O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn

 

O zi din viața lui Ivan Denisovici suprinde o zi din viața lui Șurov, deținut într-un lagăr de muncă din Siberia. Ziua aici începe la 5 dimineața, deținuții sunt treziți de o lovitură de ciocan într-o șină de fier. Șuhov se scoală întodeauna când sună deșteptarea, până la adunare mai are vreo oră jumătate, timp în care mai putea scoate un câștig: un măturat, un dereticat, vreo alergătură până la sala de mese.

E ziua în care li se hotărăște soarta, vor să scoată echipele la construcția unui nou obiectiv, Sotgorodok, care nu-i decât un câmp gol, troienit de zăpadă, trebuie să sape gropi, să bată stâlpi, să întindă sârmă împotriva lor înșiși, ca nu cumva să evadeze. Abia apoi se vor putea apuca de construit ceva. Cel puțin o lună nu vor avea unde să se încălzească în câmpul gol-goluț, singura scăpare e să muncească pe brânci.

Șuhov se gândi să treacă pe la doctor, poate capătă o zi de scutire, îl dureau mădularele. În acel moment șeful echpei îl anunță că are trei zile de carceră cu scoatere la muncă. În drumul spre comandament, Șurov aruncă o privire plină de speranță spre stâlpul unde era agățat termometrul, dacă ar fi arătat patruzeci și unu grade minus, s-ar fi cuvenit să nu fie scoși la muncă, erau doar câteva linii peste. Până la urmă se dovedi că nu e carceră, ci avea de spălat podeaua în camera de gardă.

În opt ani de detenție, învățase tot felul de reguli de supraviețuire. Știa că e rău să-ți uzi pâslarii de la prima oră pentru că n-ai să-ți iai altceva în picioare.

Uneori trecea iarna fără pâslari, ba câteodată nici bocanci nu aveau, doar opinci și CTZ-uri. Ivan Denisovici primise bocanci trainici în octombrie, a umblat cu ei mândru vreo două săptămâni, iar în decembrie i-au venit pâslarii. Dar l-a scurt timp s-a scos ordin ca deținuții să nu aibă dreptul la două perechi de încălțări. Lui Șurov de nimic nu i-a părut rău în opt ani ca de la bocancii de la care trebuia să-și ia adio.

După ce-și făcu treaba, Șurov se grăbi spre sala de mese, nu se vedea nicio coadă. În sala de mese e frig, cei mai mulți sunt cu căciuli pe cap. Șurov își scoate întodeauna căciula înainte de a se apuca de mâncat. În lagăr a învățat să mănânce pe îndelete, să mestece mult, să savureze gustul mâncării. Mâncarea deținuților constă dintr-o strachină de ciorbă și una cu cașă. Ciorba depindea de legumele cu care era aprovizionat lagărul: din septembrie până în iunie au avut morcovi în saramură, acum au varză degerată. Cea mai sățioasă lună e iunie: legumele sunt înlocuite cu crupe. Cea mai grea e iulie: ciorba e doar din urzici tocate. Cașa e de sorg, iarbă goală, norma de pâine e de trei sute de grame pe zi.

La masă nimeni nu se grăbește, toți mănâncă încet și concentrat. În lagăr un deținut nu trăiește pentru el decât cinci minute la masa de dimineață și câte cinci minute la prânz și la cină.

Echipa 104 e antrenată la ridicarea blocurilor și mortarului, au de zidit perete de la etajul unu al Centralei. Aranjararea blocurilor și nivelarea mortarului cere rapiditate și băgare de seamă, la temperaturi joase mortarul se întărește repede. Nu e nevoie ca deținuții să fie struniți de supraveghetori, se îndemnă unul pe altul, căci rația de pâine depinde de volumul de muncă a fiecărei echipe la sfârșit de zi.

Ivan Denisovici nu primește colete de acasă spre deosebire de ceilalți deținuți, i-a scris soției sale să nu le mai trimită, căci rămâne cu mai nimic din ele. Câștigă bani confecționând cipici, cârpind pufoaice pentru alți deținuți, de obicei cu banii câștigași își cumpără tutun.

A mai trecut o zi.

Șuhov adoarme, pe deplin mulțumit. Astăzi a avut o zi cu multe noroace: nu l-a trimis la carceră, echipa a scăpat de Soțgorodok, la prânz a ciupit o porție de cașă în plus, șeful de echipă a dus-o bine din condei cu normele, de zidit a zidit cu spor, pânza de ferestrău nu i-au găsit-o la percheziție, a dobândit câte ceva de la Cezar, și-a cumpărat tutun. Și n-a căzut bolnav la pat, a scăpat. A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită.

Asemenea zile în termenul lui de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii șase sute cincizeci și trei.

               Recenzie publicată în revista Webcultura