Cei puțini și prosperi, cei mulți și chinuiți de griji - Noam Chomsky

 

Există două consecințe importante ale globalizării. Prima se referă la extinderea modelului Lumii a Treia către statele industrializate. În Lumea a Treia, societatea este divizată în clasa celor extrem de bogați, care se bucură de toate privilegiile, și clasa celor foarte săraci, inutili și dispensabili, care trăiesc într-o continuă stare de disperare.

Această politică este adâncită de politicile dictate de Occident. Vestul impune un sistem neoliberal al ”pieței libere” care direcționează resursele către investitori străini înstăriți, cu gândul că cei săraci vor beneficia de pe urma sa, cândva, poate, după cea de-a doua venire a lui Iisus.

Suntem în plin proces de creare a unei ”noi epoci imperiale”, dominată de ceea ce este, ”de facto, o guvernare mondială”. Această guvernare are propriile instiruții – precum Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială, structuri comerciale precum NAFTA și GATT [Acordul Nord-American de Comerț Liber și Acordul General pentru Tarife și Comerț], reuniuni cu caracter executiv precum G-7 [cele mai bogate șapte state industrializate – Statele Unite, Canada, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franța și Italia – ce se reunesc regulat pentru a discuta politica economică] și birocrația Comunității Europene.

Așa cum v-ați aștepta, această structură decizională răspunde mai ales nevoilor corporațiilor transnaționale, băncilor internaționale etc. De asemnea, ea reprezintă un atac frontal la adresa democrației. În cadrul tuturor acestor structuri, procesul decizional are loc exclusiv la nivel executiv, rezultatul fiind apariția a ceea ce numim ”deficit democratic” – parlamente și populații cu tot mai puțină influență. Unul dintre rezultate este un soi de alienare față de instituții. Oamenii simt că nimic nu le mai apără interesele.

În contextul ”miracolelor economice” ale Lumii a Treia, să luăm cazul Boliviei, care a trecut prin momente grele. A avut parte de dictatori violenți, represivi, datorii externe – de toate.

Occidentul s-a implicat conform regulilor impuse de FMI, anume stabilizarea monedei, creșterea importurilor agricole, reducerea producției pentru nevoile interne etc. Și a funcționat. Datele, statisticile macro-economice arătau promițător. Moneda a fost stabilizată, datoria externă redusă, Produsul Național Brut a început să crească.

Dar nu este totul atât de roz pe cât pare. Sărăcia a crescu cu rapiditate. La fel și malnutriția. Sistemul de învățământ a intrat în colaps. Însă cel mai interesant este că lucrul care a stabilizat economia a fost exportul de coca.

Să luăm exemplul unui fermier dintr-un colț al țării unde agricultura este subvenționată de către Statele Unite – probabil prin programul Food for Peace -, astfel încât nu poate produce sau concura pe piață. El este forțat să îndeplinească funcția de exportator agricol. Și cum nu este idiot, se va orienta către cea mai profitabilă cultură, care se întâmmplă să fie cea de coca.

Desigur, țărani nu obțin mulți bani de pe urma acestei culturi și se pricopsesc cu arme și elicoptere ale DEA [Administrația pentru Controlul Drogurilor]. Dar cel puțin au din ce să trăiască. Și astfel lumea este inundată de exporturi de coca.

Profiturile merg, în mare parte, către marile sindicate sau, de fapt, către băncile din New York. Nimeni nu știe câte miliarde de dolari din profiturile de pe urma cocaine trec prin băncile din New York sau off-shore-urile afiliate, dar, fără îndoială, sunt multe.

Acesta e miracolul bolivian. Și nu este singular. Să ne uităm la Chile, un alt miracol economic. Nivelul sărăciei a crescut de la aproape 20% în timpul lui Allende [Salvador Allende, președinte socialist chilian ales democratic, a fost asasinat de lovitura de stat militară susținută de Statele Unite din 1973] la aproape 40%, după marele miracol. Acesta este adevărul în multe alte țări.

 Acesta este tipul de consecințe a ceea ce a fost numit, în mod just, ”fundamentalismul Fondului Monetar Internațional”. Are un efect dezastruos peste tot unde este aplicat.

Țara aleasă

Planurile Israelului de a ocupa și integra teritorii ocupate – planuri care nu s-au schimbat niciodată trec printr-o serie de probleme de natură obiectivă. Israelul a sperat mereu că, pe termen lung, va reuși să alunge o mare parte din populația palestiniană.

Multe dintre mișcările sale au vizat accelerarea procesului de îndepărtare a palestinienior. Unul dintre motivele pentru care Israelul a creat un sistem de învățământ în Fâșia Gaza a constat în speranța că oamenii educați vor dori să părăsească teritoriul în lipsa oportunităților de angajare. Planul a funcționat pentru o lungă perioadă de timp – Israelul a reușit să facă oamenii să plece -, dar, în momentul de față, cei educați nu mai părăsesc teritoriul. Această situație va cauza multe probleme, deoarece Israelul intenționează să preia controlul asupra surselor de apă și asupra pământului.

Dreptul internațional nu este aplicabil în cazul Israelului tot așa cum nu a fost aplicabil în cazul Statelor Unite, care au fost condamnate de Curtea Internațională de Justiție. Statele fac doar ceea ce au chef – deși, desigur, statele mici trebuie să se supună normelor internaționale. Israelul nu este un stat mic. El este o prelungire a superputerilor lumii, deci face ceea ce Statele Unite îi permit să facă.

Statele Unite nu sunt niciodată condamnate de către vreo rezoluție a Consilului de Securitate pentru că ele o resping cu dreptul de veto. Să luăm exemplul invaziei din Panama. Au fost două rezoluții ale Consiliului de Securitate care condamnau invazia Statelor Unite. Ambele au fost respinse prin veto.

Israelul a invadat sudul Libanului în 1978. Acțiune a fost desfășurată în cadrul acordurilor de la Camp David [Acordurile de la Camp David sunt denumirea generică a celor două acorduri-cadru din 1978 dintre Egipt și Israel, ”Un cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt și Israel” și ”Un cadru de pace în Orientul Mijlociu”. Deși negocierile dintre cele două state au avut loc la Camp David, reședința de vacanță a președinților americani, acordurile propriu-zise au fost semnate la Casa Albă]. Știm cu toții ce s-a întâmplat după invazia Israelului din Liban. Armata israeliană a fost izgonită de acțiunile libanezilor, pe care Israelul le-a catalogat drept terorism – care însemna, de fapt, rezistența oamenilor care nu se lăsau intimidați. Israelul a reușit să treacă împotriva sa rezistența fundamentalist libaneză, pe care nu a putut s-o controleze. Armata israeliană a fost nevoită să se retragă.

Acțiunea de retragere israeliană s-a oprit în partea sudică a Libanului, pe care a numit-o ”zonă de securitate” – deși nu există niciun motiv să credem că ar avea de-a face măcar un pic cu problemele de securitate. Pentru Israel, zona este punctual de sprijin din Liban. Armata mercenară care administrează acum zona, Armata Susului Libanului, este menținută de trupele israeliene. Forțele militare represive sunt extrem de violente. Camerele de tortură pe care le folosesc sunt îngrozitoare.

Cu invazia din Liban, Israelul dorea să distrugă OEP [Organizația pentru Eliberarea Palestinei]  deoarece era o organizație secularizată și naționalistă ce făcea apel la negocieri și acorduri diplomatice. Aceasta era amenințarea reală, nu teroriștii.

Israelul continuă să repete aceeași greșeală. A invadat Libanul pentru a distruge amenințarea pe care o reprezenta moderația și a sfârșit cu Hezbollah [grupare fundamentalistă susținută de Iran] pe cap. Și în Cisiordania a dorit să elimine pericolul moderației – oameni care doreau să ajungă la un acord politic. În acest caz, Israelul s-a pricopsit cu Hamas, care acum organizează atacuri de gherilă eficiente împotriva forțelor  de securitate israeliene.

Într-o situație de ocupație sau dominație, dominatorul trebuie să-și justifice acțiunile. Există un singur mod de a se justifica – devenind rasist. El trebuie să dea vina pe victimă. Din momentul în care devine un rasist nebun care se autojustifică, și-a pierdut capacitatea de a înțelege ce se petrece în jurul său.

Unul dintre motivele care stau în spatele violenței europenilor rezidă în luptele lor încrâncenate, războaiele lor interne sângeroase. Cultura violenței a fost mai importantă chiar decât tehnologia folosită în luptă, care nu era diferită de cea a altor culturi.

Negustorii britanici și olandezi - de fapt, negustorii războinici – au ajuns în Asia și au distrus regiuni comerciale care funcționau de mult timp, aveau un sistem destul de stabil de reguli. Aceste regiuni erau mai mult sau mai puțin libere, destul de pacifiste – un fel de zone libere de schimb.

Războaiele duse de europeni au fost războaie de exterminare. Dacă ar fi să recunoaștem adevărata față a istoriei europenilor, ar trebui să o descriem pur și simplu ca pe o invazie barbară.

Peste tot în lume se întâmplă tot felul de atrocități. Una din cele mai teribile s-a întâmplat între anii 1980 și 1988, Africa de Sud, susținută de Statele Unite, a fost responsabilă de uciderea unui million și jumătate de oameni, plus daune de circa 60 de miliarde de dolari.

Nimănui din Statele Unite nu i-a păsat de atrocitățile din Africa de Sud pentru că guvernul american sprijinea acțiunile africane. Dacă te întorci în timp, în anii ’70, în Burundi, acolo a avut loc un masacru, zeci de mii de oameni uciși. Nimănui nu i-a păsat.

În Europa Occidentală, regionalismul se intensifică. Această situație reflectă parțial declinul instituțiilor democratice. Pe măsură ce Comunitatea Europeană își consolidează treptat puterea executivă, ce reflectă concentrarea marilor interese economice, oamenii încearcă să găsească metode alternative de a-și păstra identitatea.

Ar trebui să ne amintim că, în Europa, se întâmplă alte lucruri mai puțin vizibile. Să luăm exemplul Spaniei. A fost admisă în Comunitatea Europeană, cu anumite condiții. Una dintre ele  era aceea de a reprezenta o barieră în calea emigranților nord-africani, de a căror invazie le este teamă europenilor.

Sunt o mulțime de oameni care încearcă să traverseze în bărci distanța mică dintre nordul Africii și Spania, dacă reușesc să ajungă în Spania, imigranții sunt expulzați de către poliție și Marină.

Rasismul a exitat dintodeauna. Dar s-a dezvoltat ca principiu de înțelegere și percepție în contextul colonialismului. Motivul este lesne de înțeles. Când ai bocancul pe capul cuiva, trebuie să te justifici. Justificarea trebuie să fie depravarea oprimatului.

Să aruncăm o privire asupra cuceririi Irlandei de către britanici, una din cele mai timpurii acțiuni coloniale din Occident. Cucerirea Irlandei a fost descrisă în termeni similari cu cea a Africii. Irlandezii erau o rasă diferită. Nu erau oameni. Trebuiau striviți și distruși.

Să luăm exemplul sârbilor și croaților. Nu-i poți distinge. Folosesc un alfabet diferit, dar vorbesc aceeași limbă. Aparțin unor ramuri diferite ale Bisericii Catolice. Aceasta e diferența dintre ei. Dar mulți sunt dispuși să se ucidă și distrugă unii pe alții. Nu-și pot imagina o misiune mai importantă în viață decât aceasta.

Reinhold Neibuhr a fost un guru intelectual al modernității, în Statele Unite. A fost venerat de politicieni liberali de tipul lui Kennedy, de oameni precum George Kennan. Te atrage ceva la el- conceptul său de ”paradox al bunătății”. Semnificația sa se reduce la: oricât de mult te-ai strădui să faci bine, întodeauna vei ajunge să faci rău.

Paradoxul bunătății reprezintă un sfat ademenitor pentru aceia care vor să o apuce pe calea fărădelegilor. Aceasta poate foarte bine să explice de ce Neibuhr a fost atât de seducător pentru intelectualii americani în timpul perioadei de după Al Doilea Război Mondial. Urmau să devină artizanii, fie apologeții unei epoci de cucerire globală.