Zuleiha deschide ochii

Cartea relatează istoria de viață a Zuleihăi, o femeie tătară deportată în Siberia. Prima parte a cărții surprinde viața acesteia alături de soțul și soacra sa, o existență bântuită de superstiții, credințe păgâne, blesteme. Iar cea de a doua, în taiga, într-un cadru natural sălbatic, cu condiții dure, în care deportații pot supraviețui doar dacă înțeleg și se conformează legilor naturii. Rândurile acestora se decimează permanent. Eroina supraviețuiește fiind salvată de comandant și ținută în viață de iubirea incomensurabilă pentru fiul său. Aici descoperă libertatea prin eliberarea de spaime. Aici trăiește o altfel de iubire, diferită de iubirea-datorie față de soț, una stranie și răvășitoare. Tot aici savurează bucuria meternității într-un cadru marcat de numeroase pericole.

Un roman despre bucuria de a trăi într-un spațiu în care moartea se întrepătrunde mai mult decât oriunde cu viața, încât devine mai puțin înspăimântătoare, iar viața capătătă o intensitate covârșitoare.

Iată un fragment:

”Povestea preferată a lui Iusuf era cea despre pasărea fermecată Semrug.

-Se numea ca așezarea noastră?

Iusuf punea invariabil întrebarea asta, și Zuleiha îi răspundea invariabil:

-Nu, ulîm. Seamănă doar. Și trăia pasărea asta în vârful celui mai înalt munte.

-Mai înalt decât dealul nostru?

-Mult mai înalt, Iusuf. Atât de înalt, că nimeni n-a putut să ajungă în vârful lui nici pe jos, nici călare, orât de sus ar fi urcat. Nimănui nu i-a fost dat să o vadă pe Semrug nici animalelor, nici păsărilor, nici oamenilor. Se știa doar că penele ei sunt mai frumoase decât toate răsăriturile și apusurile din lume luate la un loc. Cândva, zburând deasupra unei țări îndepărtate pe nume China, lui Semrug i-a căzut o pană, și întreaga Chină s-a acoperit de strălucire, iar chinezii au devenit pictori iscusiți. Semrug nu era doar neobișnuit de frumoasă; înțelepciunea ei era nemărginită cum e oceanul.

-Oceanul e mai mare ca Angara?

-Mai mare, ulîm... Odată toate păsările pământului au plecat în zbor la o serbare, ca să se veselească împreună și să se bucure de viață. Dar n-au prea avut parte de serbare: papagalii au început să se certe cu coțofenele, păunii cu corbii, privighetoarele cu vulturii...

-Dar ieruncile?

Iusuf atinge capul pestriț și rotund ca oul al ieruncii care se leagănă la brâul mamei.

-Ieruncile cu rațele.

Zuleiha răsucește spre ieruncă capul negru cu creasta verde al rățoiului mort: păsările se lovesc cu ciocurile încremenite, par să se ciugulească una pe alta.

            Iusuf râde tare, cu poftă.

- Din cauza ciorovăielii lor, s-a iscat în lume mare tevatură, de au zburat toate frunzele din copaci, iar animalele, speriate, s-au ascuns în bârlogurile lor. Trei zile a bătut din aripi pupăza înțeleaptă, încercând să liniștească păsările furioase. În cele din urmă s-au potolit și i-au dat cuvântul: ”Nu se cuvine să ne irosm vremea și puterile în lupte și certuri, a spus ea. Trebuie să alegem din rândurile noastre un han care să ne conducă și al cărui cuvânt greu să pună capăt oricărei ciondăneli”. Păsările au fost de acord. Dar pe cine să aleagă? Au început din nou să se certe și erau cât pe ce să se încaiere, dacă pupăza n-ar fi știut ce era de făcut. ”Să zburăm la Semrug, a propus ea, și s-o rugăm să ne fie han. Cine alta decât ea, cea mai frumoasă și mai înțeleaptă de pe pământ, ne-ar putea fi conducător?” Vorbele pupezei au fost pe placul păsărilor, care s-au adunat pe loc într-un stol mare, dornic să pornească la drum. Stolul s-a ridicat pe cer și s-a îndeptat pe cel mai înalt munte din lume, în căutarea strălucitoarei Semrug.

-Un stol negru uriaș, ca un nor, o corectează Iusuf.

Urmărește cu atenție să nu fie omis niciun amănunt din povestea atât de dragă lui, și Zuleiha trebuie să i-o spună cuvânt cu cuvânt, așa cum o învățase în copilărie de la tatăl ei.

- Da, așa e, se corectează ea. Un stol negru uriaș, ca un nor, s-a ridicat pe cer și s-a îndreptat pe cel mai înalt munte din lume, în căutarea strălucitoarei Semrug. Păsările au zburat zi și noapte, fără să doarmă și fără să mănânce, stoarse de ultimele puteri, și într-un târziu au ajuns la poalele muntelui căutat. Aici au fost nevoite să renunțe la aripi și să meargă pe jos, căci pe vârful acela nu se putea ajunge decât pe calea suferinței.

Mai întâi poteca năzuințelor le-a adus în Valea Năzuințelor, unde au pierit păsările a căror dorință de a-și atinge țelul nu era destul de mare. Apoi au traversat Valea Iubirii, unde au căzut la pământ fără suflare cele ce sufereau de dragoste neîmpărtășită. În Valea Cunoașterii au pierit cele care nu aveau mintea curioasă și inima deschisă la nou.

Iusuf pășește alături în tăcere, gâfâind de efort (iepurele din traistă e greu, s-a îndopat toată vara). ”Cum poți să-ți deschizi inima spre cunoaștere?” meditează Zuleiha. ”Inima e sălașul sentimentelor, nu al rațiunii.” Rămâne tăcută o clipă, și Iusuf o zorește nerăbdător:

-În cruda Vale a Indiferenței... hai odată, mamă!

-În cruda Vale a Indiferenței, continuă Zuleiha, au pierit majoritatea păsărilor – acelea care nu au putut să împace în inima lor durerea și bucuria, iubirea și ura, dușmanii și prietenii, viii și morții.

            Pentru Zuleiha, partea asta a legendei era de neînțeles. Cum poți să accepți binele și răul laolaltă, în aceeași măsură? Ba, mai mult, să socotești lucrul ăsta ca fiind drept și necesar? Iusuf clătină ușor din cap în ritmul pașilor, ca și cum ar înțelege totul și ar fi de acord.

-Păsările rămase au ajuns în Valea Unirii, unde fiecare dintre ele s-a simțit unită cu toate, și toate s-au simțit unite cu fiecare în parte. S-au bucurat păsările obosite dând de gustul dulce al unirii. Dar s-au bucurat prea devreme!

-Prea devreme! Confirmă Iusuf în șoaptă.

-În Valea Încurcăturilor, zguduită de furtuni, ziua se amesteca cu noaptea, realitatea – cu povestea. Uraganul a măturat tot ce învățaseră cu trudă păsările în lunga lor călătorie, și în suflet li s-a înstăpânit pustiul și deznădejdea. Drumul parcurs li se părea inutil, iar viața pe care o trăiseră, irosită. Multe au pierit aici răpuse de disperare, au rămas în viață numai treizeci, cele mai puternice. Cu penele jumulite, sângerând, istovite de  moarte s-au tâtât până la ultima vale. Și acolo, în Valea Renunțării, le aștepta doar o întindere nesfârșită de apă, și deasupra ei, tăcerea veșnică. Mai departe începea Tărâmul Veșniciei, unde cei vii nu pot intra.

Iusuf și Zuleiha pășesc apăsat pe acele de brad și conurile căzute pe potecă. În fața lor, printre copaci, se zărește în lumină colonia. Cu cât se apropie mai mult de casă, cu atât mai încet merge Iusuf – vrea ca mama să aibă timp să termine de povestit. Când zărește pereții clubului, se oprește ca să asculte în liniște sfârșitul poveștii.

-Și atunci păsările au știut că au ajuns la sălașul lui Semrug și, după bucuria care creștea în inimile lor, și-au dat seama că ea e aproape. Ochii li s-au închis de la lumina orbitoare ce invadase lumea, iar când i-au deschis nu s-au văzut decât pe ele. În clipa aceea au înțeles: ele toate erau Semrug. Fiecare în parte, și toate laolaltă.

- Fiecare în parte, și toate laolaltă, repetă Iusuf, își trage nasul și intră în colonie.”

Recenzie publicată în revista Webcultura