Mărirea și decăderea bolii Parkinson de Svetislav Basara

”Mărirea și decăderea bolii Parkinson” răstoarnă canoanele romanului clasic (demult deturnate) oricum construit într-o foarte liberă și impredictibilă structură, atât ca formă, cât și ca conținut. Acesta este scris într-o cheie ironică, paradoxală, deși comunică lucruri serioase, presupun că e doar o tactică a scriitorului pentru a conferi lecturii o notă de umor și lejeritate. Într-un singur roman găsești tot felul de fantasme, absurdități impregnate în realitate,  desacralizarea unor personalități din literatura universală, implicit rusă, acțiunea vizând spațiul apusean. Basara răstoarnă certitudini și convingeri, indică asupra artificialității actualei reprezentări a lumii pe care o are omul modern ca rezultat al învățării spontane în copilărie. Ideea centrală a romanului se construiește în jurul conceptului de boală, despre cum percepția asupra bolii influențează modul de organizare a societății, medicina, spiritualitatea. Un roman ce-ți oferă multe surprize, în care plonjezi prin necunoscut, și în care găsești o altă viziune asupra realității, ce poartă marca unică Basara.

Iată câteva fragmente ce mi-au plăcut în mod special:

Decadența urbană începe din distrugerea zidurilor cetății – a instituțiilor inițaile. Tendință începută în perioada Renașterii ca anumite fenomene să fie etichetate cu ușurință  drept ”progresive”. Distrugerea zidurilor cetății însemnă în primul rând înlăturarea granițelor, nu doar în sens urbanistico-arhitectural, ci înlăturarea tuturor frontierelor în general, deschiderea porților spre expansiunea orizontală a libertății care, privată de limite de formă și de orientare, va sfârși în haos, precum cel actual.

Orientarea percepției asupra cantității a condus la faptul de a fi acceptată creșterea populației urbane ca un indicator veridic de progres, deși e foarte limpede că aglomerația orașelor înseamnă creșterea problemelor urbane și, ceea ce este și mai periculos, decăderea satelor, fapt care are drept efect ulterior, într-un răstimp relativ scurt, sărăcirea orașelor, ca urmare a epuizării resurselor.

Remarcăm că în enumerarea cuceririlor Renașterii un loc important îl ocupă ceea ce se va numi ulterior revoluția copernicană, adică înlocuirea reprezentării geocentrice a lumii cu modelul heliocentric. Această revoluție a provocat nemijlocit și pe alte planuri o serie de transformări dramatice în lumea apuseană, divizând-o practic în două civilizații , total diferite din punct de vedere calitativ: una pe verticală, cea creștină, și cealaltă pe orizontală, cea tehnologică, realizându-se în mod paradoxal idealurile Reanașterii de abia în vremurile din urmă. Geometrizarea formelor urbane, grija obsesivă pentru trup, interesul sporit pentru disciplinele sportive, ascensiunea unor profesii demne de dispreț, înflorirea unor culturi sincretice și emanciparea homosexualității, toată această epocă modernă se leagă în sens spiritual de lumea elenă din faza de decadență. De aceea, Renașterea nu e începutul  unei noi ere, ci apusul civilizației verticale creștine, a cărei destrămare va dura până la Iluminism și Revoluția Franceză.

Haosul gnosiologic a dus inevitabil la confuzii terminologice. Treptat a fost elaborat un sistem de concepte în care anumite noțiuni sunt proclamate drept  valori absolute, iar altele și-au pierdut din semnificații. Liberatea, egalitate, drepturile omului, sunt brusc considerate valori absolute; ca urmare a superficialității din ce în ce mai mari, acest lucru e acceptat fără împotrivire, deși liberatatea, egalitatea și drepturile omului nu există ca ceva distinct, ca o calitate, ci sunt o relație, iar calitatea lor depinde de natura acestei relații. Astfel ne întoarcem din nou la chestiunea graniței, căci granița e cea care conferă libertății forma și sensul, așa cum este cazul în care societatea este organizată pe verticală în care limitele de spațiu și de morală sunt ca un fel de „ziduri„ care orientează energiile în sus. Aceste limite sunt evident anulate înainte de a se recurge la demolarizarea zidurilor cetății, căci tendința neînfrânată spre infinit, odată direcționată din poziția pe verticală în interior către poziția pe orizontală în exterior, trebuia să-și găsească expresia în expansiunea și în înlăturarea acestor îngrădiri, ceea ce reprezenta un fel de păcat răsăritean reiterat și o nouă babilonizare a lumii, căci în felul acesta s-a depășit nu doar granița impusă de Dumnezeu, ci și granițe impuse de natură. Aceasta este esența pură a ceea ce numim înstrăinare: o stare a derealizării în care omul este în egală măsură îndepăratat de Dumnezeu, cât și de natură.

Următoarea etapă a înlăturării granițelor și anulării intimității urbane și personale a confruntat procesele revoluționare de ”eliberare” cu un obstacol aparent de nedepășit: zidurile propriilor refugii care, din motive evidente, n-au putut fi distruse pur și simplu. Trebuiau găsite căi ocolitoare, o tehnologie care să elimine definitivarea și caracterul privat al acestor refugii în așa fel încât zidurile să rămână la locurile lor. Astfel, pe scenă își face apariția presa. La început e presa cotidiană, care se bucură de o expansiune în perioada de după Revoluția Franceză și care formează acel nucleu care va fi denumit mai târziu ”opinia publică”, o mulțime difuză de prejudecăți, jumătăți de adevăruri și mistificații organizate într-un soi de catehism al cărui scop este negarea oricărui efort de gândire și judecată. De atunci și până în prezent, individul mediu nu e nevoit să-și formeze judecăți de valoare proprii, ci se poate baza pe cele gata elaborate, care fluctuează în ”opinia publică”, decelând ”binele” și ”răul”, ”utilul” și ”inutilul”, ”frumosul” și ”urâtul”. De atunci și până în prezent, datorită viziunii înguste a ”opiniei publice” lumea devine pentru omul obișnuit aparent clară, explicită și logică; această îngustare generează un flux de optimism și convingere scientologică potrivit căreia în următoarele decenii știința va desăvârși lucrurile, creând o lume alternativă ca o Grădină a plăcerilor.

Dacă așa cum afirmă doctrina heliocentrismului, universul nu este structurat ierarhic, dacă este un grup întâplător de corpuri cerești pierdute în infinitul nonsensului, de ce ar trebui atunci ca societatea umană să fie organizată ierarhic. Aceasta este ideologia rezumată a heliocentrismului, o ideologie care de-a lungul timpului se infiltrează insesizabil în toate formele de viață. Decăderea monarhiei ca modalitate de organizare a comunității umane nu înseamnă, așa cum se interpretează un dezastru istoric al ideii de monarhie, ci un dezastru al omenirii. Or, în terminologie arhitecturală: din generațiile care au venit nu se mai poate construi o piramidă socială stabilă; societățile devin tot mai amorfe de atunci până în prezent, dovadă fiind, printre altele, absența dezastruoasă a formei în societățile moderne.

Realitatea care nu are legătură cu sferele sacralității este instabilă, inaccesibilă, supusă schimbării; de aceea doctrinele materialiste, scientismul și toatalitarismul în politică nu sunt rezutatul vreunei  analize științifice, ci expresia unei dorințe inerente de stabilitate, de legalitate permanentă; expresia unei credințe incomparabil mai absurde decât credința în Dumnezeu care învie. Dumnezeu a devenit de prisos nu pentru că un individ isteț a aflat cu certitudine că acesta nu există, ci pentru faptul că și-a dorit ca el să devină Dumnezeu. Toate insistențele în acest sens – ca formă a contrainițierii – au drept rezultat un efect opus: în loc de progres se obține un regres ontologic; în loc de putere deplină – o creștere a inerției; religiozitatea se politizează și decade fie în papocezarism, fie în etnofiletism, în vreme ce – de cealaltă parte – politica se sacralizează: o națiune, o clasă ori, în vremurile moderne, un gen este proclamat  ca un scop aproape cvasimetafizic, care să ascundă regresul spre cultul modern păgân, spre maniheismul contemporan, care vede răul în orice, mai puțin în sine însuși. Atunci când se face bilanțul acestor lucruri, când prevalența mulțimilor de posibilități se întrevede drept iluzorie, ne confruntăm cu faptul că perceperea realității poate fi sau religioasă, sau ocultă.