Părintele Serghi de Lev Tolstoi

Tatăl lui Stepan Kasatski murise când acesta avea 12 ani. Din voința tatălui, maică-sa l-a trimis pe băiat la corpul de cadeți. Acesta dovedise calități minunate și un orgoliu uriaș. Era extrem de înalt, frumos și iscusit. Un cadet exemplar, dacă nu ar fi fost impulsiv, avea izbucniri de mânie, în timpul cărora își pierdea controlul și devenea un animal.

La 18 ani a fost trimis ca ofițer într-un regiment aristocratic de gardă. Împăratul Nicolai Pavlovici îl remarcase, așa că i se prevestise că va ajunge aghiotant la flanc. Kasatski își dorea foarte mult acest lucru nu numai din orgoliu, dar pentru că îl iubea pătimaș pe Nicolai Pavlovici. După absolvire a mers la regiment, dându-i surorii sale jumătate din averea sa.

Din afară, Kasatski părea cel mai obișnuit tânăr ofițer, dar era chinuit de un zbucium interior de a atinge perfecțiunea și succesul ce stârneau lauda și uimirea oamenilor. În afară de chemarea generală în viață, care consta în slujirea țarului și a patriei, el își propunea mereu câte un scop și, oricât de neînsemnat ar fi fost, i se consacra total până când îl atingea. Apoi un altul îi apărea în minte și-i lua locul celui precedent. Chiar și această năzuință de a se remarca și, pentru a se remarca, de a atinge scopul propus îi umplea viața.

 Așa și-a propus să exceleze în cunoștințe de serviciu, și în curând a devenit un ofițer exemplar. Apoi și-a remarcat lacunele pe care le avea în domeniul culturii generale, și și-a propus să le completeze. După aceea, și-a pus în gând să acceadă la o poziție strălucită în înalta societate. Pentru a fi de-a Curții tebuia să fie ori aghiotant, sau să se căsătorească cu o exponentă din acea categorie. Alese o fată frumoasă, de la Curte, contesa Mary Korotkova. Kasatski a cerut-o în căsătorie și a fost acceptat, s-a uimit de ușurința cu care obținuse această fericire. El era îndrăgostit și orb, și de aceea nu observase ceea ce știau aproape toți în oraș, că logodnica lui fusese amanta lui Nicolai Pavlovici.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, Kasatski se afla la Țarscoe Selo, la casa de vacanță a logodnicei sale. Era extrem de îndrăgostit în acea zi, o privea pe logodnică cu adorație, ca pe ceva inaccesibil. Fiecare îl considera pe celălalt o ființă superioară, de aceea le era dificil să se adreseze unul altuia cu tu. Ea îi spuse că aflase că datorită lui este mai bună decât credea. El îi luă mâna și i-o sărută, ea înțelese că-i mulțumește pentru vorbele ei. În seara aceea îl iubea mai mult decât pe Nicolai și dacă nu era vorba de împărat, nu l-ar fi schimbat pe acest tânăr pentru nimic în lume. Ea simțea nevoia să fie sinceră cu Stepan și îi spuse despre relația sa cu țarul Nicolai. El pălise, cu pomeții tremurându-i, stătea în fața ei.

A doua zi Kasatski trecu în rezervă și se duse la țară. La sfârșitul verii nu s-a întors în Petersburg, ci s-a dus la mănăstire și a intrat acolo ca monah. Maică-sa i-a scris încercând să-l convingă să nu facă asemenea pas decisiv.

Doar sora sa intuia motivele: călugărindu-se, el arăta că disprețuiește tot ce altora li se părea important. Apoi dezamăgirea trăită din pricina logodnicei pe care și-o imaginase fiind un înger, jignirea l-a dus la disperare, iar disperarea la Dumnezeu, la credința care o avea de mic copil, care nu s-a stins niciodată în sufletul lui.

Egumenul mănăstirii era un nobil, scriitor și stareț, făcea parte din filiația de monahi din Valahia. Egumenul fusese discipolul starețului Ambrozie, discipol al lui Macarie, discipol al lui Leonida, discipol al lui Paisie Velicikovski.

Kasatski a găsit bucurie în atingerea perfecțiunii exterioare, cât și celei interioare. Slujbele bisericești, ascultarea îi dădea liniște și bucurie. Își cedă toată averea mănăstirii. Era tulburat doar de amintirea logodnicei. Salvarea era ascultarea, munca și rugăciunea. Se ruga mai mult, dar se ruga doar cu trupul, sufletul nu era acolo.

Așa a trăit șapte ani Kasatski în prima mănăstire în care intrase. La sfârșitul celui de-al treilea an, a fost hirotonit ieromonah cu numele Serghi. Avea stări de extaz și de adorație când săvârșea proscomedia. Mai apoi sentimentul acesta s-a atenuat.

În anul al șaptelea al vieții la mănăstire a început să se plictisească. În acest timp a aflat despre moartea mamei sale și despre căsătoria lui Mary. Ambele vești le-a primit cu indiferență. Toată atenția era concentrată pe viața sa interioară.

Serghi este mutat la o mănăstire din capitală, aici se confruntă cu multe ispite, mai ales ispita feminină care a crescut cu o forță îngrozitoare. Plus la asta, avea antipatie față de egumenul mănăstirii, sentiment pe care nu-l putea depăși. După doi ani de aflare aici îi scrie scrisoare starețului să fie primit înapoi, acesta, însă, îi comunică despre păcatul mândriei care nu se stinsese  în el și îi spune să meargă la schitul Tambinski și să ia chilia sihastrului Ilarion care decedase de curând. Chilia era o peșteră săpată în munte. Părintele Serghi deveni pustnic.

Acesta se afla de șase ani în schit și avea 49 de ani. Viața îi era grea, nu din cauza posturilor și a rugăciunii, ci din cauza luptei interioare la care nu se așteptase deloc. Două erau motivele acestei lupte: îndoiala și pofta trupească.

Într-o seară în timpul rugăciunii, Serghi aude un ciocănit în ușă și o voce de femeie. Își aminti că citise în Viețile Sfinților că diavolul ia chip de femeie. Se lăsă în genunchi, în acea mișcare simplă în care găsea alinare. Era o femeie cu o față drăguță, blândă, speriată. Aceasta cerea foarte insistent să i se deschidă pentru că înghețase și se rătăcise. Părintele Serghi se ruga la icoana lui Hristos să-l ajute, aplecându-se și închinându-se adânc. El merse să tragă zăvorul, ea intră, ochii îi râdeau, îi spuse că ajunse întâmplător în chilia lui. Fața lui o tulbura, și-l imaginase mai frumos. El vedea că ea minte.

El se duse într-o cămăruță de dincolo de despărțitură. Ea își lăsă blana, își scoase căciula și șalul, și se așeză pe patul monahului. În chilie mirosea a ulei, a sudoare și a pământ. Ea zâmbea că reușise să-l tulbure pe acest bărbat. Nu știa cum să depășească situația neașteptată, mai avea o oră și ceva la dispoziție, așa că îl chemă pe Serghi cu o voce suferindă. Își desfăcu rochia, își dezgoli pieptul și își întinse mâinile dezgolite până la cot. Părintele Serghi citi toate rugăciunile de seară și rostea rugăciunea inimii. Simțea că e slab și că în orice moment poate să se distrugă și de aceea se ruga întruna. Simțea că pericolul, pieirea sunt aici, și el se poate salva numai dacă nu se va uita într-acolo nici măcar pentru o clipă. Rugămințile de dincolo sunau tot mai implorator.

El ieși pe ușă și își zdrobi cu un topor articulația arătătorului mânii stângi. Apoi intră acolo unde stătea femeia și o întrebă cu privire plină de lumină liniștită și bucurie de ce vrea să-i distrugă sufletul. Ea văzu că pe rasa lui curgea sânge, luă candela, dădu fuga în tindă și văzu pe jos degetul însângerat. Femeia, palidă, își ceru iertare, îl întrebă pe monah cum să-și răscumpere păcatul, ceru binecuvântare și plecă. Ea începu să plângă și ieși din chilie. Peste un an fu unsă călugăriță, maica Agnia, și trăi o viață austeră la o mănăstire.

La schit, părintele Serghi a mai petrecut încă șapte ani, organizându-și tot mai aspru viața, refuzând tot ce era de prisos, ajungând să nu mai primească nimic, în afară de pâine neagră, o dată pe săptămână. După evenimentul cu pricina, părintele a devenit cunoscut, avea tot mai mulți vizitatori. Refuza să creadă că ar avea puterea să vindece, considerând acest gând un mare păcat al mândriei. Cereri de acest fel parveneau tot mai multe, de aia părintele Serghi s-a pus pe rugăciune și s-a rugat până în sufletul lui a răsărit hotărârea. Și-a dat seama că credința bolnavului îl poate salva, iar în acest caz el nu era decât o unealtă neînsemnată aleasă de Hristos. Prima vindecare s-a întâmplat în al optulea an de aflare la schit. Astfel, părintele Serghi se ruga și tămăduia pe mulți, iar slava lui se ducea tot mai departe.

Autoritățile mănăstirești îi creaseră toate condițiile ca să fie cât mai util, Serghi vedea că era un mijloc de atragere a vizitatorilor și donatorilor. El nu putea să îndepărteze oamenii, dar simțea că ceea ce este profund în el devine superficial, că seca izvorul de apă vie dinlăuntrul lui. Știa că de la aceste persoane nu va afla nimic nou, acești oameni nu vor stârni în ele niciun sentiment religios, dar îi plăcea să-i vadă ca pe o mulțime care are nevoie de el.

În el începea să crească vanitatea, se mira cum el, Stepan Kasatski, ajunsese un cuvios așa de neobișnuit și chiar un făcător de minuni. Dar imediat i se făcea rușine și se ruga pentru eliberarea de patima slavei lumești. I se părea că el fusese smerit atunci când firea lui întinată prin păcatele sale îi provoca scârbă; și i se părea că atunci avea și iubire, iar acum nu mai era iubire, nici smerenie, nici puritate.

Într-o zi fusese ispitit de o fată tânără adusă de tatăl său, după acest incident credința lui s-a clătinat puternic, a doua zi a plecat din chilie. Era în preajma unui râu când avu un vis sau o amintire din copilărie în care îi apăru o fetiță, Pașenka. Ea era motiv de ironie pentru ceilalți. O voce îi spunea că trebuie să o caute pentru a afla unde i se află mântuirea. Se afla la 40 verste distanță, o găsise nu pe Pașenka, ci pe Paraskovia Mihailovna, o bătrână uscățivă și zbârcită, care se întreținea prin faptul că dădea lecții de muzică fetelor de negustori. Locuia împreună cu fiica, ginerele neurastenic și cei cinci nepoți. Femeia îi povesti despre viața ei grea, despre faptul că se căsătorise fără binecuvântarea tatălui și suferise necazuri în căsnicie din cauza geloziei sale; că rămase singură cu doi copii, dar era neputincioasă și nu putea să facă nimic; că ține posturile, dar nu se duce uneori cu lunile la biserică; că își spune rugăciunile papagalicește și nu are o trăire adevărată, nu își recunoaște păcatul.

Opt luni a rătăcit Kasatski, observând felul de a fi al oamenilor, în a noua lună a fost reținut, nu avea acte de identitate, s-a prezentat ca robul lui Dumnezeu. A fost trecut în rândul vagabonzilor, judecat și deportat în Siberia.