Petre Țuțea spunea: ”Convingerea mea este că suferința totuși rămâne cea
mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”. Trăim vremuri în care să accepți
suferința pare absurd, când sunt atâtea posibilități să scapi de ea. Evităm
suferințele personale, aceaste lecții prețioase de smerenie, duh umilit, iertare,
prin care se aprinde o fărâmă de divin în noi. Și alegem bunăstarea continuă,
care vine și ea cu niște încercări, dar de cu totul altă natură.
De fiecare dată când evităm o suferință ziditoare, ne îndepărtăm de
șansa de a trăi experiența sacrului, tainei, revelației divine. Noi, oamenii,
suntem creații înzestrate cu liber arbitru, de aia întodeauna avem libertatea de
a alege. Putem oricând să evităm calea sinuoasă a suferinței și să o alegem pe cealaltă, mai simplă și mai
strălucitoare, dar care, de cele mai dese ori, nu duce nicăieri.
Trăim în niște vremuri în care se promovează ostentaiv hedonismul, încât
suferințele omului modern capătă un caracter aproape abject. Deci, omul de
astăzi s-a autocondamnat la o existență comodă, comună și superficială; nu mai
este capabil de suferință adevărată.
Am putea să delimităm cel puțin trei tipuri principale de suferință:
ziditoare, inutilă și distrugătoare. Și înțelept e omul care poate să le
deosebească. Prima este unica care ne ridică pe treptele dumnezeirii, fiind și cea
pe care ar trebui să o admitem în viața noastră. Iisus Hristos este cel mai
elocvent model de sacrificiu total, de uitare de sine, jertfă în scopul
mântuirii omenirii. Dar sunt și atâția martiri (a căror exemple de trăire sunt
mai lesne de preluat și de transpus în propriile vieți) care în vremuri de
grea încercare și-ar fi putut păstra
bruma de viață terestră, dar au ales să se sacrifice în numele credinței,
valorilor umane, naționale sau morale. Deci să poți suferi în numele unor
valori înălțătoare înseamnă suferință ziditoare.
Suferința inutilă este cea pe care am putea să o admitem, dar nu este
cazul. Să suferi din cauza unei afecțiuni de sănătate pentru care există
tratament; să suferi din cauza unui rău atunci când există posibilitatea să-l
remediezi, să întreprinzi ceva în scopul înlăturării acestuia – ar fi cel puțin
o nechibzuință. Deci suferința inutilă este
acea suferință asupra căreia avem control și am putea să o facem să
dispară.
Suferința distrugătoare pornește de la niște scopuri mărunte, egoiste și
meschine nesatisfăcute. Atunci când invidiem, recurgem la înșelăciune,
răzbunare, căutăm să obținem beneficii ilegale și necinstite, nu iertăm. Deci,
orice faptă care este îndreptată exclusiv spre satisfacerea propriilor plăceri,
și direct sau indirect face rău celuilalt, este aducătoare de suferință, și
încă una distrugătoare. Pentru că este capabilă să deformeze realitatea și să
zdruncine buna orânduire lăsată de Dumnezeu pe pământ.
Deci fericiți sunt cei care au șansa de a suferi pentru valori nepieritoare, capabili să îndure suferința cu înțelegere și credință neclintită, căci ei sunt aleșii.
Text publicat în revista Garbo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu