În viața asta omul trăiește atâtea, și tot ce trăiește e însoțit de emoții și sentimente. Și atunci semnificația nu stă atât în întâmplarea propriu-zisă, ci mai ales în trăirea pe care o avem în raport cu aceasta. Apreciem întâmplările ce ne conferă stări de bine, satisfacție, fericire. În schimb, ne displac acele momente triste pentru că ele așează întunericul în viața noastră, ne fac suferinzi, vulnerabili, neputincioși.
Și atunci mă întreb la ce bun durerea? Ea e capabilă să zdrobească sufletul cu o putere incomparabil mai mare cu care ar putea să-l împodobească bucuria. Durerea e omniprezentă în veacul nostru și ea are un număr infinit de măști sub care e ascunsă ca să treacă inobservabilă pentru ceilalți îndurerați. Pentru combaterea ei lumea modernă propune tot felul de panacee care te fac să uiți de ea, ca după asta să revină cu și mai mare intensitate.
Nu poți să fugi de durere. E un fel de fiară ce vine mai sălbatic când este alungată ca să te zdrobească în modul cel mai bestial. Când nu ești obișnuit cu durerea ea te face cel mai slab om din univers, te face să trăiești căderea lui Lucifer, te aruncă în neant. Durerea e sfâșietoare în măsura în care îi permiți. În momentul când nu mai încerci să o negi, ascunzi, uiți, ci o accepți ca parte componentă a existenței, ea capătă alte valențe.
Orice adversitate cu care ne confruntăm în viața are și o parte bună pe care o realizăm, de obicei, retrospectiv. Când experimentăm durerea, prin definiție, nu putem fi răi. Durerea e capabilă să ne smerească ca nici o altă experiență umană. Iar smerenia ne ajută să păstrăm faptele în limitele raționalității. Oamenii care reneagă durerea și o răzbună comit fapte odioase, distrug necugetat, se transformă în bestii.
Durerea ne curăță de noroiul din interior. E un fel de gheenă în care se scufundă sufletul, ca ulterior să urce spre forme din ce în ce mai desăvârșite ale purității, înțelegerii, iertării.
Datorită durerii putem face trecerea de la exterioritate spre interioritate. În exterioritate suntem expuși la tot felul de oscilații, inconsecvențe, lunecări spre zone ale rătăcirii de sine. În sfera exteriorității suntem condamnați la un trai superficial, lipsit de experiențe majore. Trecerea spre interioritate e atunci când nu ne mai lăsăm seduși de lumina orbitoare din exterior și să ne reorientăm spre interiorul nostru ca să aprindem lumina acolo. Această trecere ar putea fi dureroasă, pentru că ne-am putea crampona de un suflet avariat, părăginit, pietrificat. Dar insistând în acest demers putem să-l vindecăm, restaurăm și primenim. Pentru că sufletul este totdeauna recuperabil.
Deci, durerea e una din experințele umane necesare, care te coboară, te răpune, te face slab, ca după asta să urci, să renaști și să fii tare. Să fii așa cum nu ai fost vreodată.
Text publicat în revista Garbo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu