-le în cercheze căzăcești și cizme
cavalerești. Se fotografiaseră în ’42. În timp, o distanță de un an, dar chipul
e altul, omul e altul. Ce mi se întipărește în memorie? Evoluția chipului: de
la trăsăturile dulci ale copilăriei, spre privirea femeii mature, marcată chiar
de o anumită asprime... Și-mi vine cu greu să cred că această schimbare a avut
loc în câteva luni, într-un an...În vremuri obișnuite, o asemenea metamorfoză
s-ar fi petrecut mult mai încet, mai neobservat. Chipul se modelează treptat.
Sufletul ajunge să i se vadă pe el doar cu timpul.
Dar
războiul a pictat repede imaginea sa în oameni. Și-a pictat portretele.”
Cartea abundă de imagini cu atrocități, cruzime, moarte violentă, groază.
Acestea fiind elementele incontestabile războiului. Dar această imagine este
estompată și devine mai puțin tăioasă pentru că transpar și manifestări de prietenie,
compasiune, speranță, iubire, sacrificiu.
Am
intrat într-o casă țărănească – nu era nimic acolo, două bănci de lemn și o
masă. Nici măcar o cană nu se vedea, să bea omul apă. Li se luase totul. Mai era o
icoană într-un colț și un ștergar sub ea.
Pe
una din bănci, un moș și băbuța lui. Unul dintre ai noștri și-a scos cizmele,
obielele îi erau atât de zdrențuite că nici nu le mai putea răsuci pe picior. Afară
ploaie, noroi, cizmele – rupte și ele. Și numai ce-o văd pe băbuță că se
ridică, ia ștergarul acela și i-l întinde:
- - Cum
ai să umbli cu zdrențele alea, copile?...
Și nu mai avea nimic în căsuță.
Fiecare relatare relevă un alt adevăr despre război, unul personal, deseori,
în contradicție cu cel propagat de ideologie. Victoria aici capătă alte
conotații, victoria e asociată, mai curând, cu sfârșitul războiului. Pentru că
viața de după război a fost pentru majoritatea femeilor dificilă, marcată de o
sănătate șubredă, de nevroze posttraumatice, sărăcie, excluziune socială. Femeile
care au fost la război au purtat războiul cu ele toată viața, în amintire și
prin amprenta acestuia în ființa lor.
O carte care merită citită, o lectură emoționantă, unică prin conținutul
său pentru înglobează sute istorii de viață, după cum relatează autoarea, laureată cu
Nobel. Poate cea mai adevărată istorie despre război, fără cifre, statistici,
strategii militare, în centru e plasat omul cu trăirile sale. Iar cartea asta
mă face să confirm odată în plus că războiul este absurd, inutil, în care nu
există învingători, doar învinși.
”După
război, toți au să fie fericiți, iar viața – nemaipomenită! După câte au
suferit, oamenii n-au cum să nu se iubească unul pe altul... Să nu le fie milă
unul de altul. O să fie schimbați. Nu ne îndoiam de asta nicio clipă.
Iubita
mea dragă... Oamenii se urăsc în continuare până în ziua de azi. Se omoară
iarăși. Asta mi-e cel mai greu de înțeles... Și cine? Noi... Tot noi...
Nu
poate să existe o inimă pentru iubire și alta, pentru ură. Omul are un singur
suflet, și eu întodeauna mă gândesc cum să-mi salvez sufletul.
După
război, multă vreme m-am temut de cer, mă temeam și să ridic capul spre cer. Mă
temeam să văd pământul arat. Dar pe el umblau deja ciorile. Păsările au uitat
repede războiul...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu