Autoportret într-o oglindă spartă de Octavian Paler

Octavian Paler se livrează pe sine în Autoportret într-o oglindă spartă drept o fire înclinată spre tristețe, autoreflexivitate și autoînvinovățire. Din exces de modestie, autocritică sau incapacitate de a se bucura de propriile reușite, pe care le aflăm din biografie, în aceste confesiuni naratorul evită să le de-a importanța cuvenită; în schimb, propriilor stângăcii, metehne, defecte le conferă proporții cosmice. Naratorul și-a trăit singurătatea ca pe un blestem, ca pe un ghinion, ca pe un eșec, pentru că și-a dorit să ducă o existență normală, dar a ajuns să fie ”lup singuratic”. Acesta adună sufocant de multe regrete, percepându-se pe sine ca pe un intrus inadaptabil în lumea în care parcă a fost impus să trăiască. În aceste eseuri se profilează o personalitate introvertă, care nu s-a putut accepta pe sine așa cum este, care și-a judecat prea aspru comportamentul, care și-a dorit mereu să fie altfel. Totuși, din această mare tristețe se nasc adevăruri pe care ne-am fi dorit să nu le fi spus niciodată.

 Naratorul se crede un produs al satului său arhaic, Lisa, dar în același timp se simte diferit structural decât oamenii de acolo. Face câțiva ani de liceu la București, aici se simte stânjenit de lipsa de maniere specifică colegilor bucureșteni. Susceptibilitatea nu-i permite să intre în relații normale cu ceilalți, iar mediul select nu-l ambiționează, ci îi provoacă impresia de ”mică sălbăticiune dezorientată coborâtă din munții Făgăraș”. În anii de liceu se pun bazele unei singurătăți de care nu va scăpa niciodată.

Umilit de a nu cunoaște franceza precum colegii săi, care o vorbeau în familie, se revanșează la latină, ceea ce are un rol decisiv în viața sa. Constrâns de lipsa banilor, îndură stoic frigul și foamea, evită bulevardele cu cinematografe și teatre, și descoperă lumea fascinantă a bibliotecilor. Citește deopotrivă cărți proaste și cărți foarte importante fără să fie avizat asupra valorii lor. Despre acest moment al vieții își aduce aminte cu uimire și recunoștință, ”în micul său ghetou sufletesc se petreceau lucruri extraordinare”.

Revine la copilărie, pe care o vede ca ”vârsta de aur, singura în care a fost fericit fără a se teme că fericirea e amenințată de ceva”. Realizează că nu a moștenit trăsăturile de personalitate definitorii ale părinților săi, care i-ar fi putut ușura existența, și anume, sociabilitatea tatălui său și capacitatea de a se ruga a mamei sale.

Figura lui Don Quijote l-a urmărit toată tinerețea, aceasta fiind, în opinia sa, exemplul cel mai clar că poți să fii un ratat fără să fii mediocru, că o viață poate fi împlinită nu numai printr-o reușită, ci și printr-un eșec.

”Autoportret într-o oglindă spartă” este o destăinuire cu melancolii, umbre care se lungesc, reverii, doruri vagi, regrete. Naratorul caută în amintiri cee ce îl poate sprijini să dea un înțeles existenței și constată că dragostea e cea care i-a salvat viața de pustiu.