Ultimul tren spre România de Anatolie Paniș

”Ultimul tren spre România” de Anatolie Paniș este o lectură extrem de necesară în aceste vremuri decisive și de mare restriște pentru Basarabia. Această carte reprezintă o combinație dintre ficțiune și adevăr istoric, realizată cu multă iscusință scriitoricească. Romanul surprinde perioadele dramatice din istoria contemporană a spațiului basarabean, și anume, evenimentele premergătoare Unirii din 1918 și ocupația sovietică din 1940. De asemenea, autorul a rezervat un capitol aparte, cu caracter alegoric, felului în care s-a răsfrânt Pacea de la București din 1812 asupra populației basarabene, care s-a pomenit sub ocupația Imperiului țarist la încheierea războiului ruso-turc (1806-1812).

Dacă am citi această carte am cunoaște adevărul istoric, riscurile privind integritatea teritorială, originile gravelor probleme cu care ne confruntăm. O carte ce ne-ar ajuta să devenim imuni la tot felul de minciuni, manipulări, propagande politice; ce ar putea trezi conștiința de patrie, atașamentul față de valorile naționale. În definitiv, e o carte care ar putea să ne salveze de la degradarea care ne cuprinde pe toate planurile pentru că am fi capabili să ne alegem mult mai conțient viitorul. ”Ultimul tren spre România” este un roman pe care îl recomand cu toată căldura.

În cele ce urmează o să mă opresc la capitolele ce mi-au plăcut cel mai mult, cele bazate pe documente istorice și care descriu amănunțit evenimentele ce preced Unirea din 1918.

La 2 decembrie 1917 s-a înființat Republica Democratică ”Moldovenească”.  Basarabia traversa cea mai întunecată și mai deprimantă dintre stările ei dintodeauna: un popor în genere analfabet, rupt de carte și învățătură, redus complet la tăcere, subjugat, fără conștiință de ”națiune”, pierdut, împrăștiat. În această realitate tristă, trei învățători pornesc în cea mai grea misiune: organizarea Congresului învățătorilor. Nu exista un program direcționat, o agendă precisă. Pentru prima dată, după o sută cinci ani de ocupație rusă, în cadrul unei întruniri se vorbea limba română, îndrăzneala învățătorilor se dovedea legendară. Învățătorii cer editarea cărților în limba română, trecerea învățământului în limba pe care o pricep școlarii, înființarea unei școli de pregătire pentru învățători, unei tipografii didactice, unor grădinițe de copii. Intervin forțele militare, congresmenii sunt ameninațați că vor fi arestați și deportați, militarii rețin din greșeală oameni de-ai imperiului. Următorul congres este fixat peste alte șase luni.

În acest interval de timp, imperiul era zguduit de uriașe mișcări de protest a maselor care s-au soldat cu căderea împăratului. Congresul are loc cu două luni mai devreme. Congresul dezertorilor este faimos prin faptul că a fost regizat de personalități marcante – Constantin Stere, Pan Halippa, Alexe Mateevici. Scopul congresului era declararea autonomiei Basarabiei și stabilirea sarcinilor: înființarea școlilor, justiției, regimentelor naționale; naționalizarea învățământului, crearea unui fond național, alegerea unui Sfat al țării, un guvern.

Mulți basarabeni nici nu cunoșteau despre independență, deoarece nu existau nici radiou și nici ziare. Rușii dezertează în masă pe teritoriul Basarabiei, se percep dări în numele împăratului, se dau pedepse, se săvârșesc crime, jafuri, anarhie.

În ziua a zecea de independență apare ziarul Basarabia, scris cam încâlcit, ziariștii nu prea sunt stăpâni pe meșteșugul scrisului, atâta timp cât poporul din care se trag  a fost când sub ocupația unuia, când sub ocupația altuia, Basarabia e un conglomerat de graiuri și pronunțări aparținând conglomeratului de naționalități ce s-au așezat pe aceste meleaguri.

Dezertorii ruși continuă să săvârșească atrocități, inclusiv profanarea locașurilor sfinte. C. Stere cere intervenția armatei românești. România ezită să intervină, e decimată de războiul cu nemții și n-ar dori o nouă disensiune – de astă dată, cu rușii. Marele Scriitor scrie articole incendiare și trage semnalul de alarmă în parlamentul românesc: atenționează despre pericolul României de a-și pierde independența în mod public, imperioasa nevoie de a sprijini Basarabia de amenințarea celor două mari puteri, propune României un proiect de constituție. Acesta este acuzat de trădare.

Constantin Stere revine în Basarabia și apără cu înverșunare ideea Unirii. El nu mai face literatură și gazetărie, ci politică tăioasă, directă și fățișă.

Pan Halippa publică, la rândul său, un articol în Basarabia, cerând neîntârziat Unirea. Cândva, Pan Halippa, student într-unul din orașele Marii Rusii, încă de pe atunci (simțindu-se dislocat de pe teritoriul basarabean în mod premeditat, chiar și pentru a-și desăvârși studiile), se raliază Marelui Scriitor în apriga luptă pentru redeșteptarea poporului basarabean. Fost redactor al primei serii a ziarului Basarabia (ziar interzis sub stăpânirea rusă), are de îndurat prigoana autorităților, care n-au văzut niciodată cu ochi buni asemenea manifestări ”naționaliste”, cum le denumeau ei. Într-o noapte, redactorii acelui ziar sunt arestați și deportați. Pan Halippa scapă printr-o fericită întâmplare. Fuge peste Prut și-și continuă studiile la o universitate ieșeană. Absolvent eminent, lui Pan Halippa i se face propunerea de a rămâne în România, ca asistent universitar. Propunerea îl onorează și-l uimește, dar el refuză totul pentru a se reîntoarce acasă. Latent în subconștient, dorul de frații în suferință biruie cealaltă chemare, a unei glorii superficiale și efemere. Asupra acestor fel de oameni ispitele nu-și mai ating ținta. Ei sunt pe cât de nebuni, pe atât de predestinați suferinței, neliniștii continue, dorului de țară și de locșorul natal, chemării lăuntrice pe care mulți n-o înțeleg. Pan Halippa nu poate abdica de la o luptă despre care știe că se sfârșește de obicei odată cu moartea. Și-apoi se vor abate viscole și furtuni, tot felul de piedici, care-i vor presăra cu spini drumul ales. Primit mai peste tot cu simpatie, ovaționat la rostirea înflăcăratelor sale discursuri, Pan Halippa e unul din pionierii care au luptat de la bun început și necontenit pentru Unire.

Situația în Basarabia rămâne a fi ambiguă, în Marele Sfat al Țării urmează să se hotărască fie continuarea stării de independență basarabeană, fie afilierea la Ucraina, fie unirea cu România.

În ziua de 27 martie 1918, în clădirea Sfatului Țării din Chișinău, emoțiile sunt intense și totale, e pe cale să se hotărască destinul întregii națiuni. Oamenii se adună pe străzi ca furnicile, formând un mușuroi de suflete. Speranțele se nasc într-un arhipelag până mai ieri inaccesibil. Sunt cu toții emoționați, curioși, interesați, treziți dintr-un somn adânc, somnul istoriei, simt că-s în preajma celor mai sfinte ceasuri care pot hotărî și hărăzi soarta lor, a țării întregi. Între timp sosesc și steagurile basarabene-românești, sunt o sută de steaguri. Sunt transportate într-o căruță de doi cai roibi. Steag cu steag se reazemă cu o sfântă grijă de zidul clădirii. Mulțimea începe să se agite și să aclame. Incredibil, dar adevărat: se descoperă ins cu ins, se privesc și se descoperă ca frații. Despărțiți de soartă de peste o sută de ani. Strigătele acestei mulțimi se amplifică și astfel manifestația de-afară capătă amploare. Dar sosesc și altfel de steaguri, cele rusești, sunt rezemate și ele de zidul clădirii ca o amenințare.

Deputații încep să apară grupați. Sosește Marghiloman, prim-ministrul român, căruia i se oferă o cameră în culise. Deputații înscriși, trec pe rând să ia cuvântul. Luările de cuvânt pro și contra consumă imens de mult timp. Stere înțelege mai bine ca oricine pericolul, voita tergiversare a lucrărilor nu poate duce la nimic bun. Marele Scriitor începe cu un discurs în rusă și continuă cu unul în română. Treburile se precipită. Se votează pentru votare nominală și deschisă. Se trece la marele vot. Încep să voteze pentru unire chiar și oscilanții de la începutul dezbaterilor, întâi nemții, bulgarii, apoi chiar și ucrainenii. Ce se petrece în sufletul lor nu se va ști niciodată. Cu majoritate de 86 de voturi, 3 împotrivă, 36 de abțineri și 13 absențe, declarația blocului basarabean pentru Unirea Basarabiei cu România se consideră admisă și devine hotărâre a întregului popor.

Afară se cântă Hora Unirii, mulțimea se prinde încet într-o horă mare. Din mii de piepturi se slobod urale. Un lanț masiv de oameni care-naintează dintr-un trotuar în altul. În această horă se prind toți; bătrâni și tineri, copii și mame, militari și civili, se prinde toată suflarea Chișinăului. Hora a ținut o noapte. În zori, la Catedrală începe un Te Deum, mulțumindu-I-se astfel Celui de Sus pentru înfăptuirea Marii Uniri.

Penultimul capitol este cel ce justifică titlul cărții și în care autorul descrie primele zile ale ocupației sovietice din iunie 1940. Autoritățile sovietice îi acordă României două zile și două nopți pentru a-și retrage personalul și bunurile adminisrative. O parte din basarabeni, în mare parte preoți și învățători, se refugiază în aceste zile în România, ei sunt cei care se vor salva de tăvălugul ce va cuprinde Basarabia.