Sfântul Ambrozie a fost și este recunoscut ca un mare părinte spiritual și un om de rugăciune în întreaga Rusie și peste hotarele acesteia. Faptul că el a fost multă vreme duhovnicul marelui scriitor Dostoievski l-a făcut celebru pe toate meridianele lumii. El este Starețul Zosima din romanul Frații Karamazov, mare personalitate bisericească plină de înțelepciune și sfat duhovnicesc.
Se spune în Evaghelie: ”La ce servește omului să câștige lumea întreagă dacă își va pierde sufletul său?” Vezi cât este de prețios sufletul omului? El este mai de preț decât lumea întreagă, cu toate comorile și binecuvântările ei. Dar este înfricoșător a gândi cât de rău înțelegem valoarea sufletului nostru nemuritor. De corp ne îngrijim noi de dimineață până seara, de acest corp care va fi lăcaș viermilor și tristul nostru sicriu! Dar la sufletul nostru nemuritor, de ceea ce Dumnezeu are mai prețios și iubește mai mult în întreaga Sa zidire, la acest chip al Slavei Sale și al Măreției Sale, dacă gândim odată pe săptămână.
Da, se închină trupului anii cei mai înfloritori, dar pentru mântuirea veșnică a sufletului său, așteaptă să devină un bătrân ramolit spre a-i consacra ultimele clipe. În fiecare zi, este prăznuit trupul cu cupe dând pe dinafară și cu feluri de mâncăruri scumpe, ca la masa unui bogat, iar sufletul de abia dacă mai poate primi firimiturile cuvântului dumnezeiesc pe pragul casei lui Dumnezeu. Trupul este spălat, îmbrăcat, netezit, împodobit cu toate comorile naturii și artei; dar sufletul nostru cel prea iubit, mireasa lui Iisus Hristos, moștenitorul cerului, rătăcește ici și colo, epuizat, în zdrențe, ca un cerșetor mzerabil care nu primește pomană.
Trupul nostru? Nu poate suporta cea mai mică pată pe față, puțină murdărie pe mâini sau veșminte cârpite; dar sufletul, acoperit de murdării din cap până în picioare, nu face decât să cadă în mlaștinile și viciile păcatului și să înmulțească pe haina sa peticile, în loc să îmbrace una nouă!
Pentru bunăstarea trupului, s-a recurs la distracții și plăceri variate; pentru el, se văd adesea familii întregi alergând spre ruină; pentru el, omul se pregătește adesea spre tot felul de greutăți. Dar sufletul, sărmanul este prea mult dacă are dreptul la o oră duminica, pentru a asculta dumnezeiasca Liturghie, abia dacă are câteva minute spre a se ruga dimineața și seara. El nu ajunge decât cu greu să dea de pomană o monedă de câțiva bănuți, și iată-l satisfăcut de sine; cât despre pomenirea morții, nu lasă să-i scape decât un suspin, oh, de altfel fără nici o ardoare!
Pentru sănătatea și buna așezare a trupului, se schimbă aerul și reședința, se cheamă doctorii cei mai competenți și mai îndepărtați, se face dovadă de reținere de la mâncare și băutură, se iau medicamentele cele mai amare, se merge până la a se tăia în bucăți și a se arde în foc; dar pentru mântuirea sufletului, pentru a ocoli ispitele, pentru a ne depărta de molipsirea păcatului nu se face nici cel mai mic pas. Rămânem în aceeași atmosferă, în aceeași rea tovorășie, în chiar casa păcatului, și ne păzim bine să nu găsim un doctor de suflete. Alegem totuși unul? Este un necunoscut și un neexperimentat de care ascundem cele cu care ne lăudăm în societate, și care sunt deja cunoscute în cer și pe pământ.
Când trupul este mort, se aud atunci plânsete și tânguiri; dar când sufletul este trimis la moarte printr-un păcat de moarte, cea mai mare parte din vreme nu facem nci un caz.
Astfel noi nu cunoaștem valoarea sufletului noastru, ci asemeni lui Adam și Evei, noi îl predăm pentru a dobândi ceea ce ni se pare a fi un fruct nemiapomenit.
Dar pentru ce, cel puțin, nu plângem ca Adam și Eva. Lacrimile celor care și-au pierdut sufletul trebuie să fie mai amare decât ale lui Ieremia, când tânguindu-se pentru situația dezastruoasă a pământului părinților săi striga: ”cine va schimba capul meu în fântână, și ochii mei în izvoare de lacrimi?” (Ier. 8, 23).
Toți, sau cei mai mulți, ne preocupăm să dobândim benecuvântări, dar din nefericire este vorba cel mai adesea de binecuvântări pământești și vremelnice și nu de binecuvântări cerești.
Uităm că binecuvântările pământești sunt trecătoare și că nu pot fi reținute, pe când binecuvântările cerului sunt veșnice, nesfârșite și de neînstrăinat.
Doamne, o Prea Milostive! Ajută-ne să defăimăm tot ceea ce este trecător; fă-ne să tindem numai la ceea ce este trebuitor pentru mântuirea sufletelor noastre.”
Starețul Antonie, de sfânta pomenire, zicea: ”Noi nu vom putea să ne odihni, decât când se va cânta deasupra noastră: Cu sfinții odihnește Hristoase...”Așa este viața pământească a omului, agitată și plină de dureri. Dar dacă privim aceste dureri creștinește, ele ne vor părea atunic ca o mângâiere. Da, durerile și bolile ne sunt prețioase, căci ele ne fac să ne câștigăm viața veșnică cerească, fericirea veșnică, lumina și veselia nemărginită. Așa că ar trebui să avem numai un singur lucru în inimă: să le suportăm fără a ne plânge”.
Viața creștină este nedespărțită de necazuri, după cum Domnul a spus-o: ”În lume necazuri veți avea.” De altfel, binecuvântări și dulcețuri nu ne sunt făgăduite decât pentru viața viitoare, dacă am suportat cu cunoștință și smerenie necazurile potrivit celor scrise în Faptele Apostolilor: ”Prin multe necazuri se cade să intrăm în împărăția cerurilor.” Și Sfinții Părinți ne învață că în viața duhovnicească, ca fel ca și în ciclul naturii, nu este o continuitate monotonă, ci dimpotrivă, transformări: o vreme pentru necaz, o vreme pentru mângâiere, o vreme pentru luptă, o vreme pentru mijlocire, etc. De asemenea Părinții numesc ceea ce ne duce în afară de această cale ”partea lupilor” (lupii sunt gândurile). Când te rogi, poate ai încercat o bucurie, lacrimi și oarecare simțiri interioare, și tu le-ai atribuit, dacă nu harului, cel puțin oarecărui lucru bun care place lui Dumnezeu, și aceasta te-a odihnit. Totuși după Sf. Ioan Scărarul, nu trebuie să crezi lacrimilor care vin înainte de curățirea de păcate și chiar trebuie să le ai de rele când acestea sunt hohote sau lacrimi în care se amestecă slava deșartă și mânia. Și același Sfântul Ioan Scărarul scrie încă: ”Alungă asemenea bucurie cu mâna smereniei, și nu te lăsa amăgit, de frică să nu primești lupul în locul păstorului.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu